Consiliul
Județean Cluj
Cartolina 15 + 1
Fetelor, doamnelor, frumoaselor, istețelor, scriitoarelor, auzit-ați domniile voastre de Ileana cea șireată? Dintr-o poveste de Slavici. Dar de băcița de la oi, care a venit la conac nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, cu o călcătură moale și una tare? C-așa ceruse boierul. Niște încercări. Ca să vadă de merită careva, din muieretul de pe 15 poște din jur, să fie luată de soață. De obicei, prințesele își provocau pețitorii, nu? Și împărații, bărbați desigur, puneau la cale întreceri pentru mâna fiicelor. Mare greșeală pe boierul din poveste, mă rog, treaba lui. Poate izbânditoarea va fi fost chiar atât de deșteaptă, încât să nu-i arate că-i mai grozavă decât el…
Și-a pus ciobănița un năvod pre dânsa, goală, s-a pus apoi pe un mânz de asin, de mai mult pășea, decât călărea. Și, după ce a pus de i-a fost căsăpită turma stăpânului, le-a pus pe mioare, care cu spinarea, care cu burta-n sus, încât umbla când pe tare, când pe moale. Cale lungă. Ce să mai zică boierul? A pus-o de mămăligă. El a vrut-o. Recunosc că m-am întrebat mereu ce fel de suflet avea fata aceea. Minte, da, din belșug. Dar ce inimă, să ucidă la rece făpturile pe care trebuia să le păzească? Doar ca demonstrație. O fi fost mamă bună apoi?! Poate boierul o merita. Altă discuție, altă gâscă-n altă traistă. Să rămânem la cestiune…
Mă tem că scriitoare nu putea fi păstorița noastră. Deocamdată. Bănui că nu știa nici iscăli. Așa că, în ce-o privește, rămâne-n aer provocarea Virginiei Woolf, cu al său eseu din 1929, „O cameră doar a ei”.
Oricum, bună, incitantă și modernă idee să se scoată un volumaș cu depeșe de răspuns. De pe la noi. „Scrisori din țara mea”. 15 la număr. S-a vrut o antologie? Nume actuale de femei cu condei. Majoritatea tinere. Unele deja repere. Cu premii. Traduse. Altele debutante. S-a vrut „o cartografiere locală și curentă a mediului de exprimare al scriitoarelor din România”. Hm, cam abițios program. Și vag. Poate era binevenit, atunci, un mai amplu cuvânt de întâmpinare, unde să fi fost măcar amintite și acele scriitoare deschizătoare de drum, precum Hortensia Papadat-Bengescu, să zicem. Nu neapărat asta s-a dorit… Buuun.
Dar ce? Din fericire, mesajele în replică, acele 15, nu toate bat cu avânt și în forță spre feminism. Nici pe nevoia de independență, de bănuțul propriu (îndestul…) și de-o cheie, cu care să te fereci în „camera ta”. Nici pe nevoia de a fi avut felurite experiențe și larghețe de timp, precum domnii scriitori-bărbați, nici măcar pe demonstrația că exiști, că nu ești o umbră. Că ai dreptul să te „exprimi”…
Din moment ce Iisus a prețuit atât de mult femeia, ce să te mai pui să demonstrezi? Gargară contra bărbaților, post matriarhat? Are rost? Nu-i o miză cam insignifiantă, care te coboară? Nedreptate, agresiune, violență continuă să existe, da. La… avans și la chenzină, unele muieri sunt încă învinețite și storcoșite-n pumni, când soții beau mai abitir și simt nevoia să-și descarce furia și frustrările. Dar nu numai ca femeie te poți revolta, ci și ca bărbat, ca om, ca androgin, ce vrei, ca orice ființă. Și ca plantă, de ce nu? Doar mimoza pudica sau senzitiva, s-a văzut, s-a demonstrat, chiar aflată într-o încăpere alăturată, începe să se ofilească și-și pleacă ramurile abătută, dacă în odaia vecină e chinuit un iepure. Natura nu e indiferentă…
Ciudat sau nu, mie, toată îmbățoșarea asta îmi dă un soi de anxietate, precum Lilith. Luna neagră, astru nălucă, domnind când Selena e în scădere. Niciodată n-am înțeles bine din vorbirea astrologilor ce e cu Lilith. Și cu legenda despre prima femeie, cea care a refuzat să stea cu Adam. Făcută tot din pământ, nu din… coasta lui. Și de ce-ar exacerba musai feminismul această Lilith. Așa c-am lăsat-o moartă…
Virginia Woolf însăși spunea: „Ca femeie nu am o țară. Ca femeie nu-mi doresc o țară. Ca femeie, țara mea e întreaga lume”. Până aici, perfect. Ba, mai mult, credea că femeia care scrie nu trebuie să urască, să se teamă sau să fie furioasă, pentru că „este fatal să accentueze, oricât de puțin, orice nedreptate, să pledeze pentru o anumită cauză, oricât de dreaptă, să vorbească într-un fel conștientă de statutul său de femeie.”
