Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ce a spus Nietzsche, IV: Cel Din Urmă Nietzsche (1885-1889) (II)

Ce a spus Nietzsche, IV:  Cel Din Urmă Nietzsche (1885-1889) (II)

 

Mazzino Montinari, Che Cosa Ha Detto Nietzsche. A cura e con una Nota di Giuliano Campioni, Adolphi Edizioni, 2003 (Seconda edizione, S.P. A. Milano), p. 129-172: L’ultimo Nietzsche (1885-1889). Partea a II-a a apărut în revista de filosofie, nr. 4 (2017), p. 135-168; partea a III-a în RF 6 (2007), p. 869-880. Cu aceasta încheiem traducerea din scrierea menționată mai sus.

 

Imediat după aceasta, într-un alt fragment, Nietzsche se preocupă să precizeze că pentru el nu există Erscheinungen («aparențe», «fenomene» contrapuse esenței lucrurilor; el nu vrea ca «voința de putere» să fie înțeleasă ca un noumen. Pentru Nietzsche, aparența este adevărata și unica realitate a lucrurilor, ea nu se opune «realității»; dimpotrivă, aparența e realitatea care nu se lasă transformată într-o lume imaginară a adevărului; aparența în multiplicitatea și bogăția sa este inaccesibilă procedeelor și distrincțiilor logicii. Un nume exact pentru această aparență – realitatea – sublinia Nietzsche – ar trebui să fie «voința de putere», care ar fi o definiție a unei astfel de realități din interior și nu plecând de la natura sa proteiformă și insesizabilă (40[53]). Pe această linie de interpretare a realității Nietzsche ajunge, în însemnările puțin posterioare celor citite, înainte de a vorbi de «voința de putere» nu numai ca «râvna fundamentală» în raport de care – așa cum el a spus-o mai înainte – se coboară ca la un destin fundamental, ci și de o multiplicitate de «voință de putere» (deci nu o singură voință de putere care se împarte în individuație) și astfel și în om. Astfel citim: «Omul ca o pluralitate de ”voință de putere”: fiecare cu o pluralitate de mijloace expresive și de forme. Singurele pasiuni «prezumate» (de exemplu, atunci când se spune omul este nemilos) sunt numai unități dense, atât cât din diferitele instincte fundamentale intră în conștiință ca omogen și condensează în mod sintetic într-o «ființă» (essere) sau într-o «facultate», într-o pasiune. În același mod deci,în care sufletul nu este decât o expresie pentru toate fenomenele conștiinței pe care noi o interpretăm totuși ca fiind cauza tuturor acestor fenomene» (FP, 1[58], 1885-1886).
Am fost astfel informați pe larg asupra acestei prime baze a istoriei Voinței de putere și am vrut să punem în lumină câteva aspecte esențiale (nu toate) ale meditațiilor lui Nietzsche, întrucât astfel de aspecte ne reîntorc, fie numai pe larg modificate, și cu accente mutate, încă și cu schimbări în terminologie, la planurile posterioare. E de spus astfel că pentru o anumită perioadă, adică din vara târzie a lui 1885 până în vara lui 1886, proiectul Voinței de putere, pe care îl regăsim în primăvara lui 1886 cu subtitlul: Tentativa unei noi interpretări a lumii (2[73]), nu este privilegiat față de alte titluri și proiecte (toate sunt într-o anumită măsură intersectabile între ele). Numai în vara lui 1886 are loc o dezvoltare decisivă în proiectele lui Nietzsche. La Sils-Maria, el scrie (și data e «Sils-Maria, vara lui 1886») un n ou titlu (sau mai bine, vechiul titlu cu un nou subtitlu), pe care îl va menține până la 26 august 1888. Noul plan se află într-un mare caiet, în care Nietzsche a transcris multe materiale pentru redactarea lui Dincolo de bine și de rău și pentru alte publicații din acești ani.

