Mustul care fierbe

Într-o zi, lipsind dna Veturia de acasă şi ne­având vizitatori care să mă solicite, mi-a venit idea să mă urc în podul castelului. O anume curiozitate mă îndemna de mult la aceasta. Auzisem de la servitori că aceasta îşi avea de mulți ani făcut sicriul în care să fie aşezată după moarte şi că acest sicriu se află în podul castelului. Am urcat în pod şi, într-adevăr, sicriul era acolo. Se spune în popor că cel care încă în viață fiind îşi face sicriul, acela trăieşte mult. Aşa era. Dna Veturia şi-l făcuse de mulți ani, acum era în viață, avea 87 de ani. M-am întors spre uşa podului cu gândul să cobor. Deodată m-am împiedicat de o cutie de carton pe care, fără voia mea, am răsturnat-o. În cădere, capacul cutiei s-a deschis şi din ea au apărut la vedere nişte cărți. M-am uitat la coperta uneia din ele, era Mustul care fierbe, o ediție de dinainte de ultimul război. Am răsturnat de-a binelea cutia. Erau în ea vreo 30 exemplare din Mustul care fierbe. Cartea era interzisă. Într-un colț al podului am mai găsit câteva cutii, toate pline cu această carte. Am coborât, am consultat catalogul în care erau înscrise cărțile din biblioteca muzeului. Mustul care fierbe nu era inclusă. Nu era, deci, obiect de inventar. Fără să cer voie doamnei Goga, am luat de acolo vreo 10 exemplare pe care le-am dăruit câtorva prieteni din Cluj. Un exemplar l-am dăruit profesorului Mircea Zaciu, unul lui Mircea Borcilă şi, mi se pare, unul lui Leon Baconsky. Nu era un furt din biblioteca muzeului, din moment ce cartea nu era înscrisă între obiectele de inventar (sunt convins, că, dacă ar fi fost descoperite de regimul comunist, aceste exemplare ar fi fost arse). Am considerat că, în loc să zacă în podul castelului în praf şi pânze de păianjen, mai bine să le dau unora dintre cunoscuții mei. La un an după plecarea mea de la muzeu, aflu că dl Ion Noja, aflat în acel moment într-o însemnată funcție pe linie culturală la P.C.R. Cluj, se interesează de unde am avut eu Mustul care fierbe. Cineva reclamase că le-am furat din biblioteca muzeului şi că le-aş fi vândut pe bani buni, ceea ce era complet fals. Dl Ion Noja a ordonat să fiu cercetat de organele de securitate. Dânsul voia să-i ştie pe toți cei care aveau de la mine Mustul care fierbe. Între aceştia, se aflau Mircea Zaciu şi Mircea Borcilă. Dl Noja îi ştia bine pe amândoi. A avut ideea să-i întrebe dacă le-am dăruit acele cărți şi dacă ele nu se aflau în inventarul muzeului. L-au convins că, de fapt, am făcut un lucru bun dăruindu-le unor persoane dornice să le citească. Dacă aceşti doi domni nu m-ar fi apărat, sunt sigur că aş fi fost acuzat de delapidare, arestat şi închis pentru delapidare, arestat şi închis pentru propagarea de cărți interzise. Dl Noja a înțeles şi a ordonat închiderea cazului. N-am încetat însă nici acum, după atâția ani, să mă întreb cine a fost cel care m-a turnat. Bănuiala – numai bănuială însă – a căzut şi mi-o mențin şi azi asupra unui tânăr prozator clujean, atunci relativ bine cotat. Neavând dovezi sigure, prefer să nu-i pomenesc numele…

Altele…

Când era în toane bune, dna Veturia Goga mă chema la ea în cameră, mă servea cu un ceai (prefera ceaiul de măceşe) şi îmi povestea din cele despre care îşi aducea aminte. Odată, venind, nu ştiu cum, vorba despre trecutul castelului de la Ciucea, mi-a înşirat o poveste emoționantă: pe la începutul secolului trecut, domeniul de la Ciucea, castelul şi terenul din jurul lui aparțineau unui magnat ungur (numele nu-l mai țin minte), care era deputat în Casa Țării (aşa se numea atunci Parlamentul Austro-Ungariei). Acest magnat ungur avea două surori, nemăritate, cărora le-a îngăduit să locuiască în castel, cu condiția să aibă grijă de el, aceste două femei aveau intenția de a îmbrățişa viața monahală. Întâmplarea a făcut una ca una din ele “să păcătuiască”, în sensul că a dat naştere unui copil (o fată). Fratele ei, magnatul, adică unchiul, le asigura banii şi cele necesare pentru traiul de zi cu zi. Fetița aceea a crescut, era frumoasă şi deşteaptă, unchiul ei o vizita des şi o copleşea cu atenția lui. Când această fată a devenit majoră, unchiul ei s-a îndrăgostit de ea, deşi între ei era o mare diferență de vârstă. S-a întâmplat că nepoata s-a îndrăgostit şi ea de venerabilul ei unchi. Într-o zi, unchiul îi spune surorii sale (mama fetei) că s-a îndrăgostit de nepoata lui şi că intenționează să se căsătorească cu ea. Mama fetei s-a opus, dar, în zadar, unchiul şi nepoata se plăceau, s-au căsătorit. La un