Anticlaudianus
Anticlaudianus1 este un poem filosofic de aproximativ 4300 versuri, ce aparține lui Alain de Lille, împărțit în nouă capitole sau cărți. Titlul exact este Anticlaudianus sive de Antirufino și face trimitere la poetul latin din Antichitatea târzie Claudianus (m. în 404/408 d. I. Hr.)2. Claudianus este de fapt autorul unui poem, Contro Rufinum, ne spune Carlo Chiurco3, în care este descrisă personalitatea cu totul negativă a acestui ministru al Împăratului roman Arcadius, care a existat în mod real și care a împiedicat acțiunile generalului Flavius Stilicho, desemnat de Împăratul FlaviusTeodosius Augustus (m. în 395) ca persoană care poate garanta soliditatea Imperiului. Desemnarea poemului ca anti-Claudianus nu este deci o polemică îndreptată împotriva acestui autor, ci pur și simplu un mod de a înțelege de ce opera lui Alain de Lille ar fi una antitetică celeilalte: dacă în Contra Rufinum ni se povestesc faptele de arme ale unui personaj negativ, Anticlaudianus tratează în schimb despre formarea unui om care corespunde celui mai înalt grad de perfecțiune naturală și spirituală la care poate ajunge o ființă umană, datorită operei comune înfăptuite de Natură, de științele care se folosesc de rațiunea naturală (artele liberale), de știința metafizică (teologia) și de credință, care le este soră.
Totodată, afinitatea dintre Alain de Lille și Claudianus, scrie Carlo Chiurco, nu se limitează numai la Contra Rufinum, ci se extinde și la ceea ce poate constituie poemul major al autorului antichității târzii, Răpirea Proserpinei4. În acest poem se povestește despre cunoscutul mit conform căruia Pluton, pentru a se căsători, a răpit-o pe Proserpina, fiica zeiței Ceres, cu complicitatea zeului Jupiter și a altor zeițe; un rol important atribuindu-i-se și lui Venus. Datorită furiei care a cuprins-o pe Ceres, ca urmare a răpirii fiicei, s-a produs o răsturnare a ordinii cosmice. Acesta este evenimentul cu care se deschide poemul Anticlaudianus (cu rolul destabilizator al lui Venus în ce privește ordinea cosmică; după care Alain de Lille a scris o altă operă De planctu Naturae); în acest poem este prezent un scurt și semnificativ îndemn către Natura personificată să încerce o restaurare a Vârstei de Aur, o temă destul de importantă în poemul lui Alain. Asemănările sunt mai puțin extrinseci decât s-ar părea la o primă vedere, și-i conferă scrierii Anticlaudianus curiosul titlu care îl însoțește de mai bine de opt secole.
Aceste asemănări, comentează C. Chiurco, nu trebuie exagerate: intențiile lui Alain sunt foarte diferite de cele ale lui Claudianus, și sunt în principal filosofice. Așa cum vom vedea, până și folosirea formei poetice pentru exprimarea unor determinate concepte nu este o concesie făcută de Alain, rafinatul teolog Alain, artei scrisului, ci fructul unei precise concepții filosofice. De exemplu, dacă Rufinus este un personaj istoric, Juvenis, Omul Nou, eroul din Anticlaudianus, nu este.
Poemul este plin de trimiteri la epoca în care a trăit Alain, ce rămâne ca o istorie suspendată într-o dimensiune din afara timpului, arhetipică. Mai mult, comentează C. Chiurco, ar fi greșit să vedem în fenomenele de corupție, în scenele despre degradarea cosmică a lumii cu care se deschide poemul, o condamnare de către Alain a vremurilor în care trăia, care mai de grabă se refereau la timpurile tragice, cu adevărat apocaliptice pe care le-a trăit Claudianus. Este mai degrabă descrierea unei condiții atemporale, un discurs mai apropiat de un mit de proveniență clasică propriu succesiunii ciclice a epocilor, de la Vârsta de Aur la cea de Fier, pe care Alain o reinterpretează însă în lumina unei concepții metafizice bine determinate.

