O altă cale metafisică la care Platon a ținut foarte mult și pe care a parcurs-o și a reluat-o de mai multe ori este calea Binelui. Deja prezentă în dialogul Symposion și în Philebos, calea Binelui este marea cale magistrală a dialogului Republica. „Acest dialog, scrie G.Mondin, este maxima capodoperă a lui Platon: este suma gândirii gnoseologice, antropologice, etice, politice, estetice și mai ales metafisice. Cărțile care se referă direct la metafisică sunt a VI-a și a VII-a. Aici pentru a ieși din lumea sensibilă și a găsi ultimul său principiu suprem, Platon a parcurs una dintre căile cele mai luminoase și mai mulțumitoare ale speculației sale metafisice, calea Binelui.1 La sfârșitul cărții a V-a ne conduce la contemplarea, în întregul ei, a problemei virtuții (504 b). Acest parcurs conduce la știința cea mai înaltă (meghiston mathema) (504 d). O asemenea înaltă știință este definită ca știința ideii Binelui (tou agathou idea meghiston mathema), (505 a).
Calea metafisică din Republica nu mai este aceea a argumentării prin trecerea de la fenomenul de bunătate la Binele suprem așa cum a făcut în Symposion cu „Frumusețea”, ci aceea a dezbaterii dialectice. Procedeul, aici, nu mai este cel al expunerii sistematice a gradelor de frumusețe până se ajunge la culmea frumuseții însăși, ci acela al unei dezbateri constructive. Aceasta identificând și criticând lucrurile bune și limitate, identificate cu binele însuși, revelă unicul bine, Binele ca sumă a tot ce este.
Operația de înălțare spre culmea Ideii de Bine, exclude identificarea lui cu lucrurile bune în particular sau cu orice tip de plăcere intelectuală. Binele nu este o plăcere ca atare. Și cunoașterea este un bine întrucât participă la bine, cunoscându-l. Problema Binelui, izvor al cunoașterii, îndreptar în acțiune și principiu al ființei este de o asemenea importanță, încât greaua încercare nu poate fi abandonată. Până și filosofii, aleșii, sunt supuși unei grele probe, punându-și în valoare întreaga lor capacitate metafisică. În acest moment, reținând că nu poate să dea o precisă definiție a „Binelui în sine”, Platon recurge la faimoasa analogie cu Soarele. Este adevărat că nici măcar această analogie nu ne spune cine este Tatăl (Binele); dar prin acțiunile fiului (Soarele) poate să ne facă să înțelegem eficacitatea acțiunii Tatălui (Binele). Ceea ce Soarele face pentru lucrurile vizibile și care nu pot fi înțelese, Binele le face pentru lucruri care pot fi înțelese dar nu pot fi văzute. Așa cum Soarele face cu lumina sa ca lucrurile să fie vizibile și clarvăzător ochiul care le vede, la fel și Binele cu lumina inteligibilă, ajunge la adevărul ființei pe care el îl emană, face inteligibile lucrurile asupra cărora își îndreaptă atenția și mai ales inteligentă inteligența. Așa cum lucrurile văzute și ochiul care le vede, chiar dacă sunt asemănătoare Soarelui, îi sunt acestuia inferioare și inferioară este și lumina pe care o emană, astfel lucrurile înțelese, și inteligența, și însuși adevărul sunt inferioare Binelui, care dă putere de adevăr lucrurilor și putere de înțelegere inteligenței. Așa cum Soarele dă lucrurilor sensibile, nu numai vizibilitate, ci și viață, putere de a se hrăni și de a crește în propria sa virtute care nu crește și n-are nevoie să crească, așa Binele le dă lucrurilor inteligibile nu numai conoscibilitate, ci propria lor ființă, consistență și propria lor esență. În dialogul Timaios Platon afirmă în mod categoric că Binele este unica rațiune care l-a făcut pe Demiug să creeze universul material. În universul platonic ,scrie B.Mondin, Binele ocupă o poziție centrală și dominantă. […] Binele, de aceea nu este Ființa, spune Platon, ci este încă dincolo de aceasta, depășind-o în demnitate și potență (epekeina tes ousias presbeia kai dynamei yperekontos), (509 b). Cu această divină transcendență (daimonia yperbole), (509 b) Platon ajunge culmea cea mai înaltă a căii Binelui în dialogul Republica. Odată ajunsă această culme inteligibilă pură, prin imaginea Soarelui, demersul său metafisic este complet. Binele se va manifesta numai prin operele sale, nimic mai mult. Interdicția de a încredința scriiturii doctrina Principiilor, în dialogul Republica este respectată pe deplin.