VOINȚA DE PUTERE
Tentativă
a unei transmutații a tuturor valorilor
în patru cărți
Prima carte: Pericolul pericolelor (descrierea nihilismului, ca consecvența necesară a evaluărilor de până astăzi)
Cartea a doua: Critica valorilor (logicii etc.)
Cartea a treia: Problema legislatorului (aici istoria solitudinii).
Cum trebuie să fie făcuți oamenii care vor răsturna valorile?
Oamenii care au toate calitățile sufletului modern, dar sunt prea tari de a le transforma în salvare.
Cartea a patra: Ciocanul este mijlocul pentru sarcina lor.
Sils-Maria, vara lui 1886 (2[100]).
Problema valorilor este aceea care în această schiță este pusă în primul plan: valorile trebuie să fie transevaluate, aceasta vrea să spună formula «Umwertung aller Werte» care este astăzi subliniată constant din toate planurile Voinței de putere. Deja cu un an mai înainte, în iunie-iulie 1885, Nietzsche a vorbit de necesitatea de a pregăti o umwertung aller werte, o răsturnare a valorilor, cu scopul precipitării spiritelor libere: în acest scop e nevoie de a reabilita o cantitate de instincte culminante și ținute în frână, împotriva idealurilor gregare, împotriva ipocriziei moraliste, împotriva pesimismului idealist al epocii moderne (FP, 37[8]), 1885. Acum Nietzsche pune în planul meditațiilor sale «pericolul pericolelor», adică nihilismul în care în mod necesar trebuie să se reverse interpretarea moral-creștină a vieții. Pericolul incumbat e acela al lipsei de semnificație, de lipsă de sens a întregii existențe. Consecințele nihilismului decurge din științe, din politică (naționalismul și anarhismul sunt numite împreună), din istorie: încă și arta pregătește (cu Wagner) nihilismul. Acum scopul lui Nietzsche nu mai este o nouă interpretare a întregii aparențe, ci (treptat îi vine în minte celebra teză a 11-a a lui Marx asupra lui Feuerbach) răsturnarea, transmutația, transevaluarea, pe scurt Umwertung a tuturor valorilor. Tematica nihilismului și a depășirii lui devine astfel centrală în toate adnotările lui Nietzsche, începând din vara lui 1886. În ce privește proiectul literar al Voinței de putere, notăm că împărțirea în patru părți se menține în majoritatea zdrobitoare a planurilor care pe linia însemnărilor întretaie ca puncte de referință, de bilanț și de nouă deschidere cursul meditațiilor lui Nietzsche. Prima carte este dedicată descrierii nihilismului, a doua, criticii valorilor (sau a moralei), a treia, voinței de putere ca factor determinant al răsturnării valorilor, iar cea de a patra carte e deja aici – și va fi încă mai mult în planurile următoare – cu conținut neevident. Nietzsche vorbește de «ciocan» (care este o metaforă pentru a indica potența distructivă și selectivă a doctrinei eternei reîntoarceri), de o decizie teribilă care trebuia să fie provocată în Europa, ca să împiedice «mediocritizarea» omului, care înseamnă a prefera opusul, sfârșitul (FP, 2[131]), 1885-1886.
Nietzsche anunță Voința de putere pe a patra pagină a copertinei scrierii Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filosofie a viitorului, care apare în vara lui 1866. De acum este legitim să vorbim de intenția lui Nietzsche de a publica o operă în patru cărți sub titlul: Voința de putere. Transmutația tuturor valorilor.