 

Subiectul poemului
Ni se pare corect, ca înainte de a face orice tip de analiză interpretativă a poemului Anticlaudianus, să expunem subiectul unor capitole ale operei. El are, de fapt, un caracter filosofic, și expune teorii, idei, concepte; dar fiindcă este un poem, semnificația sa este împărțită în toate cărțile sale, care în realitate ar fi aproape imposibil de pătruns de către cititorul obișnuit. De aceea este nevoie să avem o viziune integrală a operei.
Orice analiză trebuie făcută gradual, cu trimiteri de fiecare dată la unele părți ale poemului îndepărtate unele de altele; de aceea este necesar ca cititorul să fie atenționat dinainte de faptul că analiza textului este o încercare la care puțini cititori rezistă; semnificația lui este pusă în vedere de recompunerea integrală a textului.

Cartea I.
După un Prolog în care Alain pe de o parte își apără în termeni criptici opera, iar pe de altă parte atenționează cititorii în ce privește obscuritatea și ermeticitatea semnificației sale, scena se deschide cu descrierea Palatului Naturii. Natura personificată apare deja într-o altă operă a lui Alain (într-un text cu părți în poezie și altele în proză [prosimetro în it.]) De planctu Naturae, în care ea, Natura este protagonistă. Rolul ei în Anticlaudianus este mult mai restrâns, în conformitate cu semnificația și argumentul poemului.
După descrierea palatului său și a frescelor pe care le conține, acolo se pot vedea, alături de imaginile care sugerează armonia, și reprezentări care sugerează pierderile pe care acțiunile lor le-au suferit ca expresie a diferitelor acte de răutate și meschinărie umană. Astfel natura începe să vorbească. Discursul ei este o plângere în care admite micimea propriilor acțiuni și care poate duce la pierderi iremediabile. Cosmosul este o armonie în ruină, omul un receptacol de vicii. Decide atunci să formeze un nou tip de ființă umană; deoarece creația umanității, înțeleasă ca specie, s-a dovedit un faliment; el se va dedica de acum înainte modelării unui Singur individ plin cu toate virtuțile, în care să se poată răscumpăra toți ceilalți. Surorile Naturii, adică Virtuțile sunt de acord; dar una dintre ele, Înțelepciunea (numită în poem Fronesis sau Prudentia), remarcă pe bună dreptate că un asemenea om va trebui să aibă o dublă natură, pământeană și cerească. Va fi de natură pământeană prin corpul său: iar modelarea unei părți a ființei sale va fi apanajul Naturii. Dar cum va proceda în ce privește partea sa cerească, proprie sufletului său? Este nevoie aici de Factorul dumnezeiesc, altfel acest demers ar fi destinat falimentului. Ele sunt lipsite de orice putere naturală de a putea crea un Suflet, fie ea Natura, sau Virtuțile, sau Artele Liberale.
Se pregătesc atunci să ceară ajutorul Rațiunii, care este deschisă sub aspect științific propriului său discurs rațional.

 

 

Cartea a II-a.
Rațiunea le propune să fie trimisă însăși Înțelepciunea ca ambasadoare la Ființa supremă, Dumnezeu. Înțelepciunea va trebui să-i prezinte proiectul Naturii, căreia toate virtuțile i-au aprobat proiectul. Dacă Dumnezeu va dori, va crea Sufletul acestui Om Nou și Înțelepciunea va avea misiunea de a-l aduce pe Pământ, după ce va traversa, de această dată în sens descendent, cerurile, am spune noi sferele inteligibile, apărând cu ființa sa Sufletul, Darul prețios dat de Dumnezeu, de capcanele ce-i pot apărea în cale. În acel moment Concordia le invită pe toate surorile să acorde acestui demers întreaga lor participare: între ele nu trebuie să apară nici cel mai mic dezacord. Fruct al acestei înțelegeri va fi un Car construit din toate cele șapte Arte liberale, cu care Înțelepciunea, însoțită de Rațiune, se va urca în Empireu. Gramatica este cea care va începe construcția Carului5.

 

 

Cartea a III-a
O urmează Logica, Retorica, Muzica, Geometria și Astronomia, toate descrise pe de-a-ntregul în mod simbolic cu veșmintele și aspectul lor minunat. Carul va fi completat și la sfârșit pregătit pentru misiunea sa.