Discursul prin care Platon vrea să-și asigure o bază solidă edificiului moral al celor patru virtuți cardinale, ne spune Mondin, ar trebui să se încheie la fel ca în cazul conceptului de Frumusețe din Symposion, cu viziunea Binelui. Dar o asemenea viziune a Ideii de Bine în Republica nu este explicitată. În schimb, afirmă el, Binele întrucât principiu suprem, se găsește dincolo de orice discurs, de orice cunoștință, de orice definiție, doctrină, dincolo chiar de Adevăr și de Ființă.2 Mario Vegetti ne explică detaliat de ce Binele este dincolo de esență. „Ulterioritatea Binelui, scrie el, față de alte idei este făcută necesară de faptul că ea este cauza, principiul, condiția și fundamentul. Situat astfel, Binele față de alte idei constituie mai ales o putere fondativă și valorizantă: locul de origine, și împreună sfârșitul, scopul, oricărei practici cunoscătoare și etico-politice. Nu se poate cunoaște și acționa moral, numai atunci când cunoașterea și acțiunea sunt îndreptate spre ceea ce poate fi considerat bun, rezultat al unei valorizări ce depinde de un principiu normativ absolut cum este Binele (…)el trebuie să constituie maximul obiect al cunoașterii din partea viitorilor guvernanți, întrucât este baza ultimă care legitimează și le orientează acțiunea. Binele poate fi surprins cu un act de intuiție rațională, din puterea (dynamis) dialectică (511 b), o putere ce susține demersul filosofic, și care constituie echivalentul și continuarea, în mediul subiectivității umane, a obiectivei puteri a Binelui însuși. Problema Binelui a adoptat astfel axa argumentativă a dialogului în direcția dialecticii: acea formă de cunoaștere care este pe deplin filosofică și de care filosofii, actuali și viitori, trebuie să dispună, dacă aspiră să exercite o putere „bună”.3
„Dacă există un principiu suprem, comentează Mondin, care stă dincolo de orice specificare, de orice determinare, și de orice epifanie sau apariție, și care rezistă la orice definiție sau la orice discurs, acest principiu suprem este Unu. Mai înainte am văzut că conform tradiției orale, întregul edificiu metafisic a lui Platon se bazează pe două principii supreme: Monada (Unul) și Diada.4 În același timp realitatea Unu-lui rămâne în afara și deasupra oricărei discuții. Nu este nevoie de alte căi, cum ar fi Sacrul, Frumosul, Binele pentru a-l ajunge. Statul său ontologic este unul clar și distinct. Ceea ce creează anumite probleme nu este Unul, ci raportul său cu orice altceva decât Unul, adică pluralitatea lucrurilor pe care Platon vrea să le salveze de atacurile lui Zenon și Parmenide .În mareea de interpretări B. Mondin, îi dă câștig de cauză lui Platon, pentru care multitudinea lucrurilor rămâne una solidă, indiscutabilă cât existența Unu-lui. O anumită mediere între pluralitate și Unu Platon a făcut-o cu teoria Ideilor. Dar la Parmenide pluralismul idelor nu era deloc mai puțin acceptat decât pluralismul lucrurilor. În dialogul Parmenide Platon examinează, scrie Mondin, o întreagă serie de ipoteze de cum este posibilă o racordare a Unu-lui cu pluralitatea. Escluse ipotezele extreme ale negației, ale Unu-lui sau ale pluralității,cea de a treia ipoteză, cea centrală din punct de vedere teoretic, îl separă în mod concret pe Unu înțeles în mod inevocabil ca Idee de non-Unu în sensul celor mulți, și pune în evidență structura duală fundamentală, care rămâne legată de ipotezele succesive; raportul între pluralitatea lucrurilor și Unu, este determinat ca o realizare a participării unei alte existențe(înțeleasă în structura sa divizibilă la infinit) la Unu, de aceea apare o diferențiere a conceptului de unitate (unitatea în sine- totalitatea celuilalt-singura parte). După ce ipotezele 1-3 conținute în dialogul Parmenide, au demonstrat împotriva eleatismului necesitatea pluralității, ipotezele 4-8, din contră, probează prin reductio ad absurdum necesitatea Unu-lui presupunând că ar fi pluralitatea și că Unul n-ar fi și, cu aceasta ar fi falsificată teza anti-eleaților (Gorgia, a Sofiștilor, a lui Anaxagora, a Atomiștilor). Platon care a susținut existența multiplului, admite că Ființa ar fi Unul, cu diferența că Unul lui Parmenide este Unicul, în timp ce cel al lui Platon, este Universalul, care constituie unitatea Unului și a multiplului. Este poziția susținută cu multă subtilitate în dialogul Parmenide, în care Platon demonstrând cum Realitatea absolută și originară își are reședința în Esențele eterne ce formează Lumea inteligibilă și care probează prin absurd inconsistența tezei parmenidiene.
