Explozia nemaiîntîlnită a cercetării ştiinţifice a dus gîndirea umană la un progres căruia nu i-a găsit încă o finalitate. Cercetarea s-a disipat şi este lipsită de un fir călăuzitor. Această cercetare pe care noi obișnuim să o numim exactă, dar prin aceasta nu neapărat riguroasă, asupra unuia sau altuia dintre domeniile fiinţării este rezultatnta voinţei de cunoaştere, însă nu o voinţă cu scop, ci o voinţă care se are în vedere doar pe sine însăşi. Știința ca metodă a cercetării naturii este tributară cercetării părții în dauna întregului. De aceea, cercetarea științifică nici nu are o viziune a întregului și nici nu o va avea vreodată. Toate științele lucrează după metode ipotetice și își întemeiază cercetările pe capacitatea imaginativului poietic rațional aprioric uman de a pro-iecta o lume, la nivel micro sau macro. Viziunea in micro este una dintre carcteristicile fundamentale ale cercetării științifice bazată pe logica lui pars pro toto care, cel puțin la nivelul cercetării fenomenului, a naturii care este chiar obiectul cercetării ei, se vădește a fi o metodă sofistică, neadecvată. Problema este aceea că cercetarea, în cele mai multe cazuri, nu corespunde realității, nu se coagulează nici măcar la nivelul unui adevăr de tip adequatio rei ad intellectus. Ea se manifestă ca voință de a cunoaște, ca voință de sine și pentru sine și care are ca scop suprem cunoașterea privită în general drept cunoaștere, ratînd de cele mai multe ori aplicabilitatea asupra obiectului de cercetat sau, mai precis, nimerind-o arareori. Așa stînd lucrurile arogarea obiectivității științifice mai este un adevăr absolut? Nicidecum. Sub acest aspect întreaga mitologie științifică construită cu greu, în sute de ani, se clatină dramatic. Metafizica, ca și cunoaștere a generalului, are misiunea de a da deoparte acest văl al atotputerniciei științei și trebuie să își afirme calitatea de soră mai mare a acesteia și nicidecum pe cea de slujnică. Filosofia poate da firul corect al cercetării și eticii științifice, atît cît există, și să îi mențină credibilitatea în aceste zile ale pandemiei în care efortul științific mondial își arată doar o uriașă voință de voință și o înfiorătoare neputință. Aşadar, „cercetarea modernă este ancorată, cu alte modalităţi de reprezentare şi cu alte moduri de producere a fiinţării, în trăsătura fundamentală a acelui adevăr potrivit căruia tot ce ţine de fiinţare poartă amprenta voinţei de voinţă, a cărei formă incipientă s-a manifestat ca «voinţă de putere». Concepută ca trăsătură fundamentală a naturii de fiinţă a fiinţării, «voinţa» este echivalarea fiinţării cu realul, în aşa fel încît realitatea realului este ridicată la rangul unei necondiţionate putinţe de confecţionare proprie obiectualizării nelimitate. Ştiinţa modernă nu slujeşte un scop care îi este oferit abia ulterior şi nici nu caută un «adevăr în sine». Ca o modalitate a obiectualizării calculatoare a fiinţării, ea este o condiţie instituită de însăşi voinţa de voinţă, care tocmai astfel îşi asigură dominaţia esenţei sale. Însă deoarece întreaga obiectualizare a fiinţării se rezumă la acumularea şi asigurarea acesteia, ea obţinîndu-şi din această fiinţare posibilităţile progresiei ei, obiectualizarea se rezumă la fiinţare şi socoteşte că aceasta este deja fiinţa”1.
Mergînd, pînă la un punct, pe firul gîndirii heideggeriene, vom reitera ideea că gîndirea „exactă” este de cele mai multe ori şi gîndirea mai puţin riguroasă, dacă vom lua în considerare faptul că rigoarea este rezultanta încercării de menţinere constantă a raportului cu acel ceva esenţial propriu fiinţării, anume fiinţa. Gîndirea exactă recunoaşte doar calculul şi este aservită acestui calcul. De aceea metoda științei este matematica. Matematica nu este știință ci doar metodă, întrucît dacă ea ar fi știință ar avea putința cercetării naturii. Or, cercetare nu înseamnă ordonare, calculare, măsurare, statistică și nici măcar speculație ca și în cazul matematicilor intuitive. Cercetare este tot atît cît creativitate discursivă și nicidecum calcul și măsurare.