 

 

Cartea a IV-a
Concordia pregătește astfel, în mod armonios, diversele sale componente. Carul va fi purtat de către armăsarii ce corespund simțurilor: văzul, auzul, mirosul, gustul și simțul tactil. După ce și-au salutat surorile, Rațiunea și Înțelepciunea și-au început urcarea. Urcând, Înțelepciunea se întreabă care este originea diferitelor fenomene atmosferice. În regiunile atmosferice întâlnesc legiunile demonilor care trăiesc acolo, și care sunt responsabili de atâtea catastrofe și de atâtea dizgrații ce copleșesc viața oamenilor. După ce depășesc atmosfera, carul urcă în regiunea eterului, cu atmosfera mult mai rarefiată, care sunt considerate trecerea spre regiunile cerești. Traversând cerul din jurul Lunii, Soarelui, al lui Venus și Mercur, pe acela nefavorabil al lui Marte, pe acel binevoitor al lui Jupiter și la sfârșit pe cel periculos și înghețat al lui Saturn.

 

 

Cartea a V-a
Depășite cerurile și planetele, se deschide pentru surori spectacolul Cerului cu Stelele Fixe, cu constelațiile lor. Aici Înțelepciunea are un moment de slăbiciune și de cădere: este aceeași natură a locurilor speciale, greu de ajuns, dar din care este foarte ușor să cazi, din cauza unor vârtejuri puternice. Apare în acel moment puella poli, adică Teologia, care este stăpâna acelor locuri, și care datorită cunoașterii sale, la fel ca cea a Rațiunii din cartea a II-a, este descrisă într-un text de o mare densitate simbolică. Înțelepciunea cere ajutor Teologiei prezentându-i demersul la care s-au angajat: Teologia acceptă să le facă de Ghid în Empireu, dar Înțelepciunea va trebuie să-și continue misiunea de una singură. Carul Artelor Liberale trebuie să aștepte în afară, la fel ca Rațiunea, deoarece imprevizibilitatea acestor locuri neobișnuite le-ar putea fi fatală. Urmează invocația prin care poetul vorbește în prima persoană cerând ca dar să poată vorbi în formă profetică, ca un semn că suntem în partea centrală a poemului. Urmează după aceea descrierea Empireului, care începe cu examenul, din partea Înțelepciunii, a fenomenului fizic al grindinei: la început ea, folosindu-se de o cercetare rațională, reușește să stabilească cu exactitate natura sa cristalină; după aceea, analiza sa se constituie într-un fel de hybris, și Înțelepciunea trebuie să suporte reproșul Teologiei. Deci, după un drum dificil, Înțelepciunea intră în partea cea mai înaltă a Cerului, unde întâlnește nouă coruri îngerești. Îl vede deci pe Isus Hristos, după care urmează descrierea dublei sale naturi umane și divine, a Fecioarei Maria, a martirilor și a sfinților.

 

 

Cartea a VI-a
Înțelepciunea ajunge tot mai aproape de Dumnezeu. Aici întâlnește Credința, sora Teologiei, pe care poetul o descrie în mod simbolic. Dar Înțelepciunea în mod brusc cade victima unei profunde stări de catalepsie din care se pare că nu reușește să se trezească. Credința încearcă din nou să-l trezească servindu-se de metode științifice, dar numai atunci când folosește Știința (ars) care îi este specifică, Înțelepciunea reușește să se restabilească. Îi dăruiește după aceea o oglindă în care vede reflectat tot ce Empireul păstrează în el, iar lumina sa n-o orbește, deoarece îi aparține și ei.
Trei sunt Misterele care fac inaccesibil tezaurul acestei lumi hiperuraniene, și în toate cele trei cazuri există un fel de destin de o inefabilă coincidență a opușilor: fecioria Mariei, întruparea lui Hristos și în sfârșit cea mai profundă dintre toate: natura una și trinitară a lui Dumnezeu. Vede în sfârșit arhetipurile tuturor lucrurilor prezente în mintea lui Dumnezeu, și poate deci citi în prezența ființei divine răspunsul la întrebarea privind petrecerea evenimentelor prezente și viitoare.
Momentul de maximă relevanță mistică este atunci când Înțelepciunea începe să-i vorbească lui Dumnezeu, prezentându-I motivele venirii în fața Lui. Dumnezeu dă curs dorinței Înțelepciunii, și îl împuternicește pe Nous să modeleze Sufletul Omului Nou. Bucuroasă, Înțelepciunea poate astfel să lase Empireul și să-și reia călătoria în direcție opusă. În coborârea sa traversează Cerurile și Planetele, reușind să evite opreliștile de tot felul puse de Saturn și datorită unui unguent miraculos dăruit de către Nous cu care unge sufletul lui Juvenis, Sufletul se salvează. La sfârșit, se reîntoarce la locuința Naturii unde-l așteptau Virtuțile, surorile lui.

