Ovidiu Gligu
Uimitoarele aventuri ale grăsanului Mickey din zona gării
București, Editura Leviathan, 2022

 

 

Am excerptat titlul recenziei din Cuvânt-ul înainte al autorului, care își exhibă unele reticențe și precauții cu privire la tematica și structura ca atare ale volumului său, pe care îl denumește „roman liric”, scris „cu gândul la revoluția/ schimbarea din România anilor 80- 90, urmărind evoluția unui grup de prieteni, vecini de bloc într-un cartier periferic din vestul țării”. Dar, în același timp, ca într-un paradox autoasumat, ne avertizează că tot ce se întâmplă în cele 93 de pagini seamănă absolut întâmplător cu realitatea. Mi se pare că avem de-a face aici cu un tip de supralicitare deliberată a componentei lirice a acestei scrieri, oarecum la modul (simili)ironic, epicitatea având un rol cu totul secundar; tocmai pentru că autorul nu încearcă în niciun fel să privească lucrurile (realitățile) altfel, decât prin prisma unei involuții a acestora, deși premisele factice fuseseră încurajatoare. Ele au luat o turnură a promiscuizării, în paralel cu evoluțiile social-ontice ale personajelor, cam în același registru, adică preponderent deceptiv. „Nu trebuie să căutăm aici o tehnică cinematografică, pentru că e doar, din multe puncte de vedere, o modalitate de exprimare literară mai puțin uzitată, – de aici și farmecul ei”, ne atenționează ceremonios, și pe bună dreptate, autorul prefeței, criticul literar Costin Tuchilă. Îmi permit să introduc aici o sintagmă – care ar putea părea oarecum inadecvată, dar… nu e – aceea a realului ficționalizat, sau, de ce nu, a epicismului liricizat, modalitate prin care autorul „uimitoarelor aventuri” și-a testat propensiunea simpatetică spre identificarea unei formule literare care surâde (cu o jumătate de gură) unei oarecari intens căutate/ dorite originalități, fie ea și aparent ostentativă, care ar putea seduce cititorul.
Patru texte de mici dimensiuni, avându-l ca protagonist pe Grădinarii – un personaj colectiv, după cum îl denumește chiar autorul, care, într-o seară, vine acasă „plin de alcool” și sădește un bulb, „între gard și nuc”, asigurându-ne că „așa a fost începutul”- constituie prima parte a cărții. Ei bine, acest bulb devenise o sursă de hrană, prin frunzele sale, iar apoi chiar prin ciopârțirea lui, a bulbului, până ce, într-o zi, când venise iar la cules, Grădinari „găsi doar pământul gol și lăsat”. N-ar fi exclus ca acest bulb năstrușnic – adus acasă strâns în pumnul stâng și semănat prin adâncirea-n pământ cu călcâiul – să se constituie, din p.d.v. literar vorbind, desigur – într-o parabolă, sau mai degrabă alegorie premonitorie, ce-i drept cu sensuri intrinseci destul de încifrate, doar că, să ne amintim, avem liber la „imaginație și empatie”. Nu-i așa că ne poate duce gândul de la revoluția (franceză) care și-a devorat fiii, la fiii care și-au „consumat” revoluția (română)?(!) Cum vedem, nu este vorba despre o similitudine, ci, mai degrabă, despre o inversiune onto – politică și, cum altfel, socio- umană.
„Scurt-metraj de tranziție” este titlul părții a doua, care are șapte componente scriptice, începând cu o premiere, „într-un amfiteatru mare”, unde, pe cortină apare înscrisul: „Precis e un vis, flori de cais, precis e un vis …”, un laitmotiv mai apoi, care, probabil, vrea să inducă ideea că orice realitate poate fi cosmetizată, retușată, modificată, oniricizată chiar. Întâlnim și o secvență cu incipituri incizive aproape kafkiene: „Un convoi lung, bărbați, femei, îmbrăcați toți în zdrențe de sac, cu glezne legate într-un lanț continuu, cu cătușe goale din loc în loc. Pe lângă convoi trece alene o motocicletă, prin norul de praf o conduce un soldat cu pușcă-mitralieră la gât și aruncător de grenade. În loc de ataș motocicleta are o tribună mobilă unde un politician ține în mână un microfon; poartă o mască mică pe față și culoarea ei se tot schimbă de la un cadru la altul: roșu, portocaliu, galben, albastru”. Politicianul urlă: „Intrați în rândul oamenilor liberi!”, apoi smulge steagul alb unui tânăr, pe care îl și izbește cu capul în gură, zicându-i: „Cine te crezi tu, mă?! Ce sunt eu aici, maimuța voastră?!”. Filmulețul se încheie cu o secvență în care tânărul cade în hău, după ce se deschide o trapă. Iar pe ecran apare, din nou, acel chenar alb cu înscrisul: „Precis e un vis, flori de cais, precis e un vis …”.
În sfârșit, cea de-a treia parte a cărții („Câteva explicații”) începe primăvăratic („Văd razele cum trec prin obloane, au același miros)”, facem cunoștință cu cei care-au fost colegi la Generală 1 – Zona Gării: Sandu, Zoli, Pluto, surorile Woody și naratorul, desigur. Rememorări genuine, când se ițesc fiorii unor idile în arealul școlar, vine vorba – în zona aceea a Oraviței – și despre termocentrala Crivina („Au adus tot felul de oameni, nu e bine să umbli seara”), unde chiar subsemnatul, în anii 84-85 am trudit pe Șantierul Național al Tineretului, acolo, în munții Aninei. Aflăm, mai apoi, despre tribulațiile vieții studențești ale amicilor din zona gării, despre cum Caramitru recită: „A fugit dictatorul, suntem liberi!”, discuții în familie: „Mă, chiar acum luai salam fără coadă, da să știți… nu trebuia să-l omoare, mie chiar mi-a părut rău!”; „Nene, n-ai ce să faci, așa-i democrația! La dânșii nu merge cu jumătăți de măsură”. Este descrisă viața de după acele zbateri și încercări de a găsi locuri de muncă, un trai mai așezat, dar și dezamăgiri, nemulțumiri, deziluzii. Contraste izbitoare între ce s-a sperat și, nu de puține ori, fața încruntată a noilor realități. Naratorul încearcă să-și înfiripe un sens creativ, să zămislească un construct imagologic, să acceseze o infailibilitate moral- sufletească: „Îmi rămâne doar să scriu, să scriu ca un absurd, dovezile, furnicăturile patetice dintre mine și cititor”. Dăm și peste ipostazieri liricizate, plecarea din Oravița, irizări melancolice în curtea casei, printre flori: „Nu mai este nimic de întrebat, nimic de explicat unui prea- plin al privirii … (…) Topica tremură seara pe pământ, doar puncte albe pe jos și în cer, cât de mult aș vrea să nu fiu căldicel, să nu fiu aruncat”.