Orice modalitate de calcul disipează ceea ce este numărat şi îl subordonează numărătorii. Calculul face posibilă apariţia doar a ceea ce este numărabil. Această numărătoare care se numără pe sine progresează într-o infinită mistuire de sine. Aplicarea şi suprapunerea calculului cu fiinţarea dă ştiinţei impresia, oricum falsă, că prin această numărare devoratoare se şi revelează fiinţa fiinţării. În acest fel, gîndirea calculatoare se ascunde în spatele a ceea ce ea însăşi produce (din interiorul imaginativului poietic rațional aprioric) şi dă aparenţa unei gîndiri producătoare punînd în lumină doar ceea ce poate fi calculabil, măsurabil şi consumat de propria modalitate de explorare. Această gîndire calculatoare nu conştientizează faptul că esența calculabilă a propriului său calcul ţine de ceea ce este incalculabil – fiinţa – şi scapă oricărei tentative de determinare prin calcul și măsurătoare. Însă gîndirea care nu este determinată de şi prin calcul şi care se referă la acel altceva al fiinţării, gîndirea esenţială pentru umanitatea omului, este gîndirea metafizică (Heidegger). Acest lucru apare, repetăm, ca manifest în zilele noastre cînd gîndirea științifică, supraevaluată și limitată la propria metodologie, nu a făcut altceva decît să amplifice haosul planetar generat de structura unui virus, a unei proteine de o simplitate pe care știința, mitologizată nepermis în ultimele sute de ani, nu o poate înțelege și contracara. Acest lucru este un factum. Cunoașterea științifică nu numai că își pierde aura, artificial creată, cu care a subordonat și sabotat celelalte modalități ale cunoașterii, dar își arată, penibil, propria neputință.
Stiința nu este cu nimic superioară considerentelor, speculațiilor și teoriilor metafizice care propun un adevăr și îl demonstrează prin intermediul raționamentelor. Imaginativul poietic științific nu numai că nu este superior celui metafizic ci, cum aspru se dovedește, îi este chiar inferior. Între aproximările presocraticilor și ipotezele, nu de puține ori rizibile, ale științei contemporane, nu există nici un fel de diferență. Cercetarea științifică nu poate depăși logica umană care este diferită de logica naturii, care este obiectul ei primordial și pe care o poate surprinde și cuantifica doar la un moment dat, întrucît fenomenul se află într-o continuă mișcare și devenire. Metodologia strictă a științei supusă demersului calculator al matematicii nu face decît să îngusteze mai mult aria cercetării pe care nici nu o poate susține în spectrul naturii. Marea majoritate a alegațiilor fizicii, astrofizicii, biologiei, biochimiei etc. nu reprezintă decît posibilități imaginative raționale apriorice care, ca orice fel de posibilitate, în ciuda raționalității sale, se poate realiza sau nu.
Cercetările astrofizicii și ale fizicii cuantice, ale microbiologiei și biochimiei se lovesc puternic de opoziția naturii. Logica acesteia fiind străină acestor cercetări care cad, de cele mai multe ori, în derizoriu dar consumă resurse imense și care, începînd încă de astăzi, nu își mai găsesc în totalitate justificarea.
