Într-un registru ludic pregnant, finisat în detaliu, dar fără să estompeze subtextul parabolic, a construit regizorul Dan Tudor fermecătorul spectacol cu Țara lui Gufi de Matei Vișniec la Teatrul Național din Craiova.
Țara lui Gufi este unul din textele vișnieciene iconice, prin atmosfera și limbajul absurde, încărcătura politică și ghidușia clovnescă a intrigii, dusă până la caricatură în definirea personajelor și interacțiunii dintre ele. Piesa se dovedește un evergreen care traversează epocile cu aceeași relevanță simbolică, ceea ce denotă că metehnele omenirii și tipurile de dictatură (de un fel ori altul) sunt permanente. Nu întâmplător, cred, Țara lui Gufi a cunoscut în România un succes spectacologic uriaș, în unele teatre jucându-se ani și ani. Textul are o anume versatilitate, care-l face accesibil la un anume nivel de joc și copiilor, deși evident nu e scris pentru copii.
Dan Tudor și-a folosit însă experiența din teatrul pentru copii în această montare. Povestea lui Gufi, stăpân peste o țară de orbi, pe care-i „ferește” de dezamăgiri ținându-i departe de mirajul imaginii, e narată scenic ca o feerie, ca un joc copilăresc, cu scălâmbăieli, joculețe, mâțâieli verbale, iar tensiunea controlului, a limitelor impuse strict, a regulilor constrângătoare e simțită doar pe alocuri, când atmosfera parcă îngheață. Pilda chiorului în țara orbilor (nu întâmplător bufonul regal e chior!), apoi venirea în acest univers închis a unui văzător insinuează firul roșu al parabolei în reprezentație, limpezind-o, făcându-ne s-o vedem până în final. E o probă de virtuozitate regizorală această suprapunere de planuri semantice, fără ostentație, fără „teză”.
Așa cum o probă de virtuozitate a fost jocul actoricesc. Echipa craioveană a demonstrat o aderență perfectă la propunerea regizorală, iar interpretarea a fost unitară, dar cu o bună individualizare a personalității personajelor.
Fără îndoială, pivotul spectacolului a fost Nicolae Vicol, într-un rol memorabil. Un Gufi gureș, mulțumit de sine, gongoric, expansiv și extravertit, controlând perfect lucrurile din jur, cu o fermitate inflexibilă. În jurul său roiesc toți ceilalți, încercând să-i facă pe plac: sfetnicii ridicoli prin onctuozitate lingușitoare Bubi și Zeno (savuros prin ludic duetul Nicolae Poghirc și Ștefan Cepoi), capabili de cele mai mari năstrușnicii pentru a-și ferici stăpânul; „stuppizii” (ca să-l citez pe Caragiale) pețitori Țonțonel, Gârneață, Firfirică (Adrian Tudor, Răzvan Rusan, Emilian Teofil Stănică), ba chiar și fiica răzgâiată și neștiutoare să râdă Iola (excelentă în mofturile și ifosele personajului Alexandra Francu) ori doica Marțafița (Alina Mangra).
Există și personaje-contrapunct, cele care devoalează parabola, care deslușesc înșelătoria că a ține ochii închiși nu înseamnă că ești ferit de rele, ci doar mai ușor de dus de nas: bufonul chior Lulu (foarte bună alternanța de joc și înțelepciune a lui Angel Rababoc în rol), cel care induce îndoiala asupra justeții politicii gufiene, apoi străinul văzător Robderouă, care deschide ochii infantilei prințese (Ionuț Botoroagă a fost ager și versatil). Un personaj interesant, conturat regizoral ca un fel de erou mitic, de clarvăzător din stirpea homerică și jucat pe măsură, a fost Macabril (interpretat cu potrivită gravitate de Cosmin Rădescu). Galeria personajelor a fost completată unitar de Gabriel Marciu, Dragoș Andronie, Andrei Dobre, Mihai Manea, Mișu Nărămzoiu, Constantin Ciuică.
Foarte frumos, eficient și simplu decorul imaginat de Lia Dogaru ca un fel de teren de joacă, cu tobogane, balansoar, carusel, deasupra căruia tronează tronul lui Gufi, cel care supraveghează și joaca. Costumele, create tot de Lia Dogaru, sunt ca-de-copii, fanteziste, cu tot felul de accesorii care accentuează ludicul. Cu miză pe grupurile mici și tatonarea reciprocă este gândită și coregrafia lui Florin Fieroiu; conceptul video și animația (Ștefan Triculete, Mihai Manea) oferă inflexiunea cromatică în acest univers cenușiu-nevăzător; machiajul Minelei Popa și Mihaelei Guran particularizează inspirat fiecare protagonist.
Țara lui Gufi este un spectacol la care se râde mult, în care parabola e simțită treptat, ca un avertisment, dar semnul e limpede: nu vă pierdeți inocența, dar fiți cu ochii deschiși! Un spectacol reușit, de anduranță, al Naționalului craiovean.