an de zile după căsătorie, tânăra soție a dat naştere unei fetițe (fetița asta va fi Cinska, viitoarea soție a lui Ady Endre). Soarta a făcut ca, la naştere, mama ei să moară. Cele două femei, mama fetiței şi mătuşa l-au chemat pe tatăl ei şi i-au spus că ele două vor creşte fetița, urmând ca tatăl ei să le asigure mijloacele de trai. Acesta a fost de acord. El locuia mai mult la Viena, unde era sediul Casei Țării, venea însă, din când în când, să constate cum creşte fetița lui. A avut grijă să fie educată bine; a purtat-o la şcolile cel mai bune ce existau atunci. A înscris-o, când s-a făcut domnişoară, la un pension în Elveția. Fetei îi plăcea literatura, poesia, în special. Acolo, în Elveția, ea a ajuns să citească poeziile lui Ady Endre, poet foarte apreciat în Ungaria, s-a îndrăgostit de poesiile sale şi i-a trimis lui Ady Endre o scrisoare de entuziasm. Ady avusese o perioadă grea, fusese grav bolnav, îşi revenise şi se afla în convalescență în satul său natal, sub ocrotirea părinților (țărani). Acolo îi scrisese Cinska. Ady a răspuns tinerei admiratoare. S-a înfiripat între ei o relație specială. Îşi scriau des. Cinska i-a scris lui Ady că ea îşi petrece vacanțele la Ciucea, la mama şi mătuşa ei, şi că îl invită să-i facă, într-o vacanță de vară, acolo, o vizită. Satul lui Ady nu era prea departe de Ciucea, se putea ajunge de acolo la Ciucea într-o zi (mers pe jos). Aşa se face că într-o zi de luni, Ady a ajuns la Ciucea. Cinska îl aştepta, a fost oaspetele ei toată săptămâna aceea. La sfârşitul săptămânii, Cinska le informează pe mama şi pe mătuşa ei că e îndrăgostită de Ady şi că se mărită cu el. Ady avea atunci 40 şi ceva de ani, ea, 18 sau 19. A fost chemat de la Viena tatăl ei care s-a opus acestei căsătorii. El a spus că Ady e bolnav de o boală incurabilă (se vorbea de sifilis) şi că el n-are voie să se căsătorească. Ady susținea că nu mai e bolnav. Tatăl Cinskăi a umblat pe la sanatoriile unde Ady îşi tratase boala, a adus de acolo acte doveditoare despre boala lui. Exista, pe atunci, în Austro-Ungaria o lege care permitea părinților să împiedice căsătoria fiilor lor dacă se dovedea că tinerii ce urmau să se căsătorească sunt bolnavi. Pe baza acestei legi, el a spus că poate să împiedice căsătoria fiicei sale cu Ady. Atunci Ady a adus de la sanatoriile unde se tratase acte care dovedeau că se vindecase şi e apt de a se căsători. Tatăl Cinskăi i-a spus că, dacă se căsătoreşte, peste voia lui, cu Ady, o dezmoşteneşte. Cinska a ignorat avertismentul tatălui ei şi s-a căsătorit cu Ady. Auzind vestea, tatăl ei a făcut infarct şi a murit, fără să mai apuce s-o dezmoştenească. Cinska l-a adus pe Ady la Ciucea. Aici putea să scrie, avea din ce trăi, căci tatăl Cinskăi le lăsase destul. Ady n-a vrut să locuiască în castelul rămas de la socrul lui, s-a instalat într-o căsuță construită în stil țărănesc ce se afla în apropierea castelului, căsuță ce există şi azi. Dna Goga îi spunea “Casa Ady”. Tot ea a montat pe unul din pereții ei o inscripție care aminteşte că aici a locuit Ady. O. Goga se cunoscuse cu Ady, în vremea studenției, la Budapesta, se citeau unul pe altul, se simpatizau; când Goga a fost arestat de autoritățile ungureşti şi închis, Ady îi luase, public, apărarea. La Ciucea, Ady a dus o viață frumoasă alături de Cinska. Pentru că el avusese obiceiul de a bea cam mult, Cinska i-a pus o condiție: poată să facă ce doreşte, dar să nu bea. Ady a acceptat. Ziua scria, făcea plimbări dese prin pădurea din jurul castelului; la crâşma din sat n-avea voie, deoarece soția lui îi interzisese cu desăvârşire acest lucru. După un oarecare timp, Cinska a observat că, după unele din plimbările sale prin pădure, Ady se întorcea băut, mirosea a țuică de Sălaj, astfel încât a început să-l certe că bea, dar Ady nega. Cinska a pus un om să-i urmărească plimbările. L-a urmărit, într-o zi, ea însăşi şi l-a surprins asupra faptului. I-a confiscat damigeana şi i-a spus că, dacă mai continuă, divorțează. Ady s-a supus, a luat în serios avertismentul şi n-a mai băut. Din când în când, Octavian Goga îl vizita pe Ady la Ciucea, căci rămăseseră prieteni şi se prețuiau reciproc. În 1916, când România a intrat în război contra Austro-Ungariei, Ady s-a hotărât să părăsească Ciucea şi să se stabilească la Budapesta. Şi-a încărcat avutul în două vagoane şi a pornit spre Budapesta. Goga (aşa-mi spunea mie dna Veturia) l-ar fi însoțit până la Oradea, unde Ady l-a îmbrățişat şi i-ar fi spus: “La revedere, marele meu prieten şi duşman!”.
După ce a ajuns în Ungaria, Ady, la scurt timp, s-a îmbolnăvit şi a murit. Cinska rămânea văduvă în plină tinerețe. Dna Goga mi-a spus că Cinska s-ar fi căsătorit apoi cu un pianist care şi el a murit şi ea a rămas pentru a doua oară văduvă. O. Goga ar fi întâlnit-o în 1919, la Budapesta, cu ocazia unei vizite pe care el, în calitate de ministru al Cultelor şi Artelor, ar fi făcut-o aici. Cinska l-ar fi căutat şi l-ar fi rugat să găsească un cumpărător pentru proprietatea ei de la Ciucea. Goga i-a spus că o cumpără el, tranzacția s-ar fi încheiat legal la un notar din Budapesta. Goga cumpărase acea proprietate, nu că-i trebuia, dar voia s-o ajute pe Cinska, tânăra văduvă rămasă pe drumuri. În timpul războiului, castelul de la Ciucea fusese devastat de țăranii din Ciucea, i se smulseseră uşile, ferestrele, duşumelele, acoperişul. Mergând acolo, Goga a descoperit nişte ruine. Locul îi plăcea însă şi a socotit că ar fi bine să repare totul şi să-şi facă acolo un refugiu. Între 1920-1922, Goga a renovat castelul, a mai cumpărat un teren cu care se învecina, spre a mări suprafața domeniului. Goga se îndrăgostise de acest loc. Aici, de câte ori se simțea istovit, venea să-şi liniştească sufletul. A reconstruit şi casa în care locuise Ady şi care astăzi poate fi vizitată de oricine.
Ce am scris eu aici mi le-a povestit dna Veturia Goga. Cât e de adevărat din ele şi cât nu, n-am cum să ştiu. Când mi le-a povestit, dna Veturia era emoționată, Goga a dorit să fie înmormântat la Ciucea. A murit în 1938, la 7 mai, a fost dus cu un “tren mortuar” la Bucureşti. Se spune că trenul acela în drumul lui spre Bucureşti oprea în fiecare gară, unde îl aşteptau mulțumi de oameni, cu flori, pe care le depuneau în vagonul mortuar. Trenul era, literalmente, încărcat de flori. A fost dus la Bucureşti spre a i se face funeralii naționale, a fost inițial înmormântat la Bucureşti, de unde, după câteva luni, a fost adus şi depus în cripta pe care, între timp, Veturia i-o ridicase. În această criptă, trupul lui Goga a stat până în 1958 când Veturia a încheiat lucrările de construcție a mausoleului. Când a decedat, la 90 şi ceva de ani, dna Veturia a fost înmormântată lângă el. Cât am fost la Ciucea, mausoleul a fost vizitat de multă lume. Nişte domni din Viena, trecând pe acolo, l-au admirat şi mi-au spus că e cel mai frumos muzeu memorial din Europa şi că nici Muzeul “Goethe” nu e mai frumos. Construcția mausoleului a durat 20 de ani. Dna Goga l-a ridicat din banii ei. Domeniul de la Ciucea fusese propus, în ’46, la naționalizare, dna Veturia mi-a spus că a ajutat-o Petru Groza, care s-ar fi dus la Gh. Gh. Dej şi l-ar fi rugat să-i facă hatârul să nu se atingă de castelul de la Ciucea. Gh. Gh. Dej ar fi acceptat. De n-ar fi fost Petru Groza, praful s-ar fi ales de tot ce familia Goga realizase la Ciucea. Mausoleul a fost construit de nişte specialişti, aleşi de dna Veturia, s-ar fi adus, de la Deva, 80 de vagoane de piatră, s-a cumpărat mozaic scump de la Veneția, scenele în mozaic din interior ar fi fost realizate de Nora Steriade, pe atunci, cel mai bun (aşa mi-a spus dna Veturia) specialist în mozaic din țară. Mozaicul de la fațada mausoleului a fost montat de însăşi dna Veturia, la insistențele ei. Scenele din interior sunt semnate de Nora Steriade. Ea a refuzat să-şi pună numele şi pe scena de pe fațadă, întrucât, se spune, Nora Steriade n-ar fi fost tocmai mulțumită de calitatea lucrului făcut de dna Veturia Goga.
