I. „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!” i-a zis Iisus bolnavului care nu avea pe nimeni să-l arunce în scăldătoarea de lângă Poarta Oilor, acolo unde un înger se cobora din când în când şi tulbura apa, iar care dintre bolnavi ajungea în ea cel dintâi se făcea sănătos. Şi fiind plin de credinţă „îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla” (Ioan, 5.8,9). De multe ori, omul lovit de boală sau de o nenorocire, nemaiputându-se ridica din pat, priveşte neputincios, printre pridvoarlele Betesdei, la apa tulburată de miracol. În prima clipă, se pare că nu-i nimeni să-l ajute, dar cel ce îl ştie că este bolnav şi îi cunoaşte suferinţa şi speranţa în tămăduire, îl ridică şi, în ciuda celor ce privesc la aparenţe şi interdicţii, îl face să umble. Omul ajunge în templu unde îl întâlneşte şi-l recunoaşte pe cel ce l-a făcut sănătos. După aceasta începe mărturisirea: Iisus a fost Acela. Pentru omul care cunoaşte puterea tămăduirii, izvorul ei şi începe să mărturisească, viaţa sa devine o pildă. Cu un anumit spor de cunoaştere el se ridică şi priveşte calea străbătută, alminteri inaccesibilă. Este ca un lucrător la drumuri, care, cioplind şi aşezând piatră după piatră într-un mers de-a-ndăratelea, îşi ridică ochii de la rosturile acestora şi priveşte drumul făcut şi abia acum, văzându-i linia în zare, îşi dă seama că el a urmat un traseu dinainte stabilit, un tipar la care n-a avut acces decât cu fapta confirmatoare. Ceea ce se vede din acest tipar este lucrarea mâinilor sale. Atunci se cuvine să rememoreze faptă cu faptă, piatră cu piatră, zi după zi, pentru a  avea o mai bună înţelegere, şi nouă, asupra casnei sale. Îşi şterege ochii, care i s-au umezit, şi începe să povestească: o nouă cioplire a unei noi pietre. O asemenea zi trebuie să fi fost, şi pentru neobositul Constantin Stanca, acel 6 decembrie din anul 1956, când o tromboflebită l-a legat pentru trei săptămâni la pat, iar el, auzind în credinţa sa acelaşi îndemn, s-a ridicat şi a început să umble pe drum, până în ziua în care se născuse, din anul 1889, şi mult mai înapoi, pe urmele părinţilor şi bunicilor săi. Cum un asemenea îndemn rareori îţi vine de-a dreptul, de cele mai multe ori printr-un mijlocitor, pentru el a sosit prin gura fiicei sale, Zoe: „…aşterne pe hârtie, scrie. Ai atâtea momente de viaţă, întâmplări, unele chiar incredibile, altele cu tâlc ascuns, povestiri amuzante, grave, tulburătoare, unele putând fii documente ale istoriei, altele pline de haz, impresionante, morale. Când aduci «în prezent trecutul», discuţiile din jur încetează, privirile, atenţia tuturor se-ndreaptă spre d-ta, captivaţi, eşti ascultat – fără să impui aceasta…Şi «depănarea» e urmărită…Unii poate îşi şterg o lacrimă, alţii râzând cu poftă, cuprinşi de diferite, de tot felul de emoţii… Şi intră, cu d-ta alături, în viaţa d-tale trăită!… Povesteşte-mi din nou. Mie. Dar de data aceasta, pe hârtie. Dă-mi posibilitatea să mă pot întoarce, cu d-ta, în trecut” Îndemnul a fost însoţit şi de lumina chipului „blând al mamei” sale: „Privesc din patul meu de suferinţă chipul blând al mamei mele – astfel începe memoriile Îngerul de pe cupolă (Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu, Petroşani, 1998) – ; azi se împlinesc o sută de ani de la naşterea ei şi se pare că o simt lângă mine, mângâierile ei de totdeauna; ori de câte ori eram bolnavi sau supăraţi, alerga să ne aducă liniştea fie cu medicaţiile ei minunate, fie cu vorbele ei dulci şi încurajatoare. În mână cu cartea de rugăciuni o văd retrasă într-o odăiţă, la icoana Sfântului Niculae, de la care cerea sprijin şi îndurare.“ (p. 11).

