Dacă evaluarea unei opere literare are drept consecinţe fireşti fie acceptarea, fie respingerea operei de către lector, în cazul operei poetice a lui Eminescu evaluarea conduce de cele mai multe ori la atitudini extreme: fie la acceptarea și supraevaluarea operei, fie la respingerea și minimalizarea ei.
Poezia lui Eminescu este fie iubită peste măsură, fie hulită şi ridiculizată peste măsură. De la etichetările pozitive și hiperbolice, de tipul „poetul naţional” și „geniul său înnăscut” (Titu Maiorescu, 1889), „unul dintre cei mai mari poeţi lirici ai secolului al XIX-lea” (G. Ibrăileanu), „miracolul eminescian” (Tudor Vianu), „poet național”, „poetul nepereche” și „marele lui geniu” (G. Călinescu), „omul deplin al culturii româneşti” și „geniul poeziei româneşti” (Constantin Noica), „geniul lui Eminescu” (Mircea Eliade, 1985), s-a ajuns la denigrări individuale sau de grup: mă refer cel puțin la cei câţiva tineri scriitori care, în revista Dilema din 17 februarie 1998, l-au hăcuit pe Eminescu pentru poezia şi ideile lui, și la poetul optzecist Călin Vlasie, pentru care „Eminescu este idiotul naţional” (interviu cu poetul Daniel Corbu, în revista Feed Back, nr. 2/2005) etc…
Iată-ne mutaţi, aşadar, de pe piedestalul elogiilor pe eşafodul denigrărilor autiste, care fie consideră că toată opera este valoroasă, fie nu văd nimic valoros în poezia lui Eminescu. Dar o evaluare, fie pozitivă, fie negativă, asupra întregii opere poetice eminesciene, este greu (imposibil) de făcut, pentru că această operă este inegală valoric, deci pentru că unele dintre piesele ei sunt cu adevărat de valoare sau estetice, iar altele sunt modeste. În consecință, unele poeme vor fi apreciate, iar altele, depreciate.

 

Eminescu, geniul fără cărţi…

 

Se ştie că ediţia princeps Poesii din 1883 (Editura Socecu-Teclu, Bucureşti), deşi este semnată Mihai Eminescu, nu a fost întocmită de poet, ci de către Titu Maiorescu. Criticul însuşi ţine să precizeze acest lucru în Prefaţa editorului:
„poesiile, aşa cum se presintă în paginile următoare, nu sunt dar revăzute de Eminescu şi sunt prin urmare lipsite de îndreptările ce avea de gând să le facă, cel puţin la cele vechi.”

Așadar, Eminescu nu este autorul cărţii Poesii, pe care o semnează, ci doar al poemelor pe care criticul Titu Maiorescu le-a adunat în această carte, poeme care nu sunt totuși revăzute de către poet înainte de tipărire. Promisiunea făcută de către poet criticului, şi anume aceea că îşi va corecta şi structura poeziile în vederea editării unei cărţi (după ce primise de la Maiorescu colecţia Convorbirilor literare, în care publicase o mare parte din poezii), a rămas neonorată.
Aşa încât atunci când emitem judecăți asupra cărții Poesii semnate de către Eminescu, noi nu evaluăm de fapt cartea concepută de către Eminescu, ci doar poeziile neselectate, neorânduite în cuprinsul cărții, nerevăzute şi nelucrate de autor în vederea publicării lor într-o carte. Așadar, noi emitem judecăți critice asupra unor poeme despre care nu putem spune că au primit girul final al poetului și că au fost ordonate de el. Iar această stare a ediției îl dezavantajează pe Eminescu, pentru că este de presupus că el ar fi eliminat, la cât de exigent era, imperfecțiunile poemelor și o bună parte dintre poeziile modeste ale cărții. În plus, poetul ar fi organizat altfel cuprinsul volumului. Cu privire la exigența critică a lui Eminescu, se poate vedea mulțimea variantelor pe care le au unele dintre poezii. Poezia Despărțire cunoaște, de exemplu, 13 versiuni, scrise pe parcursul a trei ani (1877-1879).
Oricum, cu aceste posibile îndreptări, cartea de poezie a lui Eminescu ar fi arătat altfel, iar judecățile noastre critice s-ar fi raportat la cartea modificată, îmbunătățită. Și poate că poetul ar fi schimbat și titlul acesta plat de Poesii, numindu-și cartea Lumină de lună, așa cum notase în manuscrisele sale la vârsta de 31 de ani. Dar iată nota completă din manuscris: „Lumină de lună. Poezii – versuri lirice” (1). Eminescu rămâne, aşa cum am scris, documentat şi pe larg, într-un alt eseu (2), poetul, geniul fără cărţi…

