Caracterizată printr-un singur cuvânt, pictura lui Dorel Petrehuș este, înainte de orice altceva, vie. La propriu, artistul folosește culori intense, adeseori pure, relaționate prin contraste puternice, iar la figurat își organizează compozițiile într-un mod organic. Pentru ca spectacolul să fie total, semnele sale sunt în principiu antropomorfe și zoomorfe, în această ordine. Altfel spus, omul reprezintă măsura tuturor lucrurilor în creația sa. Morfologic vorbind, este un colorist, gestualist și fovist (pentru dezambiguizare, am scris acest din urmă cuvânt/termen în relație cu versiunea consemnată în DEX). Portretul, care eludează atât realismul, cât și anatomia artistică, ocupă un rol central în numeroase pânze.
Desigur, lucrurile nu sunt atât de simple precum ar putea părea din această formulare pentru că, în cazul lui Petrehuș, etapele parcurse și rațiunile artistice prevalează în actul de creație, fiind repere parțial independente fată de lucrările rezultate. Numeroase detalii din pânzele artistului s-ar putea constitui în veritabile lucrări abstracte. Totuși, acestea sunt puse de fiecare dată în slujba unor semne plastice figurative. Linia fluidă și concisă prin care își construiește lucrările propriu-zise pare a își avea rațiunile în nimic altceva decât în dicteul automat. Totuși, acestea sunt rezultatul unor ample căutări anterioare aplicării lor pe suport, ce-i drept într-un mod, dacă nu spontan, cel puțin dezinvolt. Ca și în cazul lui Sorin Ilfoveanu, altfel decât la marele artist, lexicul de semne aparent simple și repetitive este rezultatul unor (zeci de) mii de ore de trasare a lor în schițe premergătoare. Da, la un moment dat, artistul le poate utiliza fără a se gândi la ele, ci doar la rezultatele pe care dorește să le obțină. În felul acesta se eliberează de pericolele pe care le poate constitui drumul. Adeseori, artiștii se apucă de o lucrare cu niște gânduri și le finalizează cu altele, seduși de accidentele de parcurs sau condiționați de diverse limite de natură tehnică pe care nu le luaseră în considerație.
L-am remarcat pe Dorel Petrehuș în 2011, cu ocazia unei ediții a Anualei de Artă din Baia Mare. În mod paradoxal, artistul a expus atunci o serie de pânze hiperrealiste, în care a reprezentat câteva lucrări ale sculptorului Mircea Roman, în tandem cu lucrările originale ale acestuia, expuse în proximitate. Dimensiunile comparabile cu “modelele” originale și sugerarea tridimensionalității au revelat un artist stăpân pe mijloacele academice ale picturii. Totuși, nu aceasta este direcția prin care este (re)cunoscut Petrehuș. Dincolo de latura posibil anecdotică ori de echivoc și de prietenia celor doi artiști (unul din Negrești-Oaș, celălalt din Târgu Lăpuș), pictorul a dat curs unei idei și atât. A făcut-o bine din punct de vedere al măiestriei, dar s-a întors apoi la proiectele sale de o viață. Unul dintre argumentele “proiectului Mircea Roman” a fost acela că ambii sunt interesați în munca lor de latura antropomorfă. Acesta este totuși un aspect secundar.
Dorel Petrehuș lucrează la fel de bine, aici binele echivalând cu constantul și totodată cu surprinzătorul, pe suprafețe de orice dimensiune. Imaginile lui rezistă la supradimensionare, la fel cum, pe pânze mari, compozițiile create se pot dezvolta fractalic, prin multiplicarea unor module sau semne vizuale, ca atare. Reduse la scară, în paginile unui catalog, acestea își păstrează caracterul unitar, indiferent de dimensiuni sau variațiuni pe tema dată.
Personajele lui Dorel Petrehuș își conștientizează propria condiție, înțelegând funcția pe care o are simbolul în dinamica existenței generale. Astfel, apar în pânzele sale semne grafice care trimit spre cele mai diverse credințe și idei religioase, fie ele avramice, mitraice, totemice sau chiar animiste. În “scenele” reprezentate, numinosul substituie în totalitate moralitatea. Nu avem de-a face cu povesti, pilde, legende, ghiduri comportamentale, profeții sau predici în imagini. Arborele veterotestamentar cu șarpele aferent, aripile angelice, crucea neotestamentară, sângele sacrificial pus în legătură cu aceasta, dar și cu tauromahiile, suprapunerea oamenilor cu animalele, metamorfozele embrionare, respectiv nașterea privită ca ivire ori inițiere, sunt constante permutabile în creația sa.
Artistul interpretează anatomia și zoologia exclusiv ca ramuri ale biologiei morfologice, fără a lua în calcul fiziologia. Forma și structura organismelor devin subiect de meditație în lucrările sale, fără ca bionica să aibă vreun rol în interogațiile vizuale propuse. Modelele biologice pictate de el refuză optimizarea, accentuând visceralul și exaltând limita, văzută ca restricție de articulare. Imaginile pe care le creează sunt dublu-organice: pe de o parte avem întregul lucrărilor, care trăiesc ca atare sau în relaționarea uneia cu alta, indiferent de includerea lor în dipticuri, tripticuri sau serii, pe de alta, formele concrete din câmpul pânzelor se constituie în veritabile celule, care își afirmă individualitatea și caută să subordoneze spațiul vital în care au fost plasate.
Dorel Petrehuș pendulează între concret și abstract, aflându-și punctele de pornire în ambele extreme. Elemente gândite realist ori pârți fizice ale pânzelor sale, indiferent de conținut, cunosc rezolvări nonfigurative, acest lucru petrecându-se la nivel de suprafețe hașurate, interferențe cromatice sau juxtapuneri. Pe cealaltă parte, palete cromatice, linii și puncte aleatoare, prin esență, abstracte, tind a se grupa în structuri recognoscibile.
Pictura sa tinde a se așeza în plan, în desfășurări cu accente cubiste. Reflexele suprarealiste, chiar dadaiste își fac simțită și ele prezenta, atenuate de gestualism și tunning, într-un discurs personal. Cezura se constituie adeseori în axă de dezvoltare a compozițiilor. Pauzele ritmice sunt compensate prin tușe energice și culori vibrate. Centrul cromatic de greutate cade întotdeauna în interiorul pânzelor, chiar dacă vectorii contrabalansează prin expandare efectul de implozie sugerat. Artistul și-a creat un sistem coerent de forme și relații cromatice, căruia îi rămâne fidel până la capăt.
Surprizele, care apar de la pânză la pânză, țin de legi de compoziție internă. Silueta feminină determină și deopotrivă generează contururi ondulatorii, cumva senzuale. Interogațiile privind existenta, identitatea, unicitatea, frumusețea, reveria și uneori sexualitatea sunt elementele de bază ale unui sistem de gândire plastică personal și pe de-a întregul asumat.