Tot astfel, sumele imense care se preconizează a fi investite în elucubrațiile unor așa-ziși savanți care „vor să salveze planeta”, și ale căror studii puțin credibile și imposibil de probat în termeni strict științifici sunt o adevărată bătaie de joc consumatoare de resurse inimaginabile, creatoare de teorii fascizante sau de-a dreptul fasciste și malthusiene, nu pot fi justificate atîta vreme cît un vulcan care erupe timp de o lună doar, poluează cît toate utilajele și autovehiculele existente la un loc, în ipoteza în care acestea ar funcționa necontenit minim 100 de ani. Schimbările climatice sunt ceva obișnuit și normal pe Terra și ele nu se datorează acțiunii umane. Să luăm un exemplu: în jurul anului 1000 vikingii au descoperit un tărîm pe care l-au denumit Grünland, adică „tărîmul verde”, un tărîm plin de vegetație, și pe care noi îl denumim Groenlanda. Prin urmare, nu acțiunea distructivă a omului care nu avea mijloacele tehnice necesare a cauzat această schimbare dramatică a climei ci însăși natura, ciclicitatea ei. În acest sens, cartea lui Emmanuel le Roy Ladurie, Histoire du Climat depuis ľ An Mil, carte considerată fundamentală în domeniu și inspirată din scrierile unui Max Planck, publicată în 1967 de către Flammarion, dă o puternică lovitură arhanghelilor apocalipsei ecologice. Pseudo oameni de știință, în frunte cu socialista Alexandria Ocasia Cortez autoarea New Green Deal sau Saikat Chakrabarti potilician democrat american și spijinitor al autoarei, au enunțat teorii așa-zis științifice devastatoare care nu sunt decît alegații și fantasmagorii politico-economice și de afirmare a puterii fără o întemeiere științifică reală, promovate de guverne în scop economic și ca arme de negociere politică. Aceste simple fabulații nu pot fi un model de urmat pentru umanitate, atît din punct de vedere social cît și din cel economic și chiar ontologic.
Emmanuel le Roy Ladurie face un expozeu istoric, adunînd documente de arhivă și apelînd chiar la presa vremii în susținerea cilicității înălzirii și glaciațiunii pe pămînt, văzute ca schimbări normale, neinfluențate de factori exogeni ci provenind chiar din interiorul ecosistemului.
Tot așa, această pandemie care a lovit lumea nu poate fi învinsă de cercetarea științifică și va trece, cel mai probabil și atît timp cît nu vorbim de un atac biologic în care antidotul este deja cunoscut, în mod natural. Pentru acest corona în măsura discutabilă în care e natural, foarte posibil, aproape cert, nu va exista un vaccin eficient, așa cum la SARS 1 apărut în perioada 2002 – 2003 sau la matusalemicul HIV, în care s-au învestit peste 30 de miliarde de dolari, nu există nici un vaccin. Dealtfel, gripa Hong Kong din 1968 – 1970 și care a a produs minim un milion de decese, după unii patru milioane, pare a fi dată uitării, poate datorită faptului că presa acelei vremi nu a destabilizat socieatatea prin crearea uni isterii globale, a unei infodemii. Lupta împotriva actualei gripe se face cu mijloacele de acum sute și mii de ani, prin izolare. Este ridicolă sau interesată afirmația, bazată pe nimic, nici măcar pe istorie, că acest tip de gripă, extrem de virulentă, va avea o evoluție în „dromader”. De unde știu respectabilii oameni de știință, cîtă vreme tipul acesta de epidemie nu are nimic de a face cu gripa spaniolă care a izbucnit în vară și toate reprezentările grafice arată o curbă a lui Bell, în clopot. Nici o epidemie nu a distrus omenirea, așa cum nici aceasta nu o va face. Ele au dispărut brusc, așa cum au apărut, fără ca nimeni să poată face nimic. Însă această pandemie a eradicat brusc și, probabil, pentru totdeauna mitul atotputerniciei științei și a progresului ei infinit, pentru că, în ipoteza în care, totuși, un vaccin viabil va fi fabricat, acesta va fi tot o creație a imaginativului poietic rațional specific și nu o „descoperire”. Această reprezentare a științei, îndusă ilicit omenirii de zeci de ani, este o reprezentare falsă. Tot uriașul bazin al orgoliului omului de știință a fost aruncat în marea necunoașterii de un virus minuscul. Știința trebuie repornită, pe alte principii, pe alte valori și trebuie călăuzită de gîndirea autentică, de conștientizarea structurii imaginative științifice raționale specifice, de metafizică, care astăzi își afirmă superioritatea. Știința nu trebuie confundată cu tehnica planetară și cu informatizarea ei care este partea malefică a acesteia prin faptul că atentează la esența omului ca om, la ceea ce l-a format și i-a asigurat existența în timp, respectiv munca, morala, socializarea, conștiința limitei.