 

Eminescu, autorul a două poetici

 

Există de bună seamă mai multe modalități de a aborda critic opera unui poet. Astfel, noi (1) îi putem analiza și interpreta poemele, uneori chiar „poem cu poem”, deci toate poemele, (2) putem trata despre temele poeziei acelui poet, așa cum au făcut-o de exemplu Rosa del Conte, profesoară de literatura română la Universitatea din Roma, referindu-se la temele poeziei lui Eminescu, în volumul Mihai Eminescu o dell’Assoluto (1963), și criticul Eugen Simion, într-o Prefață (3, 1999) la poezia aceluiași poet, (3) putem analiza poezia acelui poet din punctul de vedere al limbajului folosit și al procedeelor stilistice (retorice), (4) putem urmări tehnicile de construcție și modalitățile formale ale poeziei, (5) putem evalua calitatea poeziei autorului studiat, prin compararea normelor poetice ale poeziei acestuia cu normele poetice estetice ale poeziei estetice, în general, sau ale capodoperei, (6) putem judeca o operă poetică din toate aceste perspective, încercând să conturăm conceptul poetic individual al poeziei studiate sau arta poetică individuală a poetului în cauză și, totodată, modul în care această artă poetică individuală confirmă sau nu confirmă arta poetică universală a poeziei sau conceptul universal de poezie, configurat de normele poetice estetice ale poeziei sau ale capodoperei poetice și, în fine, (7) avem posibilitatea de a compara poezia poetului în cauză cu poezia altui poet, constatând astfel punctele lor comune, diferențele, specificul fiecărei arte poetice în parte, dar și eventuala superioritate a unui poet față de celălalt sau față de o generație poetică sau alta. Și, desigur, mai pot exista și alte metode de analiză a operelor poetice. În cele de mai jos, voi trata îndeosebi despre aspectul calitativ al poeziei lui Eminescu.
Astfel, observ că ceea ce ni se impune ca o evidenţă cu privire la poezia lui Eminescu este faptul că ea este alcătuită din poeme inegale valoric, mai precis atât din poeme de valoare sau estetice, cât şi din poeme mai puțin reușite, chiar modeste. De fapt, ceea ce, în mare, numim „poezia” sau „opera poetică eminesciană”, se compune, pe de o parte, dintr-o secţiune poetică valorică, iar pe de altă parte, dintr-o secţiune poetică modestă valoric… „Poezia majoră” şi „poezia «minoră»” sunt așadar secţiunile care compun poezia lui Eminescu, iar ele trebuie evidenţiate ca atare.
Poezia majoră este alcătuită din poeme precum Departe sunt de tine…, Rugăciune, Pe aceeaşi ulicioară, Melancolie, Şi dacă…, Cu gândiri şi cu imagini, Cum negustorii din Constantinopol, Sonete I, Răsai asupra mea…, Stelele-n cer, O, mamă…, Dintre sute de catarge, Scrisoarea I, Doina, Odă (în metru antic), Din valurile vremii, Mai am un singur dor, Sara pe deal, La steaua, Glossă, De ce nu-mi vii?, Lacul, Atât de fragedă, Rugăciunea unui dac, Memento mori (patru strofe dinspre final, începând cu versul Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze…), iar poezia mai puțin izbutită, uneori chiar „minoră”, este alcătuită din „celelalte” poezii… În dreptul „poeziei majore” putem cita şi câteva versuri disparate, de excepție, precum:

 

Okeanos plânge pe canale;
Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, şi nu e;
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns;
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
De plânge Demiurgos, doar el şi-aude plânsu-şi;
Iar timpul creşte-n urma mea…, mă-ntunec!;
Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun.

