Noțiunea de poet, aşadar, acoperă, pentru început, aproape tot spectrul îndeletnicirilor intelectuale. Nu exista încă o specializare cît de cît a acestor îndeletniciri, lucru care, se va păstra în cultura greacă pînă la Platon, şi încă mult timp după aceea, chiar dacă majoritatea specialiştilor consideră apariția filosofilor presocratici semnul specializării şi desprinderii diferitelor ştiințe ale spiritului şi naturii.
Că lucrurile nu stau tocmai aşa, rămîne să demonstrăm în cele ce vor urma.
Revenind însă la Epimenide, Dodds afirmă că de numele său se leagă primele mărturii istorice cu privire la existența unui tip specific de şamanism în Grecia antică, asemănător, crede el, în opoziție cu părerea lui Mircea Eliade (1), cu şamanismului nordic, siberian.
Lexicograful SUIDAS (2) arată că: „Epimenides, fiul lui Phaistos sau al lui Dosiades sau al lui Agesarchos, avînd ca mamă pe Blasta /era/ cretan, din Cnossos, poet epic. (El avea teoria că sufletul ar putea ieşi oricînd din trup, reintrînd din nou în el; cît despre el, săvîrşindu-se din viață, în anii tîrzii, i s-a găsit pielea împestrițată de tot felul de litere). S-a născut în jurul celei de-a 30 olimpiade /660-657/, aşa încît a trăit înaintea aşa-numiților înțelepți, sau chiar în timpul lor.”
Povestea somnului lui Epimenides – însuşi numele său putînd avea sensul de „trezire întîrziată” în sensul trezirii spiritului (menos) de după (epi) somn – are o certă formă şamanică (Dodds), potrivit căreia sufletul părăseşte şi revine apoi în trup, lăsîndu-l uneori timp îndelungat, probabil ani, fără suflu, într-un soi de somn cataleptic, fapt care, după Culianu, nu implică, totuşi, şamanismul de sorginte nordică sau siberiană, ci doar o tehnică iatromantică autohtonă. Chiar şi modul în care Epimenides îşi exercită ştiința divinatorie este unul retrospectiv, exercitîndu-se asupra greşelilor (miasma) vechi, rămase ascunse, necunoscute, pe care le aduce la lumina conştiinței (a – lethes), le scoate din ascundere, prin rituri de purificare.
Pare ciudată afirmația lui Suidas după care corpul acestuia ar fi fost acoperit de tatuaje (litere) – deşi în tradiția şamanică acest lucru este unul curent – în cazul grecilor este cunoscut faptul că doar sclavii aveau imprimate în piele tatuaje, fapt care îi deosebea de oamenii liberi.
Pe de altă parte, în perioada clasică, Pindar arată că: „Corpul fiecărui om urmează chemarea atotputernică a morții; o anumită imagine a vieții (aionos eidolon) rămîne totuşi vie, căci ea şi numai ea e de la zei. Ea doarme cînd mădularele trupeşti sunt treze; dar cînd ele dorm ea face să apară în visele oamenilor bucurii sau necazuri care stau să vină.”
Acelaşi lucru îl spune, de data aceasta în proză, Xenofon: „Somnul e acela care lasă să se întrevadă cel mai bine natura divină a sufletului; căci în somn, sufletul fiecăruia se bucură de o anumită percepere a viitorului şi aceasta, se pare, fiindcă doar atunci este cu adevărat liber.” (3) Asemenea afirmații apar şi la Platon şi Aristotel (4).
Citatele din Pindar şi Xenofon vin să completeze oarecum această veche concepție de tip şamanic manifestată la iatromanți precum Epimenides, subliniind că activitatea sufletească (activitatea psyche-i) este invers proporțională cu activitatea somatică, faptul că intensitatea maximă a vieții sufleteşti se manifestă în somn sau înaintea morții iminente, apărînd încă la Homer.