II. Constantin Stanca (1889, Petroşani–1969, Bucureşti), doctor în ştiinţe  medicale, profesor emerit, este cel de-al doilea fiu al preotului (şi învăţătorului) Avram Stanca (1843–1916) şi al Ioanei (n. Chirica; 1856–1944) veniţi din Sebeş-Alba în Petroşani, în decembrie 1874; fratele său mai mare, Sebastian Stanca (1878–1947), pe lângă treptele urcate în ierarhia preoţească, este ziarist, publicist de marcă şi un istoric cu aplicaţii monografice; fratele mai mic, Dominic Stanca (1892–1979), medic practician, cercetător în domeniu, memorialist şi prozator. Toţi trei sunt personalităţi reprezentative în viaţa culturală şi ştiinţifică a Ardealului, cu activitate intensă în făurirea României Mari. Nepoţii se exprimă în literatură şi teatru. 
Constantin Stanca îşi ia doctoratul în medicină, în 1914, la Cluj, intră în Clinica ginecologică-obstretică de aici, deschizându-şi drumul în cariera universitară, până la treapta de profesor emerit, în 1962. El înfiinţează Institutul pentru studiu şi profilaxia cancerului, în 1929, la Cluj; publică peste 150 de lucrări ştiinţifice în domeniul chirurgiei ginecologice şi oncologice; devine membru corespondent sau titular al diferitelor Societăţi sau Asociaţii Medicale, iar între anii 1973-1974, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale din Bucureşti; activitatea sa este încoronată cu ordine, medalii, decoraţii şi mai ales cu păstrarea vie în memorie de mii şi mii de pacienţi şi paciente, de copii care au văzut lumina zilei – acum oameni în vârstă – datorită artei şi ştiinţei sale şi poate aceluiaşi îndemn venit în cugetul său: „ridică-ţi patul şi umblă!” Acum, în ceasul destăinuirilor biografice, auzindu-l rostit şi pentru sine. 

III. În Îngerul de pe cupolă, fiind vorba despre relatarea vieţii unui om, nu se poate ca cel ce o gândeşte să n-o prefigureze ca desfăşurarea unei zile, de la auroră la amiază şi amurg, de la copilăria uimită şi uimitoare la activitatea şi deplinătatea forţelor sub lumina înaltă a intelectului până la rememorarea treptelor şi etapelor străbătute prin reflexele roşiatice ale raţiunii. Constantin Stanca, pe acest traseu, niciodată nu s-a îndoit de sensul mântuitor al zbaterilor sale, căci fără mântuire, se ştie, nu numai viaţa, ci şi munca ajunge fără sens, deşertăciune. Să ne amintim că pe Ecleziast îl apucă „o mare deznădejdie de toată munca pe care am făcut-o sub soare” (Ecl. 2,20). Poate din cauza acestui sens mai adânc, privitor la relaţia dintre muncă şi mântuire, Constantin Stanca a fost omul fără odihnă, pentru el ziua era întotdeauna prea scurtă, prea neîncăpătoare pentru activităţile sale, pentru smulgerea vieţii sale din chingile morţii; munca i-a dat omului nu ca inutilitate sau pedeapsă aşa cum a fost simţită în rarefierea veacurilor de început, ci ca trezirea nădejdii în mântuire. Acolo unde aceasta a dispărut, unde lucrarea omului nu-şi mai găseşte sens în a participa la marea creaţie, omul se înfundă în păcat, în lehamite şi în reaua odihnă de sine. Munca se desconspiră cu sens definitoriu, atât iniţial (ca dar al Domnului), cât şi final (ca posibilitate şi mântuire a omului). Sub acest înţeles creştin, Constantin Stanca era mereu în neodihnă şi lucrare. Nimic din cele grele şi împovărâtoare nu îi era greu şi apăsător. Numai cele îmbietoare şi strălucitoare ale răului, oricât ar fi fost pitite în pliurile conştiinţei de privirea ochiului de sus, îi erau străine şi de prisos. De aceea nu a dispreţuit şi nu a urât pe nimeni, nici pe prietenii care i s-au dovedit neprieteni, nici pe cei care, cu preţul vieţii