Am primit, în urmă nu cu multă vreme, vizita domnului Reti, editor din Ungaria și a soției sale Monika. Nu fuseseră pînă atunci în România. Deoarece vor publica romanul meu Povestirile mameibătrîne în țara vecină și prietenă, au dorit, neapărat, să viziteze satul în care se petrec toate nebuniile din carte. Satul numit Petra în roman, Petrinzel în realitate. Am fost încîntat de această intenție a lor, citiseră manuscrisul tradus în maghiară de Imre și atît de mult le-a plăcut încît s-au hotărît să vadă cu ochii lor meleagurile acelea bîntuite de povești cu diavoli, iubiri secrete, trădări, magie, sex și… nealterat umor.
Reka, doamna profesoară universitară care a cumpărat, pentru zilele de relaxare, casa mameibătrîne, s-a oferit să ne ducă cu mașina pînă acolo. M-am bucurat, Reka fiind o femeie plină de viață, inteligentă și cu simțul umorului, care cunoaște, pe deasupra, și limba maghiară.
Era ora amiezii, am străbătut centrul Clujului, i-am lăsat pe musafiri să facă poze la statuia ecvestră apoi am zis:
— Reka ne așteaptă la Facultatea de chimie, e aproape dar să grăbim pasul.
Am intrat pe străduțele plăcut pavate și lipsite de mașini din jurul Universității de arte. Am ajuns pe strada Muzeului de istorie. Pe trotuarul îngust, eu pășeam, sprinten, în față iar editorul cu soția în spatele meu. Soare vesel, căldură de vară și bucuria mea nemachiată. Brusc, ceva (cineva…) îmi stopează sandaua din piciorul drept, ca o piedică idiot de neașteptată. Luat prin surprindere, fac o buclă prin aer și cad peste un soi de burlan din fontă de la marginea zidului unei case vechi, ridată de vremuri. Un burlan sub formă de pupăză. O fi căzut din tei și s-a transformat în stană de… fontă!
Țipetele celor doi din spatele meu. Văd, cîteva clipe, albastru în fața ochilor. Un albastru infinit… Apoi, instantaneu, dureri în piept. Editorul și soția mă ridică iar eu le zîmbesc strîmb, gemînd sonor. De respirat, o fac doar pe jumătate, cu gîfîieli spasmodice.
Un capac de la canalizare, aflat exact în mijlocul trotuarului, fusese lăsat puțintel deschis (poate ca să se aerisească…) și cu toate șuruburile ieșite în afară. Un capac pus pe fapte rele! Cu cine reușește. Cu mine a reușit!
— Așa ceva e inadmisibil, zice editorul, în plin centru! Îți poți sparge capul, falca, rupe coastele, un picior… Trec pe aici copii, gravide…
— Chiar și scriitori, încerc eu să glumesc crispat, văzînd cum pantalonii mei crem, cumpărați la Tel Aviv, se înroșeau în dreptul genunchiului drept. Teama mea, nemărturisită, era alta. În urmă cu mulți ani, într-un accident de mașină, avusesem trei coaste rupte. Dacă s-au rupt din nou…
Am vizitat satul scufundat între văi și-n timp, oaspeții fură încîntați, au recunoscut case și locuri din roman, ba au întîlnit și cîteva personaje încă în viață, au băut apă de la izvor și țuică din butoi de dud, au mîncat plăcinte și mămăligă cu brînză. Eu zîmbeam forțat, ca un clovn căzut în dizgrație, și îi asiguram că e bine, mă voi duce a doua zi la spital pentru un control. Dacă mi-a intrat vreun vîrf de coastă-n plămîni ori ficat? Întrebări hamletiene mă bîntuiau. Puteam respira doar pe jumătate. Între timp, pe partea dreaptă a torsului meu bronzat își făceau apariția hematoame de-o culoare demnă de filme horror. Ca niște lipitori uriașe, liliachii și dureroase.
— Ar trebui dată în judecată firma aia care a făcut lucrările stradale, zise careva.
— Aiurea, am zis, te judeci ani de zile iar la urmă, în cel mai bun caz recuperezi banii dați avocatului.
Toți fură de acord. Cînd întrebarea, da te doare rău, Radule?, s-a repetat de mai multe ori, le-am zis bancul acela cu bătrînul secui Janos care se plimba pe ulița satului cu un cuțit mare înfipt în spate.
— Janos, tu ştii ce ai în spate?
— Știu, dă-l naibii!
— Dar e un cuțit mare, înfipt puternic!
— Știu, dă-l naibii!
— Da nu te doare, Janos!
— Nu! Numai cînd rîd!
Noi cam asta facem, rîdem și atunci cînd ne doare rău. E cam singura noastră armă. Așa a făcut și Caragiale, a tot rîs pînă nu a mai rezistat și și-a luat lumea-n cap. A pornit-o într-o lungă drumeție fără întoarcere, ignorînd capacele de canal și pupezele din fontă…