 

 

Cartea a VII-a
Natura a putut astfel să modeleze corpul lui Juvenis, folosind cele patru elemente (pământul, apa, aerul și focul) și cele patru elemente care le corespund. Concordia a compus după aceea împreună în mod armonios părțile corpului. Una câte una, toate Virtuțile se grăbesc să-și facă cunoscute darurile lor, morale, spirituale și intelectuale, dăruite tânărului în procesul de creație. Elementul ce apare tot timpul este conduita prudentă ce ține să păstreze calea de mijloc dintre cele două contrarii. Și Artele Liberale au dăruit bogățiile lor intelectuale tânărului: Gramatica, Logica, Retorica, Aritmetica, Muzica, Geometria și Astronomia. În mod semnificativ lista lor este închisă de știința suverană și supranaturală care este Teologia. La sfârșit își aduce darul său și Nobilitatea, fiica Norocului, nu înainte de a fi cerut permisiunea din partea mamei sale: pentru a face acest lucru trebuie să meargă pe curioasa insulă unde ea locuiește.

 

 

Cartea a VIII-a
Norocul (Fortuna), descris într-o formă obișnuită și simbolică cu o maximă ironie, răspunde degajat în fața cererii fiicei sale de a face un dar și lui Juvenis. Ea, de fapt, nu-i poate dărui nimic celui care posedă orice perfecțiune naturală și spirituală. Dar, la sfârșit, acceptă, și ca dar își va manifesta propria dorință de a limita tendința spre ambiguitate și nestăpânire. Dar faima lui Juvenis se răspândește în lume, ajunge și la urechile personajului mitologic Alecto, care imediat a convocat Viciile, pentru a se pregăti de luptă. I se opun Juvenis și Virtuțile împreună cu Natura.

 

 

Cartea a IX-a
Cartea se ocupă cu descrierea bătăliei dintre Vicii și Virtuți: una după alta, acestea din urmă reușesc să aibă dreptate în fața antagoniștilor aliniați în câmpul advers. Chiar dacă nu toți vor muri (de exemplu, Bătrânețea reușește să scape). La sfârșit, se-ntoarce pe Pământ Vârsta de Aur, o epocă rațională și fabuloasă; este astfel garantată stabilitatea iar prezența lui Juvenis, am putea spune, este garantată de însăși existența sa.
Anticlaudianus se configurează în principal ca un poem filosofic, și nu numai. După ce am văzut subiectul poemului, comentează foarte atent C. Chiurco, folosirea alegoriei, a mitului și a procedeului integumentum, o modalitate literară și interpretativă ce era întrebuințată de autorii apropiați Școlii din Chartres, care era o practică literară des folosită în acea vreme6, își va dezvălui secretele sale ascunse. Ea a fost teoretizată și de Heraclit, care a constatat în mod semnificativ corespondența dintre caracterul enigmatic al expresiei filosofice și secretele Naturii, de exemplu atunci când afirma că „natura iubește să se ascundă”7.
Multe secole după această afirmație, care azi cu tehnicele de cercetare moderne a fost confirmată, vom găsi aproape aceeași concepție la un autor din care chartrianii s-au inspirat în acest domeniu, ca fiind un maestru de necontestat, o adevărată auctoritas: Macrobius (sec. al IV-lea – al V-lea d.I. Hristos), unul din ultimii reprezentanți ai culturii păgâne. În opera sa Commentarii in Somnium Scipionis (un comentariu la acest capitol foarte important al Somnului lui Scipio din De re publica de Cicero, în care generalul roman își expune teoria despre Statul perfect după modelul platonic); ea a fost citită și studiată cu un particular respect în Evul Mediu, unde se afirmă că Natura nu iubește o expozițiune deschisă despre sine și despre adevărurile ascunse pe care le conține. Ea își ascunde semnificațiile în fața oamenilor vulgari și își expune propriile mistere (arcana) față de înțelepți (prudentibus) într-o formă de povestire fantastică (per fabulosa)8. Prin urmare îi datorăm lui Macrobius faptul că a stabilit în mod net convingerea pentru care o modalitate expresivă și în același timp figurativă și secretă ar fi fost o caracteristică a marilor filosofi ai trecutului, și prin urmare al filosofiei tout court, prin efectul emulației față de auctoritas. Așa cum spune Carlo Chiurco9, o asemenea modalitate se referă la adevărurile naturale: este chiar „natura cea căreia îi place să se ascundă”, și prin urmare filosofia va face la fel10.
Vom vedea mai departe cum această particularitate va fi decisivă pentru a înțelege semnificația poemului Anticlaudianus și plusul cognitiv al noutății conceptuale pe care l-a introdus.