unor pacienţi, căutau să-i pună în umbră competenţa, dăruirea profesională şi iubirea de-aproapele. Nu i-a urât, i-a compătimit! El nu-şi descrie viaţa, cu afectele şi intimitatea ei subiectivă, cu jocurile iluzorii ale sentimentelor, ci urmăreşte resorturile activităţii, efectele acesteia asupra celor din jur şi asupra sa, partea obiectivă a dezvoltării şi constituirii personalităţii sale prin muncă şi creaţie. În cultura germană, unde aceste două concepte au fost determinate şi determinante, a apărut ca specie în literatură, acel Bildungsroman, începând cu Grimmelshausen şi culminând cu Goethe (Poezie şi Adevăr, din 1811 şi 1814). Îngerul de pe cupolă a lui Constantin Stanca nu este o construcţie romanescă, cu personajul construit în zona ficţiunii, ea este o rememorare biografică, unde eul artistic este chiar eul empiric al autorului. Tudor Vianu surprinde că intresul unei lucrări autobiografice „provine din individualitatea cât mai stringentă a imaginilor umane pe care ne-o oferă” (Opere, 10, Ed. Minerva, Buc.,1982, p. 121). Constantin Stanca, deşi ni se înfăţişează ca persoană particulară, prin dimensiunea morală pe care o pune în evidenţă şi prin exercitarea sensului creştin în plăsmuirea sa, devine o fiinţă reprezentativă;  prin finalitatea moral-religioasă, eul empiric al autorului se aşază sub cupola omului general. Dacă în prima perioadă, a copilăriei şi adolescenţei, a cuprinderii lumii prin uimire şi iubire, este o avalanşă afectivă a lumii peste omul în formare, începând cu vârsta amiezei, când soarele intelectului stăpâneşte totul, fiecare lucru având consistenţa şi umbra sa, omul se află în raport de afirmare şi negare cu totul, cu lumea. Primei etape îi corespunde Partea I a cărţii: familia, copilăria şi adolescenţa cu bacalaureatui ei. Etapa a doua o reprezintă Partea a II-a, adică alegerea unei căi în viaţă, opţiunea pentru medicină la Cluj, efortul cultural cu implicaţii umane şi naţionale, experienţa războiului, împlinirea visului naţional, de unire a Transilvaniei cu Ţara-Mamă, activitatea explozivă de practician şi om de ştiinţă, de ctitor de clinici şi institute de cercetare, constiutirea familiei, istoriei „mici” a autorului i se adaugă istoria „mare” a lumii; cea din urmă rezonează în prima, îşi găseşte „rime”, o încoronează; zbaterile celei dintâi, de la etic la naţional, de la ştiinţific la religios, se confirmă în lumina triumfoare a celei de-a doua. Partea a III-a a cărţii corespunde intrării în etapa reflexivă a vieţii, când după Diktatul de la Viena, Clujul rămâne Ungariei, iar Constantin Stanca, deposedat de Clinică şi Institut, inclusiv de pacienţi, se mută descumpănit, la Bucureşti. Pare a o lua de la capăt, pare a reîncepe o lume – reflexia lasă lumini asupra contradicţiilor şi conflictelor, afirmarea şi negarea îşi schimbă locurile de la nivelul insului, la nivelul lumii. Constantin Stanca se zbate să depăşească aceste contradicţii, să răstoarne negativul în afirmativ. Căci, numai astfel, zbaterea omului dă roade, acţiunea sa nu-şi pierde sensul mântuitor. Conflicte şi destine, trasee şi întâmplări istorice le trece prin poarta strâmtă a moralei, poate printre cei doi stâlpi, unul de fum şi altul de foc, pentru a le lămuri până a le face productive. Constantin Stanca, omul fără odihnă, în cele trei săptămâni, lipit de pat, încercat şi plin de suferinţă, nu a avut linişte, a descins în sine pentru a lua în stăpânire „fiinţa cea mai depărtată”, cum ar fi zis Nietzsche, pentru a privi calea străbătută. Impresiile, imaginile şi semnele le-a aşezat în 285 de pagini. Aceleaşi