Nu poate fi contestată aici o influență orfico – pytagorică incipientă, manifestată prin separația clară a celor două lumi, cea de aici şi cea de dincolo, şi a celor două vieți, viața somatică, imanentă, şi cea sufletească, a psyche-i, şi modalitățile divinatorii, de salvare a ei. Dodds (5) spune că: „O credință de acest tip este un element esențial al culturii şamanice care există încă în Siberia şi a lăsat urme ale existenței ei trecute pe o arie vastă care se întinde într-un arc uriaş din Scandinavia, peste teritoriile eurasiene pînă în Indonezia; vasta extensiune a răspîndirii ei este o dovadă a extremei ei vechimi. Şamanul poate fi descris ca o persoană instabilă psihic, care se simte chemată spre viața religioasă. Ca rezultat al acestei chemări el trece printr-o perioadă de pregătire foarte riguroasă, care de regulă presupune izolare şi post, şi eventual chiar o schimbare psihologică de sex. Din acest „refugiu” religios şamanul iese înzestrat cu puterea, adevărată sau simulată, de a trece după plac, într-o stare de disociere mentală. În această stare nu se consideră că ar fi, ca Pytia sau mediumul modern, posedat de un spirit străin; se crede că propriul său suflet părăseşte trupul şi călătoreşte în locuri îndepărtate, cel mai adesea în lumea spiritelor. Un şaman poate fi văzut de fapt, în mai multe locuri deodată; el are puterea biolocalizării. Din aceste experiențe narate de el în cîntece improvizate, şamanul obține darul prorocirii, al poeziei religioase şi al medicinii magice (subl. ns. M.A.) care fac din el un personaj important din punct de vedere social. El devine deținătorul unei ştiințe supranormale.
În Sciția şi probabil şi în Tracia, grecii veniseră în contact cu popoare care, cum a arătat savantul elvețian Meuli, au fost influențate de această cultură de tip şamanic. Este suficient să ne referim, în această privință, la importantul său articol din Hermes, 1935.
Meuli sugerează că efectele acestui contact se pot vedea în proliferarea de iatromanteis, clarvăzători, tămăduitori şi predicatori, la sfîrşitul perioadei arhaice, dintre care unii sunt legați, în tradiția greacă, cu nordul şi care, toți, au caracteristici şamanice,(dar nu sînt ei însuşi şamani n.n. M.A.). Din nord a venit Abaris, călărind, se spune, o săgeată, cum se crede că fac şi astăzi sufletele din Siberia, el era atît de avansat în practica posturilor încît învățase să se lipsească complet de hrană. Putea să izgonească ciuma, să prevadă cutremure, să compună poeme religioase, şi propovăduia adorarea zeului său nordic pe care grecii îl numeau Apolo Hiperborean.”
Pe de altă parte, aceste exemple ar putea continua prin amintirea expriențelor unui Aristeas din Proconesus sau Hermotimos din Clazomenes (6).
Cum lesne am observat această structură a legendei se repetă, aproape „trasă la indigo” şi în cazul lui Epimenides. Este un fapt cert că autorul intrării în istorie a lui Epimenides este Diels, chiar dacă textele pe care se bazează acesta, cum el însuşi conştientizează, au fost compuse de alții şi nu de Epimenides.
Dodds explică tatuajele de pe corpul său ca un semn de devoțiune față de zeu, fiind un fel de sclav al zeului /servus dei/, acest tatuaj trimițînd cu gîndul la Tracia unde şamanii şi castele superioare erau tatuate, fapt cu care, aşa cum arătam mai înainte, nu suntem de acord, acestă teorie a contagiunii scito – tracă fiind discutabilă, cu toate argumentele referitoare la comerțul şi colonizarea grecească a litoralului Mării Negre în secolul al VII-lea î.Ch.
Noi credem însă, asemenea lui Aristotel (7) sau Diels că această tradiție era de sorginte orfică şi ar aparține lui Onomacritos sau anturajului său, deci tradiției greceşti prin excelență.
În altă ordine de idei, părerea lui Dodds după care Epimenides ar fi un şaman din categoria lui Pitagora sau Zalmoxes trebuie luată doar sub beneficiu de inventar.
Nici teoria lui Meuli, care merge tot pe ideea „contaminării” culturale, chiar dacă, oarecum, se apropie de esența chestiunii, arătînd că de fapt „şamanii” greci nu sînt decît iatromanți, nu ni se pare a fi relevantă şi credibilă.