 

Prin ce trăsături poetice se definesc cele două secțiuni ale poeziei lui Eminescu? Atât poezia majoră, cât și poezia „minoră” sunt moderne, însă într-un fel diferit și contradictoriu.
Poezia modernă majoră adună poeme care, exprimând nemijlocit trăirile poetului cu privire la existența sa ori a lumii, sunt tensionate existențial, liric și vizionar, sunt autentice, originale, liric-meditative, imaginative şi novatoare poetic sub aspect semantic și formal, sunt concentrate poetic, deci fără versuri precare estetic. Această poezie poate primi numele de poezie existențială nemijlocită sau pe cel de poezie lirică.
Cealaltă secțiune, poezia modernă „minoră”, se compune din „epopei” sau fragmente epopeice cu teme istorice și populare, din versificări ale unor teme tradiţionale, mitologice (din mitologia românească, vedică şi germanică) sau din versificări prozaice „nesfârșite” ale basmelor (Luceafărul, Călin, file din poveste), cu toate teme și subiecte închipuite și idealizate, deci artificiale, care resuscitează lumi trecute și totodată ignoră lumea modernă în care poetul trăiește și problematica acestei lumi, în general. Această poezie, care poate să includă și poezii idilic-romanţioase, poate primi numele de poezie retro, tradiționalistă, dar vom înțelege că ea este o poezie romantică minoră, care își face obiect din tradiție, din subiecte și teme tradiționale…
Privită în ansamblul ei, poezia lui Eminescu este așadar scindată calitativ şi conceptual, pentru că ea desfășoară două poezii diferite și opuse: o poezie modernă majoră și o poezie „modern”-tradiționalistă modestă. Poezia lui Eminescu are două concepte (canoane) poetice generatoare sau două arte poetice, diferite şi opuse prin cele mai multe aspecte ale lor. Așa încât poezia eminesciană nu poate fi judecată și evaluată critic în bloc, în ansamblul ei, ci diferențiat, în cele două secțiuni poetice diferite și contradictorii calitativ din care ea se compune. Voi urmări, mai jos, cele două concepte ale poeziei lui Eminescu: conceptul poeziei retro sau tradiționaliste și conceptul poeziei moderne existențiale nemijlocite sau înalt lirice, autentice sau de valoare.

 

Poezia retro sau tradiționalistă…
Mitul în poezia lui Eminescu

 