cuvinte pe care i le spune Goethe lui Eckermann, în 27 ianuarie 1824, le-ar fi putut spune el, în 24 decembrie 1956: „De fapt, nici n-a fost altceva (viaţa mea) decât străduinţă şi muncă şi pot liniştit să spun că în cei şaptezeci şi cinci de ani n-am avut nici măcar patru săptămâni de adevărată tihnă. Era întocmai ca şi când ai rostogoli o piatră care trebuie mereu ridicată. (…) Prea multe lucruri i se cereau, atât dinafară, cât şi dinăuntru, activităţii mele” (J. P. Eckermann, Convorbiri cu Goethe, EPLU, Buc., 1965, p.91). Constantin Stanca, în ajunul Crăciunului, ziua în care s-a născut şi a murit tatăl său, ziua în care îşi rotunjea cartea, în acel 24 decembrie 1956, a găsit de cuviinţă să evoce cu smerenie, chipul tatălui său, model al păşirii printre semeni şi al ridicării privirii cu frică spre Dumnezeu: „Lungul interval de timp – 70 de ani – dintre leagăn şi mormânt, a fost împlinit de o viaţă exemplară, pusă în slujba Domnului, cu toată smerenia şi cu tot duhul duhovnicesc. Viaţa lui Christos i-a fost îndreptarul, întreaga lui fiinţă era simbolul credinţei desăvârşite, curate, trecute însă prin filtrul unei educaţii superioare, a putut să atragă o imensă lume în jurul său, că ştia să folosească cuvântul pentru a captiva. Puritatea vieţii, blândeţea, dragostea pentru toţi pe care îi păstorea i-au făcut un deosebit nimb şi l-au ridicat pe un piedestal de supremă cinstire.” (Îngerul de pe cupolă, p. 225). Şi el şi soţia sa se odihnesc lângă temelia Bisericii cele noi, ortodoxe, cu hramul Sf. Nicolae, din Petroşani.

IV. Pentru a lumina tâlcul teologic din conceperea istoriei în accepţia lui Constantin Stanca, se cade să o privim din trei unghiuri: ca desfăşurare în progres, ca încercare în abisul existenţial şi ca speranţă în mântuire.
Omul îşi realizeză istoria şi menirea sa prin muncă şi creaţie. Cu fiecare om se reia totul de la capăt, dar constituirea sa se capitalizează. Nu vom intra în fenomenologia întâlnirilor şi despărţirilor sale cu/de Dumnezeu. Aventura cunoaşterii înseamnă acumulare, progres. Constantin Stanca aduce mereu în discuţie, ori de câte ori în conflictualităţile sociale trebuie să pledeze pentru aproapele său, că în meseria sa nu trebuie irosite cunoştinţele, să nu fie zadarnică acumularea de date, cel puţin, la nivelul istoriei „mici”, a individului. Într-un conflict cu prietenul său Dr. Popovici, care îl împiedică la un concurs de ocuparea unei catedre de profesor universitar la Cluj, îl întreabă, dar mai mult pentru sine: „Ce rost are că m-am încărcat cu atâta carte şi mi-am câştigat manualitate tehnică chirurgicală, dacă eu nu pot da şi altora, doar ţara noastră e mică şi noi suntem datori să răspândim lumină cât mai mult în jurul nostru.” (p. 207). Sau confruntarea cu directorul Roşca, în realizarea funcţiunii Institutului pentru boli tumorale din Bucureşti, prin mutarea celui de la Clujul vremelnic cedat: „ – Domnule Director! Am plecat din Cluj cu multă mâhnire în suflet (…) Am venit aici, după lungi peripeţii, ca să realizez prin ştiinţa şi experienţa mea, de mai bine de un sfert de veac, o instituţie sanitară de mare necesitate pentru Capitală şi care aici nu există. (…) Nu vă supăraţi, domnule Director, contest sentimentul dumneavoastră naţional şi de român!” (p. 192). Acest progres în istorie nu este abstras de la dramele concrete ale oamenilor, cum ar părea, ci implicat, de la recuperarea celor „prea mici” până la destinaţia unui popor. Contează, pentru medicul Constantin Stanca, sensul naţional, dar şi salvarea imaginii lui Dumnezeu din fiecare om. 