 

 

Note
1 Alano di Lilla, Viaggio della sagezza, Anticlaudianus, Discorso sulla sfera inteligibile, Bompiani, Milano 2004
2 Claudio Claudianus a fost un poet foarte iubit de către poeții Renașterii italiene. El era în același timp Retor, care continua să interpreteze basme antice, în timp ce goții se pregăteau să atace Roma. Moment istoric foarte complicat , într-o perioadă în care Imperiul roman se dezintegra, iar creștinismul cucerea inimile unei mari părți a populațiilor din Imperiu.
3 Cfr. Introducerii lui C. Chiurco la Alain de Lille, Viaggio della sagezza, pp. 7-74
4 Claudiano, Il rapimento di Proserpina, La guerra dei goti, Intruducere, traducere în it. de Franco Serpa, textul latin în față, Rizzoli, Milano 1981. Nu este întâmplător că cele două peme ale lui Claudianus, ce au argumente mitice, Gigantomachia și splendidul Raptus Proserpinae, erau încercări prin care se propuneau temele misticei speranțe neo-orfice și ale înălțării sufletului sfințit de trecerea prin moarte; poetul însă nu le-a terminat, deoarece nu era lipsit de speranța unei schimbări radicale a prezentului cu toate mizeriile sale.
5 Cfr. Prezentării conținutului poemului Anticlaudianus făcută de C. Chiurco, op. cit., p.10
6 Despre noțiunea de integumentum cfr. lui E. Jeauneau, Lectio philosophorum. Recherches sur l’Ecole de Chartres (Amsterdam, 1973), pp. 127-92 și în Bibliogrfia enumerată de A.Bartola, Natura e Scriptura in Alano di Lilla, Doctor Seraphicus 40-41, (1993-94).
7 Heraclit, fr. DK 123; cfr. C. Diano, G. Serra (ed.), Eracliito. I frammenti e le testimonianze (Milano, 1989), pp.18-19.
8 Cfr. Macrobius, Commentarii in Somnium Scipionis, 1.2.17-18,ed. J. Willis (Leipzig, 1963), p.7.13-23. Este semnificativ că Macrobius folosește termenul prudens în sensul „înțelept=capabil să surprindă realitățile ascunse (arcana)”, chiar dacă despre realitățile ascunse ale naturii este vorba. Înțelepciunea, protagonista poemului Anticlaudianus, este numită deci Prudentia, care va ajunge să contemple realitățile ascunse, dar în acest caz cele proprii Ființei divine (arcana Dei). În această diferență constă inovația mai mult decât clară făcută de Alain de Lille.
9 Ibid. Carlo Chiurco, op. cit., p. 14
10 Putem observa că textul lui Macrobius, nu vorbește fără o anumită empietate de faptul că marii filosofi vorbesc despre Dumnezeu sau despre înțelepciunea divină ( summo deo et mente) folosindu-se de intergumentum: pentru anumite argumente se folosesc de similitudines și de exempla (ad similitudines et exempla confugiunt), așa cum a făcut Platon vorbind de summus bene: cfr. Macrobius, Commentarii in Somnium Scipionis, 1.2.14-16, pp. 6-7.