3. Între vara anului 1886 și vara lui 1887, Niketzsche, continuând să scrie în caietele sale adnotări privind tematica voinței de putere, se dedică republicării scrierilor sale începând cu Nașterea tragediei, până la Știința voioasă (Considerațiile inactuale nu vor fi republicate, în timp ce Așa a vorbit Zarathustra a fost publicată în ediție revăzută, care conținea primele trei părți, a patra continuând să fie ținută secretă). Un moment culminant în meditațiile lui Nietzsche e constituit de fragmentul despre nihilismul european, datat «Lenzer Heide, 10 iunie 1887 (FP, 5[71]).
În strădania de a racorda și aici liniile esențiale ale acestui text fundamental, cunoscut nu în versiunea lui autentică, ci numai prin mutilările consideratei Voința de putere. Ipoteza moralei creștine, scrie Nietzsche, va conferi omului o valoare absolută în fluxul devenirii; recunoscând un sens și răului în lume, aceasta afirma bunătatea lui Dumnezeu și perfecțiunea lumii; în fine, presupunea în om o cunoaștere adecvată a valorilor absolute. Morala împiedica de aceea omul de a se disprețui el însuși, de a face o alegere împotriva vieții; ea era mijlocul cel mai bun împotriva nihilismului practic și teoretic. Dar, între forțele favorite ale moralei se afla și verocitatea: această forță încheie prin a se revolta împotriva moralei însăși, fără a masca teleologia, modul interesat de a vedea lucrurile: verocității morala îi apare ca minciună, și la acest moment dorința de a se elibera de minciuna moralei acționează ca un stimul împotriva nihilismului. De fapt, aici ne găsim implicați într-o contradicție: pe de o parte nu apreciem cunoașterea de care suntem avantajați (respectiv, cunoașterea caracterului fals al interpretării morale a lumii), de altă parte însă, nu e permis nici măcar de a aprecia minciunile morale: nu rezultă un proces de disoluție. În situația actuală a Europei, continuă Nietzsche, e totuși suportabil faptul că valoarea omului și a răului este redusă, absurditatea și cauzalitatea existenței pot încă să fie tolerate. În medii disciplinare, între care cel mai puternic este interpretarea morală, pot să fie atenuate, dată fiind potența la care omenirea a ajuns deja. Dumnezeu are o ipoteză prea extremă. Dar ipotezele extreme pot să fie înlocuite numai de alte ipoteze extreme, așa cum în locul ipotezei lui Dumnezeu trece credința în imoralitatea absolută a naturii, indiferența față de orice încercare de semnificare a răului, dimpotrivă a unui sens al existenței în general. S-a sfârșit interpretarea care putea să fie unica posibilă, se pare că existența nu mai are niciun sens, că totul este în van. Gândirea zădărniciei a toate este o gândire paralizantă, care în proiectul său culminant se conjugă cu cunoașterea eternei reîntoarceri a identicului: nimicul (adică absurdul, «fără sens») etern! Dar aceasta este forma europeană a budismului, de fapt, eterna reîntoarcere este cea mai științifică dintre toate ipotezele posibile: dacă existența ar avea un sfârșit, acesta – în timp infinit – ar fi ajuns deja. Dar existența nu are un sfârșit. Teoria eternei reîntoarceri ar putea să fie considerată ca opusul panteismului, în măsura în care panteismul afirmă perfecțiunea, eternitatea, divinitatea ființării. Nietzsche se întreabă acum, dacă sfârșitul moralei comportă și sfârșitul oricărei poziții afirmative în ce privește existența, adică dacă e posibil «a spune de la sine» procesului realului după ce a fost îndepărtată orice reprezentare teleologică. Aceasta ar fi posibilă dacă în interiorul procesului ar ajunge în orice moment totdeauna același lucru. Spinoza a putut să-și asume o astfel de poziție afirmativă pentru că în panteismul său orice moment are o necesitate logică, și Spinoza era – în instinctul său fundamental – logic. El este pentru Nietzsche un caz particular: în realitate oricare trăsătură fundamentală care ar fi la baza potrivirii și ar putea fi simțită de un individ ca propria trăsătură fundamentală a caracterului ar incita individul să accepte și să aprobe orice clipă a existenței în general. Decisiv ar fi aici, tocmai