Din al doilea unghi de vedere, istoria ca încercare în abisul existenţial, se luminează prin acţiunile şi reacţiunile dintre oameni, societăţi, civilizaţii. Dramele din istoria „mică” reverberează în istoria „mare”. Drama profesorului Constantin Stanca este un element în drama unui popor. Este, la începutul carierei universitare, într-un Cluj ce se afla în Imperiul Austro-Ungar; este medic locotenent pe frontul din Ungaria şi Serbia; participă la împlinirea dezideratului naţional al românilor – Unirea Transilvaniei cu România; înfiinţează Institutul pentru studiul şi profilaxia cancerului, din Cluj; drama părăsirii spitalului din Cluj, în urma Diktatului de la Viena; înfiinţarea unui alt Institut în Bucureşti – şi, peste toate interesele meschine din jur, încununarea activităţii sale cu titlul de profesor emerit. Lupta pentru a salva sau a aduce la lumină un semn reverberează în istoria „mare” la plural. O istorie formată din evenimente şi oameni, unii „prea mici” şi alţi „prea mari” prin exerciţiul puterii, relevă splendoarea şi mizeria omului, neprihănirea sau vinovăţia  acestuia. Vinovăţia atrage pedeapsa (s-a văzut uneori că o atrage şi starea de neprihănire) şi ca un fulger, pe cerul cuprins de nori negri ai istoriei, se face o spărtură luminoasă prin care priveşte ochiul lui Dumnezeu. Vinovăţia apare acolo unde sălăşluieşte trufia. Prin ea a pătruns răul în lume. În Evanghelia lui Luca, Maria cântă: „El a lucrat cu putere cu braţul Său,  a risipit pe cei mândri în gândurile inimii lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi” (Luca, I, 51-52). Istoria, în desfăşurarea sa cea rea, trufaşă  şi orgolioasă, de cădere în materialitate, este vinovată. Din pricina aceasta, la trecerea prin umbrele ei, îi revine omului sarcina de-a iubi aproapele, pe cei smeriţi şi „prea mici”; pe cei „mari” şi plini de trufie în mătură „mâna” de deasupra. Aşa gândeşte omul Vechiului testament, aşa încă presupune că se întâmplă şi omul creştin al zilelor noastre. Memoriile lui Constantin Stanca sunt ţesute de multe fire şi destine pe care orgoliul şi trufia le-au rupt şi frânt, fără ca din ele să poată da o „mlădiţă”. Dar acestea sunt cazuri particulare ce nu confirmă regula, aceasta prezervându-se la un nivel mai profund, unde şi cei „prea mici” şi cei „prea mari” cad sub aceeaşi sancţiune divină. În aceeaşi măsură şi unora şi altora li se cuvine moartea: din pricina păcatului iniţial. Numai nădejdia mântuirii, a răscumpărării va schimba datele problemei. Din „rob” omul va deveni „prieten” lui Dumnezeu – prin jertfirea Fiului Său – şi, prin urmare, îi revine acestuia sarcina de a cunoaşte şi a iubi în semenii „prea mici” partea lui Dumnezeu, devenită „aproapele”. Trecând fie omul, fie lumea sa prin păcat, există în drama şi în desfăşurarea istorică o speranţă în mântuire. Şi atunci, când ea este ascunsă şi omul singur în bătaia vânturilor, tot mai îndepărtat de revelaţie, aura ei trebuie să-i înconjoare faţa. Există un sens pedagocic şi moral în desfăşurarea vieţii unui om, în desfăşurarea istoriei. Că el nu se observă la tot pasul, ci totdeauna, după – este altceva. Cu fiecare om şi epocă să nu fi devenit mute şi apatice sub grelele văluri ale obişnuinţei; cu fiecare „nod” şi „deznodământ” din istoria „mică” sau „mare” se luminează un sens, se depăşeşte absurditatea vieţii şi a istoriei, se înfrânge „limita”, căci în ordinea omului şi a istoriei tot ceea ce se pierde – se pierde pentru a se regăsi. Să ne amintim de parabola Tânărul bogat din Evanghelie. Memoriile lui Constantin Stanca abundă în astfel de exemple. El a tras totdeauna foloase spirituale de pe urma înjosirii şi suferinţei sale şi niciodată un folos material de pe urma căderii şi suferinţei semenilor săi. A renunţat la orgoliu prin umilitate, ştiind că aceasta este o altă faţă amăgitoare a trufiei şi a răului ce asaltează fiinţa umană. El nu a fost pentru sine însuşi, ci pentru celălalt, semenul şi aproapele său. În fine, din această perspectivă a mântuirii, toate istoriile „mici” sau „mari” se integrează unei unice istorii, cele profane revărsându-se în cea sacră. Pentru Constantin Stanca, evenimentele şi destinele ce le-a întâlnit pe cale îi relevă că nu la final, ci pe traseu, pentru fiecare într-o anumită  „clipă”, istoriile profane se confirmă şi se argumentează de cea sacră. Cu fiecare destin al fiecărui om, aceasta este încercată şi se confirmă; cu fiecare om se repetă istoria  lumii; cu fiecare om Dumnezeu se încearcă încă o dată în construirea lumii. „Să nu te temi!” i-ar fi rostit tatăl său, preotul Avram Stanca, cel care a pus piatra de temelie a bisericii ortodoxe în Valea Jiului, cu aceste cuvinte Constantin a stat drept în faţa apelor învolburate ale istoriei şi a sprijinit pe om în durerile sale, fără să-l cuprindă deznădejdea. El s-a orientat în viaţă, considerând că există două sfere: una accesibilă, umană şi alta revelabilă, justiţiară, divină. A acţionat cu mintea şi priceperea sa, încercând să epuizeze pe cea accesibilă, pentru a-şi împlini menirea, acea dragoste de-aproapele, păstrând sub cerul frunţii imaginea mâinii de deasupra, a ochiului a toate văzător din triunghiul de sus. Adică a  adevărului pe care nu omul îl stăpâneşte, ci se află sub stăpânirea sa; pe care nu omul îl dezleagă, ci adevărul îl cuprinde şi îl leagă – omul trebuind să fie doar ca un vas gol, cu gura spre lumina de sus. Constantin Stanca a crescut doar într-o casă parohială, fiecare pas făcându-l cu frica lui Dumnezeu. Îngerul de pe cupolă este o scriere ce desfată şi înalţă, fără să moralizeze, făcându-te părtaş la taina creştină: iubirea de-aproapele. Nu întâmplător chipul senin al copilului Constantin Stanca, din anul întâi la liceu, trecea în culorile îngerului de pe cupola biserici din Sibiu pictată de Smighelsky (p. 68) !

V. Constantin Stanca este un portretist înzestrat cu un puternic simţ caracterologic. Portretele multor oamnei, „prea mici” sau „prea mari”, sunt privite din interior, din unghiul moral, civic, profesional şi, în ultimă instanţă, naţional. Indiferent de mişcarea acestora, există asupra lor o privire înţelegătoare, de sorginte creştină. Omul poate să traseze aceste portrete, să le expună, dar nicidecum să le judece. Oricâtă lumină ar cădea asupra acestor chipuri, oricâte umbre le-ar acoperi, există un sens mai adânc în „tabloul” istoric la care ele participă, dându-i „valoare”, adică speranţă în mântuire. Metaforic spus, mâna pictorului le execută, le surprinde în „parabolă”, le confirmă în „profeţie”, dar judecata şi legea nu-i aparţin. Constantin Stanca descrie oameni mici, mult „prea mici” pentru a fi uitaţi, şi oameni mari, mult „prea mari” pentru a nu fi amintiţi: primii, cu numele întreg (fără pierdere de identitate), cei din urmă, doar cu iniţialele, ca nişte fiinţe spectarale. Tuşa penelului nu cade asupra frumuseţii fizice a oamenilor, ea punctează ceea ce s-a numit cândva de Schiller acel „suflet frumos”. De fapt, Constantin Stanca, în calitate de medic primar la Spitalul de femei (Secţia de Ginecologie şi Obstretică), a avut un acut sentiment al vieţii – ca şi cum ar privi lumea din perspectivă feminină –, şi ca director al Institutului pentru Studiul şi Profilaxia Cancerului, un puternic sentiment al tragicului – presupunând o viziune masculuină. După aducerea la viaţă a unui nou-născut şi salvarea unei mame – având sub ochi miracolul vieţii –, trecea prin acele „camere ale lui Dante” de la Institutul oncologic, privind omul rămas singur, cu moartea şi Dumnezeu. Din aceste unghiuri, feminin şi masculin, concret şi abstract, privea omul şi destinaţia sa în lume. Viaţa ca iniţiere, de la iubirea filială până la iubirea de Dumnezeu, relevată în iubirea de-aproapele. De la înălţimea acestei experienţe, în numai trei săptămâni, el povesteşte cele trei etape ale vieţii, cu seninătate şi cu un uşor surâs, înţelegător, al căderii şi ridicării omului cu lumea sa cu tot, cu o nestrămutată încredere în mântuire. Nu cândva, ci a fiecăruia la ceas potrivit. Căci nimic din dăruirea umană nu este străin lui Dumnezeu!

