Câteodată auzim voci aberante, care încearcă să-l denigreze pe Eminescu, în exces de demitizare malițioasă, cu vizibilă denigrare. Ca să nu mai vorbim despre recitări/parafrazări vulgare, în emisiuni îndoielnice. Eminescu ar zice: „toate au trecut pe lume, numai răul a rămas”. Există și comemorări cu bună intenție, în însăilări de montaj vetust, monoton. De aceea premiera Teatrului Național din Cluj cu Înger și demon din ianuarie (2024), în regia lui Emanuel Petran, e mai mult decât onorabilă și reparatorie. Un scenariu inteligent după poezii de Mihai Eminescu și Veronica Micle, ca un fel de călătorie inițiatică, unde se produc conexiuni sibilinice. Mirajul respiră: poeziile dialoghează între ele, într-o neasemuită complementaritate, marcând stări diafane sau focalizând corespondențe ingenioase. Osmoza finalizată resetează înțelesurile, într-un ecleraj multifuncțional.
Regie, scenografie și selecția muzicală: Emanuel Petran. Joacă Angelica Nicoară și Emanuel Petran. Mai putem vedea la Naționalul clujean și piesa lui Horia Gârbea – Crimă cu pistol și bile – tot în regia tonică și nesofisticată a lui Petran. Să revin la Înger și demon… Întrând în sala studio, pătrunzi în atmosfera creației eminesciene: lumină obscură, patul, masa, cărți peste tot, colinde și urlet de lupi, o lunetă medievală, un bust feminin și o senzație acută de singurătate. Carafa pântecoasă „doar de sfeșnic mai e bună”. Mai apoi: „pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie” sărmanul Dionis, în frig – „cum nu sunt un șoarec, Doamne, măcar totuși are blană”, în timp ce „timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie”. Am simțit toate aceste senzații de la începutul spectacolului, privind cărțile tainice, reflectând la filosofia stoică, budistă, la astre și la magie. Cei doi actori evoluează firesc, uimind prin fabulosul slalom al memoriei poetice. O dragoste platonică se desenează gradat , deși „despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa/veacuri sunt de cugetare”.
Spectatorii vor să-i vadă pe Eminescu și pe Veronica. Mulți nu pot stăpâni convenția și sunt dezamăgiți, poate, comparând imaginile lor fixe cu realitatea scenică. Nu vor să accepte ideea simbolurilor, ca să savureze dialogul poetic. Angelica Nicoară trece cu brio prin trei ipostaze ale feminității: zeița Diana, Veronica și Maica Sfântă. Actrița creează cel mai bun și incitant rol al său, complex, înscris într-o anduranță scenică de invidiat. E senzuală, credibilă, sacră, într-un carusel interpretativ traversat cu finețe frisonantă. Să ne înțelegem: nu orice actor bun poate fi genial în rostirea poeziei. Mai trebuie ceva în plus… o dicție specială, o frazare concordantă, o fascinație specială. Angelica Nicoară are aceste râvnite calități, „fiică e de rege, blondă-n diadem de stele”. Sigur că Emanuel Petran o secondează corect, e un actor cu disponibilități versatile, dar nu e la nivelul de rostire al Angelicăi (trebuie s-o vedeți și în Ultima iubire a lui Cezar de Horia Gârbea, în regia lui Tudor Antofie). Petran e „răzvrătitul, dar răul lumii îl înfrânge”. Scrie, se zbate cu asprimea vieții – „mi-aș mânca cărțile mele, nici că mi-ar păsa de ger”. Actorul își modelează mereu mimica în raport cu rostirea, într-o concentrare eterică. Simți din plin că și-a dorit enorm prestația ritmată a unui act asumat, meritoriu.
Era nevoie de acest spectacol-omagiu, atât de necesar astăzi, când tinerii resping adesea lectura. Sunt convins că ar putea deveni un spectacol itinerant, bun de dus în școlile noastre, ca să incite, să netezească accesul spre adevărata poezie, ignorând turma… digitală. Să fie un SOS. Scria Eminescu: „nu ne-am trezit noi/s-au trezit secolii din urma noastră și ne-au scuturat din somn”.