Conținutul tradițional, mitologic și popular al poeziei lui Eminescu a fost remarcat de mai mulți critici sau oameni de cultură notorii. În cele de mai jos, voi prezenta pe scurt comentariile a trei cercetători ai poeziei lui Eminescu, și anume ale lui G. Călinescu, italiencei Rosa del Conte și lui Eugen Simion.
(1). Toată critica lui G. Călinescu din Istoria literaturii române de la origini și până în prezent (1941), care îl are ca obiect pe Eminescu, este adunată în volumul Mihai Eminescu. Poetul național (4, 1998). După primele pagini dedicate biografiei poetului, Călinescu îi analizează poezia, fixând încă de la început substanța și tematica poeziei eminesciene:
„Credința de până mai deunăzi că Eminescu e un meteor, ieșit din neant, ca un miracol, fără nicio legătură cu trecutul se dovedește falsă. Eminescu e cel mai tradițional poet (s.m.), absorbind toate elementele, și cele mai mărunte, ale literaturii antecedente. Toate temele lui ies din tradiția românească, oricât de scurtă, și înrâuririle străine, pornite și acelea înaintea lui, aduc numai nuanțe și detalii. În primul rând descoperim la el intenția de a trata pe urmele lui Asachi și Bolintineanu, în mari poeme epice ori dramatice, mitologia autohtonă.” (ibid., p. 16).
Așadar, poezia lui Eminescu absoarbe „toate elementele” și „toate temele” poeziei tradiționale românești antecedente, toată „mitologia autohtonă”, și de aceea criticul are temei să afirme că „Eminescu e cel mai tradițional poet” și susține această idee pe zeci de pagini, din cele 115 ale volumului pe care îl semnează.
Patru ani mai târziu, în Istoria literaturii române. Compendiu (5, 1945, 2003), G. Călinescu reia aceeași idee a tradiționalismului poetic autohton care substanțializează poezia lui Eminescu, afirmând că
„Opera literară a lui Eminescu (1850-1889) crește cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiție și este o exponență deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton. Încă de la început îi descoperim intenția de a trata, pe urmele lui Asachi și Bolintineanu, mitologia getică.” (ibid., p. 158)
Drept dovadă stau cel puțin amplele poeme Rugăciunea unui dac și Mureșanu, însă G. Călinescu nu uită nici de poemele care se inspiră din folclor (Călin nebunul), nici de cele care glorifică natura, în special codrul.
Ideea este că, în cele 15 pagini ale articolului său din Istoria literaturii române. Compendiu, criticul G. Călinescu nu găsește mai nimic modern în poezia lui Eminescu, deși poetul care a scris Glossă, Departe sunt de tine…, Rugăciune, Pe aceeaşi ulicioară, Melancolie, Şi dacă…, Cu gândiri şi cu imagini, O, mamă…, Dintre sute de catarge, Scrisoarea I, Doina, Odă (în metru antic), Din valurile vremii, Mai am un singur dor, La steaua etc., este primul poet român modern de forță… Iar acest lucru este esențial și nu poate fi trecut cu vederea.
Așadar, neavând conștiința modernității unei părți a poeziei lui Eminescu, criticul îl face pe poet să fie exponentul și prizonierul unui „spirit autohton” (G.C.), tradiționalist, care firește că îi aparține, dar care nu acoperă totuși toată poezia sa. Oricum, în paginile din Compendiu, criticul G. Călinescu nu remarcă nici modernitatea, nici valoarea universală a poeziei lui Eminescu, ci mai mult faptul că poezia sa ilustrează „spiritul autohton”. Spiritul poetic modern al lui Eminescu e închis și cimentat de Călinescu în spiritul tradițional autohton, iar asta înseamnă a minimaliza, subtil, poezia lui.
(2). Aceeași înțelegere tradiționalistă o are și Rosa del Conte, profesoară de literatura română la Universitatea din Roma, care, în volumul Mihai Eminescu o dell’Assoluto (1963), cercetează poezia lui Eminescu mai mult din perspectiva unor teme tradiționale, a unor influențe mitologice autohtone și a culturii populare.
Astfel, în prima parte a lucrării sale, de-a lungul a 219 pagini, profesoara universitară analizează, conform relatării lui Mircea Eliade, din articolul Eminescu – sau despre absolut (în 6, p. 48), „problema socială (Împărat și proletar), demiurgul cosmogonic (Scrisoarea unui dac, Scrisoarea I), Hyperion (Luceafărul), întrebarea metafizică în Memento mori, Christos în poezia lui Eminescu, figurile Divinului în Scrisoarea I. Ultimele șase capitole […] sînt închinate Timpului: Timpului-Demiurg, responsabil al dramei existențiale, și Absolutul înțeles ca Eternitate; devenirea ca structură a Timpului; Poezia biruind timpul și poetul-profet; sentimentul duratei și ambivalența timpului psihologic; evaziunea din Timp și unitatea cosmică; dragostea ca o chemare a Absolutului”.
Și într-adevăr, Eminescu ne oferă, într-o parte a operei sale poetice, o lume tradițională, parțial importată din „cronice bătrâne” și din „gnozele și filozofiile oculte” (Mircea Eliade). În această secțiune se cuprind mai cu seamă poezii epice scrise în vers clasic, unele dintre ele de 10, 30 sau 50 de pagini, poezii grandioase și artificiale, mimetice, romanțioase, naive, prozaice, descriptiv-naturaliste, lipsite de tensiune existențială, lirică şi poetică.
Viziunea acestei poezii, care are ca subiect lumea veche, miturile, ideile mitizate, „gnozele și filozofiile oculte”, care resetează mituri, este artificială, forțată, didactică, devitalizată, deci stoarsă de lirism, de emoție, și de aceea ea nu reprezintă nicio atracție pentru omul modern.