VI. Constantin Stanca a fost străbătut de o forţă creatoare în domeniul practicii şi ştiinţei medicale, amintind parcă de cuvintele lui Geothe din Wilhelm Meister: „adânc în noi locuieşte o forţă creatoare care poate face ceea ce trebuie făcut şi care nu ne îngăduie să ne odihnim câtă vreme, într-un fel sau altul, n-o vedem realizată în afară de noi înşine”. Ceva dinăuntrul şi dinafara sa a fost într-o continuă zbatere, lucrare şi dăruire. Copil şi adolescent s-a pătruns de tâlcurile creştine ale întâmplărilor şi destinelor omeneşti. Ele s-au engramat în conştiinţă, determinându-i sensul urmelor pe cale. Memoria sa afectivă urcă până în primii ani ai copilăriei sau se adânceşte prin stratificările caracterului surprins până acolo unde se leagă, constituindu-se într-un principiu pilduitor. Şirul de întâmplări şi evenimente, ca un fir bătut în urzeala covorului istoric, spre a folosi o metaforă îndrăgită de Hegel –, participă la alesătura de flori, se desfăşoară conform unui sens. Rememorarea – din amurgul vieţii – spune că nimic nu este întâmplător. Nici pentru om, nici pentru istorie. Este ca şi cum abia la final „portretul” confirmă fiecare „tuşă” trasată de mâna „pictorului”. La maturitate e surprins că nu omul e stăpânul istoriei, chiar dacă pare creatorul ei. De aceea, cu seninătate trece peste umilinţe şi dureri. Cel suspus încercării este, în acelaşi timp, şi un ales. Lecţia aceasta i-a comunicat-o tatăl, i-a confirmat-o evenimentele şi destinele omeneşti ale celor „prea mici” sau ale celor „prea mari”. Şi s-a făcut aproapele celui căzut. Pe Constantin Stanca nu îl putem imagina decât ţinând în braţe un om plin de suferinţă şi frânt de durere şi boală. Evenimentele, rotunjirea unor destine, salvarea unor vieţi, toate prin rememorarea din amurg se convertesc în paradigmă de acţiune, precum acea parabolă a aproapelui din Cartea Cărţilor, încehiată cu porunca: „Du-te şi fă la fel!” Nu omul are sau trebuie să aştepte un aproape (exceptând pe Fiul Domnului), ci el trebuie, urmând porunca de mai sus, a Fiului, să se facă aproapele cuiva. A te face aproapele omului („prea mic”, căzut, sau în suferinţă) este iubirea aproapelui. Constantin Stanca, crescut cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste faţă de-aproapele, se simţea, în ultimul timp, între semenii tulburaţi de presiunile răului şi de trufia puterii, tot mai aplecat asupra celor „prea mici” şi tot mai stăpânit de „mâna” de deasupra. Chipul său de copil se află în culorile îngerului de pe cupolă; în braţele „profesorului Stanca” este omul cuprins de suferinţă; iar din cartea aceasta mărturisitoare se aud cuvintele: „Du-te şi fă la fel!”.  
__________
Constantin Stanca, s-a născut în 1889, în Petroşani; tatăl, Avram Stanca, preot-învăţător, mama Ioana Stanca (n. Chirca), are ca frate mai mare pe preotul şi publicistul Sebastian (monografist al Petroşenilor, Premiul Academiei, 1933), iar ca frate mai mic pe Dominic, doctor, director al Spitalului de Femei din Cluj. Şcoala primară şi liceul în Petroşasni; bacalaureatul, 1909. Facultatea de Medicină Cluj. În anul II, este demonstrator de Anatomie, în III, extern la Cl. de Boli Infecto-Contagioase; în IV, alături de prof. Elfer la Laboratorul Clinicii Medicale; în V,  intern, apoi preparator şi până în 1920, asistent la Cl. Ginecologică-Obstetricală. Lucerează benevol la Cl. Chirurgie. Doctoratul, în 1914. În 1914-1920 este profesor la Şcoala de Moaşe. 