experimentarea în sine însuși cu plăcere acea trăsătură fundamentală, simțind-o în mod pozitiv. Morala, până în acest moment, va salva oamenii de disperare și de neputință întrucât ar indica oprimarea celor care îndură violențe, ar însemna a detesta și a disprețui trăsătura de caracter fundamentală a celor care dominând, exercitând violența și opresiunea, altfel spus, voința de putere. A nega, a dezagrea această morală, vrea să spună a lua celor care oferă și celor opresați dreptul de a disprețui voința de putere, și aceasta se obține relevând-o ca «voință de morală», ea însăși nefiind altceva decât voință de putere: aversiunea, disprețul pentru voința de putere este și aceasta voință de putere. În felul acesta opresiunea se află pe același plan cu opresorul, or mai bine: presupunând că viața însăși este voință de putere, avantajații de viață nu sunt mai mult protejați împotriva nihilismului: o dată pierdută credința în morala ostilă voinței de putere, aceștia sunt destinați să piară, se distrug ei înșiși situându-se în căutare de otrăvuri, de droguri, de «romantism». Nihilismul este astfel simptomul faptului că avantajații vieții nu mai au nicio consolare morală, nici un motiv care să-i conducă la resemnare, și astfel ei își vor propriul sfârșit: este forma europeană a budismului, după ce ființarea și-a pierdut «sensul». Aceasta nu vrea să spună că «distretta» (neatenție) este în general crescută în epoca modernă. Panaceul «Dumnezeu», morală, resemnare servea numai când mizeria era mult mai înspăimântătoare. Nihilismul activ survenea în schimb într-o situație relativ mai favorabilă. Un stadiu de oboseală intelectuală, determinată de îndelungata luptă a opiniilor filosofice care acostează într-un scepticism fără speranță însemna condiția cu nimic inferioară a nihilișilor. Dar ce vrea să zică: «favorizații» vieții? Acest cuvânt are mai cu seamă o semnificație fiziologică, nu politică. Specia de om mai bolnăvicios în Europa (care se află în toate clasele sociale) e terenul favorabil pentru acest nihilism; ea nu poate să nu simtă eterna reîntoarcere (adică imanența fără cale de ieșire) ca pe un blestem, de care o dată lovită nu se va mai opri în fața niciunei urmări a acțiunii și se va abandona plăcerii distrugerii. O criză de gen (de tip) are, în ochii lui Nietzsche calitatea de a purifica, de a concentra în sine elemente înrudite, de a pune oamenilor de mentalități opuse scopuri comune, scoțând în lumina pe cei slabi și nesiguri, și a instaura astfel o ierarhie a faptelor în care recunosc cei care comandă și cei care ascultă (naturalmente, adaugă Nietzsche) și cei afară de orice ordine socială existentă. Care pot să fie cei mai puternici? Se întreabă Nietzsche în cele din urmă: cei mai moderați, cei care nu au nevoie de articole de credință extreme, cei pentru care nu numai acceptarea ci îndoiala le dă un pic din cauzalitate, din absurditatea în existență; aceia care, gândind la om fără exagerare, îi reduc, dimpotrivă valoarea, prin aceasta devin slabi și mici, în cele din urmă, celor care sunt siguri de propria putere și reprezintă energia dobândită de umanitate cu un conștient orgoliu. Care ar fi efectul gândului eternei reîntoarceri asupra oamenilor de felul acesta? Sub astfel de interogare se și încheie acest fragment în care Nietzsche a încercat să coreleze între ele temele fundamentale ale reflecției sale filosofice în 1887: nihilismul, eterna reîntoarcere, voința de putere.
Imediat după aceea Nietzsche a scris în puține săptămâni Genealogia moralei. În această «scriere polemică» el istoriciza în mod radical orice tip de morală. Comandamentele moralei sunt puse în relație cu clasele sociale ale căror evoluări acestea le exprimă. Ceea ce este recunoscut ca bun este bun în realitate pentru clasele dominante, pentru cei liberi, nu pentru cei asupriți. Originea conceptelor de bine și de rău este duplicitară: din partea dominatorilor, din partea asupriților. Capodopera celor asupriți a devenit aceea de a fi reușit – prin intermediul preoților – de a impune morala resentimentului și dominatorilor, contaminându-i cu «reaua conștiință». Astfel considerate «morală a stăpânilor» este, după Nietzsche contrapusă «moralei sclavilor». Nietzsche percepe virtuțile creștine ca virtuți de canalie. «Principiile sociale ale creștinismului predică lașitatea, disprețul de sine însuși,, martificarea, servilismul, umilința, în concluzie toate virtuțile canaliei – scrie cu patruzeci de ani în urmă, în 1847, tânărul Marx (Comunismul din «Observatorul Rinului», în: K. Marx, F. Engels, Werke, vol. IV, 1959, trad. italiană, 1973, p. 244).