Ei bine, drăguțele mele doamne și domnuce, cetindu-vă, eu m-am ales cu ceva absolut stenic, dinamic, vital. M-am trezit văzând o gașcă de fetișcane pe gardul liceului, balansându-și picioarele – băiețește, nu grațios studiat – și sărind, când echilibrul se cam fărâma și devenea precar de la atâtea voci gureșe, uneori și mici țipete sau rățoieli, care se acopereau unele pe altele, care mai de care. Iar voi, fetelor, una câte una brusc țâșneați. Săreați jos. Când devenea iminentă o căzătură-bușitură. În cele din urmă, dădeați mâna s-o sprijiniți și pe Angela Marinescu. Rămasă acolo ca o cioară? Nu, ferit-a Sfântul, dar cocoțată și ea sus pe gard. Binevenită, nu rătăcită printre tinerele. Ce nostim. Numai că, pare-mi-se nu era încă Angela, ci doar Basaraba-Angela Marcovici. Ce dacă se născuse-n 41? Acolo îi era locul. Lângă Teona cea de douăzeci de ani și-un pic, maxim încă trei. Dar ce visceral-sensibil și profund scrie Teona. Aferim.
Și, colac peste pupăză, mă veți ierta sau nu, trebuie să răstorn ce mai am în gușă. Mi s-a năzărit și altă imagine. Un… harem!! Ce blasfemie, ce injurie, o să vreți să mă sugușați! Voi aveți o mulțime de dinți contra bărbaților împilatori și misogini, iar eu îmi permit să… Ce să fac? Sinceritatea te poate omorî, desigur… Vă rog numai, cu imaginația pe care ați probat-o prin scrierile domniilor voastre, să-ncercați să vă autotranspuneți în acel mediu. Haremul. Mamăă, ce texte ar ieși. Cu mult peste scenariul serialului cu Suleyman Magnificul. Este? Mai bine-aș fi fost o mutăloaie, decât să mă dau pe mâna condeielor voastre cele ascuțite. Deh, fiecare pasăre…
În fond, ce vreau să spun? De ce m-am vârât între cele 15 replici date Virginiei Woolf? Dac-ar fi să fie fiecare din ele o zi, ar însuma două săptămâni, nu? Plus ziua Angelei Marinescu, cea cu vârf. Singura ce i se adresează cu „Dumneavoastră” celebrei englezoaice de acum un veac. Ce distanțare, cum s-a mai răslețit de restul grupului… Îndreptățit. Vorbește și-n numele bătrâneții, pe care V.W. n-a degustat-o. Numai și pentru asta, vrând-nevrând, îi e superioară. Bătrânețea – „cea mai intimă perioadă a vieții noastre, cea mai dificilă, cea mai completă și cea mai distrugătoare bombă cu ceas pe care ne-a dat-o Dumnezeu în marea milă a Sa.”