Chiar marile mituri eschatologice ale lui Platon (8) apar pe fondul vechilor credințe referitoare la iatromanți. Er, personajul din Republica nu este decît un cataleptic lovit de apnou (Culianu), la fel ca Epimenides, Aristeas sau Hermotim, el avînd acces la misterele sufletului şi universului.
De aceea, filiația orfică a poemelor – în măsura în care ele există (9) – lui Epimenides, cît şi întregul imaginar religios, riturile, tehnicile de purificare atitudinea şamanică (pe care la acest nivel o găsim la toți orficii şi pitagoricii) toate, sunt, în viziunea noastră, filiații ale doctrinei orfico-pitagorice extrem de răspîndite în Grecia secolelor VII şi VI î.Ch.
Epimenides însuşi este considerat unul dintre întemeiatorii doctrinei orfice, care în fapt circula în mase, aşa cum am arătat, cu mult timp înainte, şi care se va transmite, în varii forme, pînă în filosofia lui Plotin.

 

Bibliografie selectivă
Bolton (J.D.P.), Aristeas of Proconnesus, London, 1962.
Culianu (I.P.), Experiențe ale extazului, Iaşi, 2004.
Detienne (M.) Stăpînitorii de adevăr în Grecia arhaică, Bucureşti, 1996.
Diels-Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, Berlin 1934 şi trad. rom., vol. I, Iaşi, 1974.
Dodds (E.R.), Dialectica spiritului grec, Bucureşti, 1983.
Eliade (M.), De Zalmoxis à Gengis Khan, Paris, 1970.
Eliade (M.), Le Chamanisme et les techniques archaiques de ľextase, Paris, 1968.
Jeanmaire (H.), Couroi et Couretes, Lille, 1939.
Lewis (I.M.), Ecstatic Religion, Harmondsworth, 1971.
Mireaux (É), La vie quotidienne au temps ďHomère, Paris, 1954.
Petazzoni (R.), La religione nella Grecia antica fino ad Alessandro, Torino, 1953.

 

Note
1 Vezi nota 49.
2 Apud., Diels – Kranz, Fr. pres., trad. rom.,p. 58, fr. 2, Junimea, 1974
3 Xenofan,Cyrop., 8.7.21.
4 Platon, Rep., 571 D şi urm.: atunci cînd logistikon /rațiunea/ în somn este auto kat auto monon katharon / purificată, redusă la ea însăşi/ (ceea ce nu se întîmplă întotdeauna), poate vedea ceea ce nu ştia dinainte, în trecut, prezent sau viitor şi thes aletheias en to toiouto malista aptetai /este legată de adevăr/. Aristotel, fr. 10= Sext. Emp., adv. Phys., 1.21: căci atunci cînd, în timpul somnului, sufletul se află în el însuşi, suprimîndu-şi natura, prezice şi anunță cele viitoare, astfel este şi se desparte de trupuri cum se întîmplă în cazul morții, cf. Jaeger, Aristotle, 162 şi urm. Vezi şi Hipp., Peri diaites (Despre regim), 4. 8; Eschil, Eum., 104 şi urm. Cf, Dodds, Dialect. spirit, gr., p.184, nota. 3.
5 E.R. Dodds, Dialect. spirit. gr. p.165 şi urm.
6 Tradiția spune că, morți fiind, aceştia au fost văzuți în diferite locuri, în timp ce trupul lor putea fi văzut zăcînd acasă. Această concepție pare să fi fost deja în perioada lui Sofocles una foarte răspîndită. Cf. Electra; Cf. Bolton J.D.P., Aristeas of Proconnesus, London, 1962.
7 Aristot. Rhet., 1418a 24: „ Căci acela /Epimenides/ nu profețea despre lucrurile viitoare, ci despre faptele trecute, întunecate.
8 Cf. Ioan Petru Culianu, Op. cit., p. 50.
9 A se vedea: Diels-Kranz, Op. cit., B, fr. 2, 5, 11, 19, 21.