După publicarea Genealogiei moralei, Nietzsche se dedică între toamna lui 1887 și martie 1888, cu forțe concentrate, ordonării și transcrierii însemnărilor sale pentru Voința de putere. Rezultatul acestui travaliu destul de intens îl constituie 372 de fragmente numerotate și rubricate de el, care se află în două caiete in quarto (WII1 și WII2) și în primele 58 de pagini ale unui gros caiet in felio (WII3). Rubrica se află încă într-un alt caiet (WII4); lângă indicațiile sumare ale conținutului, Nietzsche a scris încă – pentru primele 300 de numere – un număr roman de la I la IV, care, evident, se referă la planul, totdeauna în patru părți, al Voinței de putere. Despre travaliul său, Nietzsche a scris în mai multe reprize lui Peter Gast: 6 ianuarie 1888: «În fine, nu vreau să trec sub tăcere faptul că ultima perioadă a fost pentru mine bogată în intuiții și iluminări sintetice; că însuși curajul meu este din nou crescut, pentru îndemnurile de a face incredibilul și a formula, până la ultimele consecințe, sensibilitatea filosofică ce mă distinge de toți ceilalți».
1 februarie 1888: «Ah, cât este de instructiv să trăiești într-o stare extremă ca a mea! Numai acum înțeleg istoria, nu am mai avut în trecut ochi mai profunzi ca în aceste ultime luni».
Și în fine, mărturii mai directe despre Voința de putere.
13 februarie 1888: «Prima redactare a ceea ce numeam „tentativa unei transvalutări a tuturor valorilor” este gata: întreaga însumare a fost o tortură, și încă nu am curajul necesar. Peste zece ani voi încerca să o fac mai bine».
26 februarie 1888: «Nu cred că am făcut din nou «literatură»: aceea era o redactare pentru sine; toate iernile una după alta, de acum încolo, vreau să scriu pentru mine o redactare similară – gândul publicității este exclus».
Câteva lecturi – Baudelaire, Oeuvres posthumes (apărută curând la Paris în 1887), Tolstoi, Ma religion (Paris, 1885), o operă a unui mare semit și istoria Israele Julias Wellhausen asupra antichității arabe (Reste erabischen Heidentums) și încă, de același Wellhausen: Prolegomena zur Geschichte Israels (prima 1887, a doua 1883, Berlin); primul volum din Journel de Goncourt, și acesta apărut (Paris 1887), Quelques réflexions sur le théatre allemande de Benjamin Constant (1809), Vie de Jésus de Benon (1863) și, în fine, și mai ales Demoni de Dostoievski în traducere franceză (Les Possédés, tradui du russe par V. Derély, Paris, 1886) – toate se află pe larg specificate în cel de al treilea dintre caietele conținând «prima redactare», de care vorbea Nietzsche.
Sunt lecturi decisive, în primul rând pentru concepția despre creștinismul primitiv căruia Nietzsche îi dedica acum cea mai mare atenție (grandissima). În mod deosebit, cartea lui Tolstoi și cea a lui Dostoievski, îi furnizează lui Nietzsche, în polemica cu Renan, câteva idei-cheie: prima pentru psihologia eliberatorului, a doua pentru istoria conceptului de Dumnezeu (înrudită cu teoria panslavistă a lui Setov). Nietzsche se arată în acestea un cititor de primă mână; mai mult încă, aceste lecturi, ca și cele din anii precedenți, pe care noua ediția critică urmează actualmente să o documenteze, ne arată un Nietzsche solid ancorat în problemele culturale ale timpului său, un Nietzsche istoric, care peste puțin are ce să facă cu spectrul palid al multor interpretări – îndeosebi cele germane – care nu fac altceva decât țes și rețes o discutabilă urzeală de filosoteme fără o referire corectă la viața intelectuală reală a lui Nietzsche.

 

Traducere de
Alexandru Boboc

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg