Emil Sauciuc
Pământ dintr-o expoziție
Oradea, Editura Primus, 2015

 

 

 

Actorul Emil Sauciuc – care mi-a amintit că a fost, între altele, împărat pe scenă în piesa Amadeus, dar și pe platoul de filmare cu Manuela Hărăbor și regretatul Adrian Pintea în celebrul film Pădureanca – s-a-nvrednicit să debuteze cu versuri la aproape 12 luștri, după ce fusese prezent într-o culegere a actorilor- poeți și publicase în câteva reviste. În 2012 a fost invitat într-o tabără a artiștilor vizuali ( rezultând apoi expoziția intitulată ,,Reperaj”), pentru a scrie despre ceea ce se întâmpla acolo din p.d.v. artistic, esteticește vorbind, desigur, dar nu numai. A rezultat un volum ,,decorat” cu lucrările mânuitorilor penelului, însoțite de câte un text poeticesc al actorului vizitat și călăuzit de muze, altfel cum? Ba încă mai putem citi și un ,,bonus” de 100 de catrene, fiecare începând cu acel cuvânt ,,expozitiv”- emblematic. ,,Asud în spatele cuvintelor mele” – își începe consemnările liricizate oaspetele dotat cu carnet și pix, dar și cu mereu treazul și omniscientul simț al observației discernant- metaforizate. Asistăm, în continuare, la un adevărat carnaval al cuvintelor, în regia oarecum epatantă a poetului care, incognito, este când histrion, când prestidigitator, reușind să ne trimită cu gândul la unele secvențe stranii și angoasante din ,,Tripticul Haywain” de Hieronymus Bosch, sau din gravurile ,,contorsioniste” în echivocul spasmodic, ale lui Francisco Goya: ,,Moartea înflorită în eternul foc albastru,/ se simte bine cu ea însăși ținându-se de după gât” ; „ gaura neagră se stropșește în negrul univers învins”; „omul verde visează în roșu aprins (…)/ s-a contaminat de mult prea mult neiubit (…) / verdele om provoacă materia neagră,/ dar din cauza neputinței i s-a lăsat umărul stâng”(iscusită formulare!- n.m.) ; „Omul de paie cu terminații nervoase albastre/ dă pe gât gâlgâind amintiri pixelate” ; „Semnul în lemn cel mai negru la culoare/ este o armă cu lama scoasă către lume”; „Vrăjitoarea a lăsat rară urmă/ de disperare neagră, fără de măsură”; ,,Femeile lasă amprente negre și albastre,/pe urmele bărbatului ce luptă/ cu monstrul înfipt între pământ și astre” etc.
În febricitarele descrieri ale tablourilor intens contemplate, studiate și radiografiate chiar, ne întâlnim până și cu furtunateca Frida Kahlo, care „și-a dăruit sângele/ lumii de ieri, de azi și de mâine”, detectăm mai apoi alegoria impregnată cu o doză de coșmaresc a „câinelui mușcat de om”, ba chiar simțim unduind o umbră de atenționare spre ceva care aduce a umor negru : „Când plin de sânge se văzu, (de la mușcătura de om- n.m.) de groază câinele înnebuni./ (…) ,,Nu mai pot să-ndur atâtea, e prea mult!” Și de stres albi.” Nu putem trece nepăsători pe lângă ,,monștrii de paie”, „oamenii cu capete de textile” și ,,Visul psihedelic”, forme cu rezonanțe horror-mistice, dar și cu reverberații din zona apotropaică a arhetipurilor înrădăcinate în timp și istorie; sau ceasul verde ,, ce măsoară/ un alt fel de timp/ cu limba-i alb-amară”, ori casa bunicii care „ zace sub resturi de vremi/ strânse în bucăți de lemn și în cranii”, ca și ,,femeile din ziar ude și presate”: Zimi „cea cu părul de aur”, Grazi, „cu părul prins în briză” și Înverșunata, „cu buzele roșii ca vișinata”, Verzuia, Dințoasa, Delicata. În carnavalul generat de întruchipările plastice se arată ,,lebăda neagră cu ciocul/precum coada bifurcată de pește,/ despre care se spune că te sărută norocul/cu-al să plisc de aur dacă te ciupește”. Apoi, peste măștile personajelor sunt suprapuse alte măști, ne familiarizăm, oarecum, cu ,,peisagistica” lăuntrică a acestora, iar între-timp conștientizăm faptul că ne simțim impacientați și deranjați vizibil: de luxurianța și excentricitățile, irelevanțele și contrarietățile care apar în prim-plan, din pricina unor cuvinte nelalocul lor, ori a unor rime (ușor) forțate, impresia aceea de dicteu automat, când descrierile poetizate sunt abuzive, debusolate și confuze, funambulești și intempestive : „În dreapta bărbatul-sirenă înoată spre cer/ cu fața toată un strigăt și coada vioară,/în vreme ce lumea îl confundă cu un carnasier/ ce duce o violentă viață-arbitrară. / În spate înoată monstrul meu personal, preistoric,/în sens invers decât piranha de dedesubt,/ în timp ce din mine plouă un sânge istoric./ Cu moartea soarelui din mine mă lupt!” (Primul coșmar al artistei). De amintit sunt și cele 100 de catrene, care încheie ,,Pământ dintr-o expoziție”, intitulate „Reperaj”, aidoma expoziției vernisate ulterior. Iat-o pe cea cu numărul 21, care își strunește expresivitatea, oferindu-ne o ,,notă informativă” chiar despre onticitatea ,,camuflată” a actorului – poet Emil Sauciuc : ,,Reperaj: clarinetul plânge, contrabasul gâfâie,/ tobele strănută și tușesc, pianul mă mângâie blând,/chitara în inimă-mi vibrează, de nimic nu-mi pasă, mi se fâlfâie/ de toți și de toate, ascultându-mă, viața mi-o petrec din când în când”.