În 1917, mobilizat în armata austro-ungară, este medic pe front în Serbia. În 1918 este membru al Comitetului Naţional Român pentru Marea Unire şi din Comisia de Preluare a Facultăţii de Medicină de la conducerea maghiară. Urmează un stagiu de perfecţionare la Cl. de Obstetrică şi Ginecologie „Wertheim” şi la Cl. de Chirurgie „Eiselsberg” la Viena. În 1920-1940, Medic primar şi Şef al Serviciului de Ginecologie şi Obstetrică la Spitalul de femei din Cluj. În 1924 obţine titlul de Docent în Ginecologie şi Obstetrică la Facultatea de Medicină din Bucureşti. În 1925-1938 Conferenţiar în specialitate la Facultatea de Medicină din Cluj. În 1929, înfiinţează, organizează şi este director al Istitutului pentru Studiul şi Profilaxia Cancerului, Cluj. Redactor al revistei Cancerul. În 1920-1940, Medic al Asigurărilor Sociale. 
Călătorii de studii pentru problemele cancerului în diferite centre medicale europene: Paris, Milano, Viena. 
1931, Membru Onorar, apoi, Membru Corespondent, Titular al Soc. Franceze de Ginecologie, Paris; 1937, Membru titular al Soc. Inter. de Chirurgie, Bruxelles; 1938, Membru corerspondent al Asociaţiei Argentiniene contra Cancerului, Buenos Aieres; din 1937 până în 1948, Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale din Bucureşti.
În 1940, reuşeşte refacerea Institutului de la Cluj mutat la Bucureşti, sub denumirea Institutul pentru boli tumorale. Este redactor al revistelor: Sănătatea şi Obstetrică şi Ginecologice. În 1950 este numit Consilier Medical de Ginecologie şi Obstetrică la Spitalul „Elias”. La 1 iunie 1957 este mutat ca Medic-şef la Maternitatea din “Spitalul Brâncovenesc”.  În 21 nov. 1960, Ministerul Învăţământului şi Culturii, prin Comisia superioară de diplome,  îi acordă titlul de Doctor în Ştiinţe Medicale. La 1 februarie 1958, Medic şef de secţie Cercetător ştiinţific la Maternitatea „Filantropia”; 1 ianuarie 1962, Profesor suplinitor la catedra de Ginecologie şi Obstetrică, „Filantropia”, după 4 luni, Profesor titular. De la 1 oct. 1962, este numit Profesor Consultant, lucrând în continuare la Spitalul „Elias”. Primeşte totodată titlul de Profesor Emerit al R.P.R. La 1 dec. 1962, se pensionează.
A publicat peste 160 de lucrări cu caracter original, în ţată şi în străinătate: Cluj, Cernăuţi, Miercurea-Ciuc, Craiova, Bucureşti, Klausemburg, Viena, Budapesta, Leipzig, Bari, Buenos Aieres etc.
Decoraţii: în Imperiul Austro-Ungar: Ordinul „Crucea Roşie” cl. II (1915); în România: Coroana României în grad de ofiţer (1922), Coroana României în grad de Cavaler (1922), Crucea „Meritul Sanitar” (1926), Coroana României în grad de Comandor (1929), Crucea „Meritul Sanitar” cl. I (1933), Ordinul „Ferdinand I” în grad de Cavaler (1935), Medalia „Meritul Comercial şi Industrial” (1937), Medalia „Ferdinand I” cu spade pe pamblică (1941), Ordinul „Crucea Regina Maria” cl. II (1942); în R.P.R., apoi R.S.R.: Evidenţiat în Munca Sanitară, Ordinul Muncii cl. a III-a, Ordinul Muncii cl. a II-a, Fruntaş în Munca Sanitară.
Se stinge din viaţă la 30 mai 1969, în Bucureşti.
Postum, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” îi publică în 1998, cartea de memorii Îngerul de pe cupolă.