Din păcate, după cum sunt greu bătrânii de pornit, dar… (știți bine ce vers urmează) mi-e cu neputință și mie să nu mai citez. Zice A.M.: „am curajul să vă spun, cu experiența de viață pe care o am, că nu mă interesează aproape deloc bărbații din punctul de vedere pe care l-ați invocat. Bărbații sunt minunați, alergăm după ei negându-i. Îi negăm și-n același timp ne-am da viața pentru ei. Bărbații sunt o limită a minții noastre, o limită care ne obligă să inventăm lucruri atât de minunate, cuvinte atât de rafinate, să suportăm o umilință de-o perversitate de mare clasă.(…..) Cuvintele sunt cerul, stelele, dorința noastră de a transcende. (….) O femeie nu e o ființă dependentă. O femeie e o felină. Ați văzut feline dependente?(…) Dac-ar fi după mine, aș face artă și în comă.”
Deci, care cameră doar a ei? …
Și iar „Dragă doamnă Virginia Woolf, sunteți o foarte mare scriitoare, dar am senzația uneori că vă alintați. Haideți să gândim o singură clipă ca niște bărbați. Să fim preciși, să fim obiectivi, să nu ne lamentăm, să scriem până ne țâșnește sângele din nas, să fim libere cu adevărat și în cazul acesta societatea care ne înconjoară s-ar putea să nu mai existe. Și atunci să ne-o construim noi.”
Punct și de la capăt.
Pot oare, împotmolindu-mă în „O cameră doar a ei”, să nu mă opresc și la Tatiana Țîbuleac? Pentru că zice și ea: „În camera mea – doar a mea – e mereu îmbulzeală. Oameni, care mi-au bătut zâmbind la ușă, nu mai încap de mine. Străini, care au învățat să fie eu mai bine ca mine, mi-au ascuns cheia. Scrisul face asta, am aflat. Te decojește și te lasă cu nervii pe dinafară, ca pe un leș încă viu. Te încurcă și te ceartă cu tine însăți.”…
Ei?
Ei da, iubitele mele, ăsta-i scrisul total, fie de ești bărbat, fie de ești femeie, fie de ai camera ta sau doar o debara, fie de scrii pe genunchi sau pe o manșetă de ziar, pe laptop sau pe fața de masă, ca poeții mari băutori. La o pârdalnică de cârciumă de cartier. Oare să nu fi știut Doamna Woolf?
Doamnelor Adela Greceanu, Adina Rosetti, Ana Maria Sandu, Angela Marinescu, Cosmina Moroșan, Diana Bădica, Elena Stancu, Elena Vlădăreanu, Ioana Bâldea Constantinescu, Lavinia Braniște, Mihaela Michailov, Rucsandra Pop, Svetlana Cârstean, Teona Galgoțiu, Tatiana Țîbuleac, domniile voastre desigur știți. Că e vorba de o ofrandă. Ofrandă de sine. De potențialul ăla creator, pitit în adânc, darul de dăruit, binele de făptuit, iubirea de iubit, sufletul rănit de vindecat, de lecuit, cuvântul de rostit, nu vorbe, nu palavre, nu trăncăneli, nu bla-blauri… Puteți oferi chiar cerul. Ce dacă nu-i al nostru? Devine, când îl dăruiți. Dăruind, vei dobândi (nu pun ghilimele… ).Talantul ce l-ați primit se întoarce la Dumnezeu. Însutit. Mai contează ce zic bărbații? Haida, de. Să fie sănătoși. De ne sunt dragi, de nu… De au oarece dreptate, de nu… Îi îngăduim.
Iar cuvintele, da, sunt sălbatice. Sunt divine. Sunt vii. Nu se cuvin stăpânite, nici hărțuite. Se zbat, se aspresc, se zvârcolesc. Nu se vor strunite. Și deodată, nu-nțelegi cum și nici de ce, se lasă moale. Se lasă luate-n brațe și legănate. Îți devin prunci. Când simt harul? Puritatea? Nu genul sau sexul. Nici de ai au ba o cameră a ta. Să nu spuneți că n-ați aflat asta! Că nu cred. Prea scrieți bine…
Și, poate, atunci vine și clipa întâlnirii cu „Lecția despre cub” a lui Nichita. Ne poate da lecții? Cine zice NU?
Iar eu, cine-oi mai fi și eu, de m-am strecurat între scrisorile domniilor voastre?
musca la arat?