***
Știința, prin extensia ei care este tehnica, nu răspunde nevoii stringente de existență fizică a omului și atunci îi oferă remedii false, virtuale. Chiar pentru cei care cred necondiționat în miracolul medicinei și a valorilor vieții promovate de medicina clinică, aspect care este de necombătut, trebuie spus că unele cazuri particulare rezolvate cu mijloace descoperite de știință și care chiar funcționează, puține dealtfel, unele vaccinuri, antibioticele, antihipertensivele, antialergicele în frunte cu glucosteroizii, angioplastiile, și încă cîteva, nu aduc nimic bun speciei umane cît timp indivizi neviabili se pot reproduce, chiar dacă mulțumirea și supraviețuirea individului și familiilor este incontestabilă și de salutat. Din contra, gîndind la scara istoriei chiar dacă acest lucru ne displace, aceste intervenții salutare individual pot duce în timp la fragilizarea speciei umane.
Este momentul în care metafizica și gîndirea liberă rațională, cu mijloacele sale specifice de surprindere a universalului, își poate reafirma superioritatea în fața științei. Știința nu are o viziune integratoare a existenței umane, cercetările ei trebuiesc dirijate spre scopuri care să servească umanitatea și nu trebuie lăsată în perpetuarea practicilor dezastruoase, a cercetărilor distructive, a dezvoltării din chiar interiorul cercetărilor științifice a unor tehnologii malefice, precum recenta tehnică planetară a informaticii și gîndirii artificiale care au dus deja ființa umană spre universuri pur virtuale, distrugătoare pentru umanitate nu doar la nivelul drepturilor naturale, la nivel spiritual, dar și la nivel fizic, biologic, care nu au nici o legătură cu imaginativul poietic constructiv al realităților care pot servi umanitatea și natura și care ne conduc înapoi la peșteră, la peștera informațională. O privire aruncată astăzi la deloc banalele și inocentele rețele sociale este suficientă pentru a-mi susține cu prisosință afirmațiile. Pentru că în contrast cu ceea ce se crede, accesul facil la informație nu ajută la stabilizarea și asimilarea acesteia, dimpotrivă, o dizolvă și o face inutilă. Un fizician de anvergura lui Heisenberg a avut luciditatea și puterea de a recunoaște acest lucru, atunci cînd se referea la cercetarea fundamentală în fizică și la rateurile sau delirurile ei inadmisibile. Nu este cazul să insistăm aici asupra tuturor invențiilor lingvistice ale unor particule ale fizicii teoretice care, în realitate, nu au putut fi demonstrate niciodată.
Doar metafizica, care este gîndire originară, este cea care poate indica drumul cercetării umane, poate construi și poate menține omul în ocrotirea care, paradoxal, este dată acestuia de deschisul lumii. Un biolog de talia lui Jakob Johann von Uexküll, de la care Heidegger a avut multe de învățat și de care a fost influențat decisiv, nu în zadar afirmă acest lucru. Omul este singura viețuitoare care percepe realitatea mediat, prin intermediul imaginativului poietic rațional aprioric. Acest fapt face ca intelectul său să fie supus erorii, eroare dată de percepție. Însă abia atunci cînd realitatea este percepută la a treia mînă, prin intermediul lumii virtuale informatice, dezastrul cunoașterii, raportării, valorizării și înțelegerii lumii se face resimțit cu o cumplită acuitate. Haosul, pseudocunoașterea, lipsa moralei, a valorilor autentice, incultura agresivă, manipularea odioasă, corectitudinea politică păguboasă, falsa simfonie a culturilor, cenzura, falsa percepere de sine, care se manifestă plenar în lumea fără principii a „realității virtuale”, sunt începutul sfîrșitului pentru homo sapiens, așa cum îl cunoaștem de la apariția lui pe pămînt și marcheaza trecerea de la democrație la ochlocrație și dictatura acesteia.