(3). În Prefață la volumul Mihai Eminescu, Opere I, Poezii, 1999 (3), Eugen Simion detectează și el în creația poetică a lui Eminescu mai multe mituri. Mai precis, criticul spune că lirica eminesciană se constituie din opt mituri:
1) „mitul naşterii şi morţii universului, acela din Memento mori, Andrei Mureşanu, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I etc.”;
2) „mitul istoriei”, în care „plenitudinea şi înţelepciunea trecutului” se opune „căderii prezentului” (Epigonii, Împărat şi proletar, Scrisoarea III);
3) „mitul dascălului (înţeleptul, magul), care ştie să citească semnele întoarse din cartea lumii şi apără legea veche” (Rugăciunea unui dac, Gemenii, Andrei Mureşanu);
4) „mitul erotic cu nuanţa idilizantă din micile poeme bucolice şi cu aceea filozofică din Luceafărul”;
5) „mitul oniric”, ce „însufleţeşte poemele şi prozele care imaginează lumile posibile, spaţiile cosmice, tărâmurile în care stăpâneşte o altă ordine şi o altă floră. Aici se desfăşoară existenţele paradisiace care scapă de maşinăria lumii istorice”;
6) „mitul întoarcerii la elemente”, care asigură securitatea individului – vezi motivul codrului;
7) „mitul creatorului”, al omului creator, prezent în Odă (în metru antic) şi Luceafărul;
8) „mitul poeziei”, care este „un discurs esenţialmente muzical”, în care „se pierd”, spune Eugen Simion, „ideile, stările de suflet, un mod de a fi în lume, viziunile, miturile de care am vorbit până acum”.
Din miturile pe care Eugen Simion le evidenţiază în creația poetică eminesciană, înțelegem că poezia lui Eminescu, de fapt numai o parte din ea, are o puternică tendinţă de a trăi din trecut, de a idolatriza şi idealiza trecutul. Dar câtă poezie transportă aceste teme, așadar „mitul naşterii şi morţii universului”, „mitul istoriei”, care idealizează trecutul, „mitul dascălului (înţeleptului, magului)”, „mitul creatorului” de artă, „mitul poeziei” etc., atunci când ele sunt tratate insistent, pe atâtea pagini și atât de romanțios? Niciun poet modern de valoare nu se mai preocupă astăzi, vai!, de aceste teme, pentru că din ele nu se poate scoate aur.
Spiritul modern autentic a depăşit viziunile tradiționaliste, fanteziile mitologice şi mitologizante, prozaice, descriptive şi didactice, de tipul celor descrise de Eugen Simion, Rosa del Conte sau G. Călinescu. Nostalgia poetului faţă de un trecut considerat exemplar, edenic, plin de splendoare, este exagerată, deplasată şi în cea mai mare parte neproductivă poetic.
Miturile semnalate de Eugen Simion, care sunt în fond ideile pivot sau temele unor poeme eminesciene, ne vorbesc despre un spirit tradițional învechit sau despre un spirit romantic utopic și romanțios, care nu îi mai spune astăzi nimic lectorului modern competent în poezie, pentru că lumile sacralizate de Eminescu nu au capacitatea de a-și sensibiliza și emoționa cititorul. Dar trebuie întărit faptul că acest spirit tradiționalist aparține numai unei părți sau secțiuni a poeziei lui Eminescu, iar nu întregii sale creații poetice.
Într-un fel, pentru a recepta pozitiv caracterul tradițional al poeziei lui Eminescu, ar trebui să ne tradiționalizăm noi înşine, deci să ne inducem un univers străin, care vorbeşte o altă limbă afectivă şi existenţială. Iată ce spune de pildă în acest sens Ion Negoiţescu:
„Adevărul este că, până azi, Eminescu nu a intrat încă în sensibilitatea noastră cea mai modernă, gustarea lui a presupus mereu un transport în modul vetust, nu fără farmec şi plăceri speciale, dar interzicând în fond actualizarea valorilor absolute ale lirismului eminescian.” (7, p. 127, s.m.).
Există, așadar, o ruptură între sensibilitatea lui Eminescu cel tradiționalist sau romantic utopic și sensibilitatea noastră modernă, pentru că noi nu mai putem vibra la lumea trecută și moartă pusă în scenă de partea tradiționalistă sau romantic utopică a poeziei lui Eminescu. Pentru sensibilitatea modernă autentică, poezia tradiționalistă a lui Eminescu apare ca fiind învechită, depășită, lipsită de orice ispită poetică, pentru că acest tip de poezie nu exprimă problemele, visurile, frământările, viziunile, existenţa omului modern sau postmodern de azi, care sunt, în fond, cele ale omului de oricând, deci universale sau eterne, nedistruse de timp. Oricum, cititorul autentic caută în poezie elementele de conținut și de estetică a poeziei care sunt universale, pentru că, în special, acestea îl pot seduce.

 

 

Bibliografie şi note
1. Mihai EMINESCU, „Lumină de lună. Poezii – versuri lirice”, mss. 2277, f. 123, OPERE, III, publicat de Perpessicius.
2. Virgil DIACONU, eseul Eminescu, geniul fără cărţi, în Destinul poeziei moderne, Editura Brumar, 2008.
3. Eugen SIMION, Prefaţă, M. Eminescu, Opere, I. Poezii, ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pp. XII-XIII.
4. G. CĂLINESCU, Mihai Eminescu. Poetul național, Ed. Cartea Românească, 1998, care este un extras din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, editată în 1941.
5. G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Litera Internațional, București, 2003, reeditare a volumului din 1945.
6. Mircea ELIADE, Despre Eminescu și Hașdeu, ediție îngrijită și prefață de Mircea Handoca, Editura Junimea, Iași, 1987.
7. Ion NEGOIŢESCU, Poezia lui Eminescu, [1967], ediţia a IV-a revăzută, Editura Eminescu, Bucureşti, 1994, pp. 118-127.
8. Mihai EMINESCU, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.