Dnei Veturia îi plăcea să se spună că ea a realizat, cu mâna ei, toate scenele în mozaic de la mausoleu. Mie dna Veturia îmi cerea să spun vizitatorilor aceasta. Nu puteam, deoarece semnătura Norei Steriade (orice vizitator o poate vedea) mă contrazicea. Câteodată ieşea în calea vizitatorilor şi-i întreba dacă le-a plăcut ce au văzut, aceştia spuneau că da, “Eu cu mâna mea am făcut tot”. „N-am ştiut”, a zis odată unul din vizitatori. “Nu v-a spus dl Răchițeanu?” “Nu!” În situații de acestea, dna Veturia venea la mine, îmi reproşa că-i ignor munca. Odată i-am spus că nu pot spune că ea a făcut totul cu mâna ei, căci se vede acolo încrustat numele celei care a făcut această treabă. Dna Veturia îmi întorcea spatele şi pleca de lângă mine. Câteodată îmi răspundea, totuşi, dar printr-un singur cuvânt: “Ticălosule!”. Eu nu mă supăram, o înțelegeam. Capricii de nonagenară…
Primul soț al Veturiei a fost un preot, Triteanu, de care a divorțat. În 1919, ajuns ministru al Cultelor şi Artelor, Octavian Goga ar fi aflat că fostului soț al Veturiei îi era frică de el, se temea că din postura de mai mare peste Culte, ar putea să-i facă necazuri. Octavian Goga ar fi auzit despre temerile domnului Triteanu, se zice că l-ar fi chemat la Bucureşti şi l-ar fi făcut episcop. Episcopii poartă pe cap ceva ce, în limbajul breslei preoțeşti, se numeşte “mitră”. Goga i-ar fi pus pe cap acest obiect şi i-ar fi spus: “Nu fi supărat, mi-ai dat o mitră, îți dau, la rândul meu, o mitră. Suntem chit!”. Că o fi sau nu adevărată această poveste, nu ştiu. Aşa am auzit-o şi aşa o spun.
Doamna Veturia mi-a relatat că odată a fost în vizită la mausoleu însuşi Arghezi (nici anul, nici luna nu şi le amintea cu precizie). Uitându-se prin bibliotecă, Arghezi a descoperit un exemplar din Cuvinte potrivite, propriul volum, pe care-l oferise, cândva, cu autograf, poetului Octavian Goga. Arghezi era de multă vreme în căutarea unui exemplar din acest volum al său. Descoperindu-l în biblioteca lui Octavian Goga din Ciucea, s-a gândit să-l fure. Era convins că dacă l-ar fi cerut, dna Veturia nu i l-ar fi dat. Profitând de o clipă de neatenție a celor ce-l însoțeau, a luat repede din raft volumul şi l-a strecurat sub mantoul cu care era îmbrăcat. Credea că nu l-a văzut nimeni, dar se înşelase, dna Veturia îl văzuse. La sfârşitul vizitei, Arghezi a sărutat mâna amfitrioanei şi a dat să iasă, dna Veturia i-a zis pe şleau: “Maestre, scoate ce ai ascuns sub haină!”. “N-am ascuns nimic!”, a spus, precipitat, Arghezi, bătându-se cu palmele peste piept în dreptul locului în care se afla ascuns volumul subtilizat. S-a scuzat că e foarte, foarte grăbit, a mai spus o dată “Sărut-mâinile!”, după care a zbughit-o la maşina care-l aştepta. Şi dus a fost. După plecarea lui, dna Veturia, care ştia precis în ce loc, în bibliotecă, se afla volumul Cuvinte potrivite, s-a dus exact acolo, l-a căutat şi, evident, nu l-a găsit. Spunea că, ulterior, i-a spus lui Arghezi că a descoperit furtul, dar că-l iartă, căci un gest ca acela de a-ți fura propria carte nu e unul care trebuie pedepsit.