„Această gîndire (metafizica, n.n. M.A.) răspunde exigenţei pe care i-o adresează fiinţa, în măsura în care omul remite esenţa istorică simplităţii ce caracterizează singura necesitate care nu constrînge- obligînd, ci care creează nevoia ce se împlineşte în libertatea sacrificiului. Păstrarea adeveritoare a adevărului fiinţei – orice i s-ar întîmpla omului şi întregii fiinţări – iată ceea ce se impune. Sacrificiul este risipirea de sine prin dăruire a fiinţei umane, o risipire care este liberă de orice constrîngere, deoarece se naşte din abisul libertăţii şi poartă către păstrarea adeveritoare a adevărului fiinţei pentru fiinţare. În sacrificiu survine recunoştinţa ascunsă, singura care onorează generozitatea cu care fiinţa s-a dăruit esenţei omului în gîndire, pentru ca aceasta, în raportul său cu fiinţa, să ia asupră-şi vegherea fiinţei. Gîndirea originară este ecoul bunăvoinţei fiinţei, în care se luminează şi în care survine acel unic lucru: că este fiinţare. Răspunsul gîndirii este originea cuvîntului uman, iar acest cuvînt este cel care, el abia, lasă să se nască limba, ca manifestare a cuvîntului în cuvinte. Dacă nu ar exista uneori, în chiar temeiul esenţei omului istoric, o gîndire ascunsă, atunci el nu ar fi nicicînd capabil de recunoştinţă, dacă admitem că în orice manifestare a gîndirii şi a recunoştinţei trebuie să existe, totuşi, o gîndire care gîndeşte în chip originar adevărul fiinţei.”2
De aceea, cutremurul care a bulversat știința în zilele noastre trebuie, cumva, stopat. Acest lucru se poate face printr-un efort al gîndirii de a repune pe drumul adevărului și al cercetării originare întreaga paletă a cercetării științifice. Cîtă vreme dezvoltarea necontrolată, haotică și contraproductivă a științei nu va fi bine îndrumată și poziționată, riscul ca umanitatea să își piardă temeiul și să dispară în neant este neașteptat de aproape. La un „click” distanță.
De aceea noua sarcină a metafizicii este să arate drumul pe care ființarea care este omul trebuie să pornească. Pentru aceasta metafizica va trebui să găsească un nou sens sau să propună o nouă religie în care tehnica planetară și falsa știință care a invadat cercetările contemporane să fie înlăturate. Pentru aceasta e nevoie de o nouă gigantomahia peri tes ousias întemeiatoare. Ceea ce rămîne însă de văzut este dacă omul va mai avea putința unei adevărate revoluții a spiritului și în credința renăscută, dacă va exista o disponibilitate pentru reîntoarcerea la gîndirea originară. Si pentru că Dumnezeul nietzschean este, din pacate, o realitate, metafizica va trebui să-și asume salvarea ființei umane. Cu condiția existenței unei susțineri reale în însăși interiorul filosofiei dar și a științei și tehnicii planetare avide de finanțări și profituri nelimitate și generatoare de rezultante debile și debilitante, și va mai trebui o voință de salvare care să depășească interesele imediate și meschine. O voință și gîndire vizionare.
Acest lucru nu se va întîmpla atît timp cît așa-zișii metafizicieni contemporani refuză lumea ca întreg și se raliază viziunilor scientiste, le adoptă și încearcă să construiască o realitate „feliată” în spatele căreia rînjește și își arată chipul malefic însăși esența tehnicii a cărei fundamentare este virtualul sau dedublarea realului. Chiar dacă aceste idei au „in nuce” viziuneea primară ockhamistă, ele nu vor reuși niciodată să impună o metafizică integratoare, o gîndire care să susțină ființa și omul aflate la răspîntia derivei. În acest sens, filosofii care vor să construiască realitatea cu ajutorul imaginației și nu cu cea a imaginativului poietic rațional aprioric fac o imagine falsă metafizicii ca abordare integratoare a lumii așa cum omul a cunoscut-o și s-a raportat la ea dintotdeauna.

 

 

Note
1 M. Heidegger, Postfaţă la Ce este metafizica?, în vol., Repere pe drumul gîndirii, Bucureşti. Ed., Politică, 1988, p. 281-282.
2 M. Heidegger, Op. cit., p. 287.