Luate împreună cele opt ipoteze din Parmenide, duc la un rezultat care introduce o soluție intermediară între cea a moniștilor și teza eleatică a singularului Unu-tot și cea a pluraliștilor, și pe care o susține cu instrumentele dialecticii. Asfel conclude Kramer, este fondată o structură dualistică universală, un amestec al unității și multiplicității.5
„Examenul dialectic, scrie Reale, a fiecăreia din cele opt ipoteze duce la rezultate pozitive și la rezultate negative, care se alternează, sau că despre Unu nu se poate spune nimic și în același timp se poate spune totul; și despre celălalt față de Unu, în mod analog, nu se poate spune nimic și se poate spune totul.”6
Sâmburele teoretic al dialogului Parmenide, conclude Reale, rezultă a fi următorul: concepția monistică a Eleaților nu rezistă, deoarece cade în aporii imposibil de depășit; nu rezistă nici o poziție pluralistică simplă ca de exemplu cea atomistă. Dar între monism și pluralism există o cale sintetică de mijloc, care este aceea care admite o structură polară, sau mai bine-zis una bipolară a realului, structură ce face trimitere la două Principii-Unul și Pluralul indefinit-în așa fel că unul nu este fără celălalt și invers, adică la două Principii ce rezultă legate în mod indisolubil.
Binele la Platon, legat de Unu este în mod sigur diferit de Divinitate. Acest Demiurg, așa cum este scris în mod explicit în Timaios, este bun, adică în mod absolut bun și perfect, dar nu este Binele. Binele la Platon nu este o persoană, scrie Mondin, este divin, dar nu este Dumnezeu. Este un principiu suprem, adică este Principiul suprem, dar unul impersonal. Întrucât Frumosul și Adedvărul sunt un Centru de atracție spre care se mișcă toate ființele, omul în particular: cauză finală a universului. Ca să folosim limbajul lui Teilhard de Chardin, scrie Mondin, este Alpha și Omega cosmos-ului și așa cum au explicat neoplatonicienii interpretând gândirea maestrului, Binele este rațiunea exodus-lui și al regresus-ului întregului proces de generare a ființelor.
Identificarea Binelui cu Unul, scrie Mondin, duce la sărăcirea rolului de cauză finală, în timp ce-și întărește rolul său de cauză exemplară. Mai mult decât scop în sine, este văzut de Platon ca ca un model de imitare: este modelul Suprem la care privește Demiurgul atunci când produce Universul sensibil.
Dar este evident pentru toți că El privește la exemplarul etern: de fapt Universul este cel mai frumos dintre lucrurile care au fost generate și L’ Arteficele este cea mai bună dintre cauze.7
Am început expunerea noastră cu dialogul Eutyphron și cu interpretarea teologiei platonice. Dumnezeul lui Platon ne apare dotat de atributele eternității, ale imuabilității, ale providenței și salvării, dotat în mod esențial de bunătate. El dă lumii ordine și raționalitate, însă ne apare paradoxal, metafisic limitat: pe de o parte de Idei, care-l depășesc în mod transcendental și pe de altă parte de materie și de Ideile care-i preexistă. Așa cum am văzut teologia platonică este negativă, apofatică: pentru Platon nu există o cunoaștere a divinității și a divinului. De aici necesitatea eros-ului ca intermediar, ca Mijlocitor.
Aluziile la legăturile dintre eros-platonic și Principiile prime ale Unu-lui din dialogul Symposion subliniază încă o dată că iubirea proprie ființei umane se manifestă ca o afirmare a Dualității și a despărțirii de Unitatea primordială. Ca urmare a acestui lucru, iubirea nu este altceva decât nostalgia Unu-lui și dorința de a-l urma, care se petrece la diferitele nivele ale existenței, până la cel suprem.

 

 

Note
1 Battista Mondin, op.cit., pp. 192-194
2 Battista Mondin, op. cit. p. 195
3 Vegetti Mario, Guida alla lettura della Repubblica, editori Laterza, Roma Bari 2019, pp. 84-85
4 B. Mondin, op. cit., p. 198
5 Kramer, op. cit., pp. 203 4
6 Reale G., op. cit., p. 382
7 Platon,Timeo, 28a 29 a tr. G. Reale