De mai multă vreme consăteanul Tibi, alias profesorul Nicolae Iliaş, universitarul din Petroşani, mă tot îndemna să caut rădăcinile numelui Iliaş. Acel cuvânt care, în Ohaba noastră natală, ne uneşte aparent prin strămoşi. Am tot ezitat să trec la treabă, pentru că nu îmi era prea clar ce aş putea scrie potrivit pentru monografia la care el se aventurează acum, în completarea celei din anul 2006, semnată de regretatul meu unchi, profesorul Ştefan Pătruţ. Am conştientizat astfel că, deşi obârşia şi ai mei înaintaşi sunt prezenţi în poezii şi alte scrieri ale mele, deşi m-am ocupat personal de tipărirea amintitei monografii, spre ruşinea mea de fiu, nepot şi pe deasupra filolog, ştiu încă prea puţine despre „dinastia” mea de ţărani. Iliaş fiind şi nume de vechi domnitor moldovean. Dar lingvistul Vasile C. Ioniţă mă asigură că Iliaş vine de la Ilie, cu sufixul aş. Existând în unele părţi varianta Ilieş. Nici vorbă de vreo înrudire cu amintitul domnitor. Care se pare că şi ei erau mai mulţi cu acelaşi nume.
În ultima vreme, în discuţiile cu Florica, doamna mea de azi, fiică a altui sat bănăţean, revin tot felul de cuvinte în grai, specifice vetrelor în care ne-am născut. Sonorităţi ciudate, cuvinte vechi, pe care nu le-am mai auzit şi rostit din adolescenţă şi le credeam definitiv uitate. În legătură cu fiecare dintre ele, cu cei care le-au rostit şi le-au adus sănătoase şi savuroase până la noi, îmi imaginez azi fascinante poveşti. Despre noi şi ai noştri, de care adesea uităm.
Îmi amintesc acum de cele povestite despre cei doi pogani fraţi Pătruţ, din pociumpul Trăica. Dintre care unul, tatăl profesorului clujean Ioan Pătruţ, s-a dus ginere la Bosică şi a murit asasinat în propria casă. Iar celălalt, Ion, străbunicul meu, a apucat să mă vadă numai în leagăn, prăpădindu-se din păcate în anul următor naşterii mele. Era o fire aprigă, cişlăr (tâmplar) priceput, vânător şi membru al uneia din cele două fanfare din sat. De la el mi-a rămas în copilărie o bicicletă şi un flaut. Iar la maturitate am vândut, cu toată părerea de rău, olacele (casele) pe care el le-a ridicat. Unde în visele mele îmi ridicam şi eu o casă de creaţie, în care să scriu la pensie. Un vis pierdut, ca atâtea altele.
Mai ştiu că pe mine mă cheamă Nicolae după numele unui unchi, fratele mai mic al bunicii şi absolvent de Academie Comercială la Cluj, dat dispărut în Rusia, în Al Doilea Război Mondial. De la el mi-a rămas un fluier, o diplomă şi mai ales o bibliotecă, în copilărie atât de folositoare setei mele de carte. Numele Iliaş a venit în pociumpul (neamul) Trăiconilor deodată cu ginerele Niţă, bunicul meu. Astfel au ajuns bunica mea Ana şi mama mea Măriuţa să poarte numele de Iliaş. Iar numele meu actual Sârbu – dar cu î din i – se trage de la tatăl meu, venit ginere, cu numele Roman în buletin, dar cunoscut de toată lumea ca Pătru Boaca. Sârbu fiind un nume frecvent în satul nostru, unde personal nu ştiu să fi trăit vreun sârb.
Dar să revin la Iliaş, de la care am pornit povestea de faţă. Eram copil când la noi în casă a murit Moş Efta, străbunicul meu după mamă, pe care atunci nu aveam cum să ştiu că-l chema şi Iliaş. Mi-l amintesc vag ca pe un om puţin la trup, care în pat se acoperea până peste cap cu poneava (pătura). Până a se despărţi la bătrâneţe de baba lui – să fie o predestinare pentru mine? – locuise la marginea satului, lângă Ulău, gard în gard cu casa unde azi stă primarul Stoi. Ţin minte că la priveghi s-a lăsat cu o încăierare, pe bază de răchie şi joc de cărţi. Azi crucea lui Eftimie Iliaş a dispărut şi vag doar eu îmi mai amintesc de locul lui de veci.
Nu-i de laudă faptul că mai multe nu ştiu, deşi ar fi trebuit şi mai demult aş fi putut şti despre strămoşul meu cu nume de domnitor moldovean. Ziaristica cea acaparantă, literatura în care credeam şi mai ales viaţa, cu toate ale ei, mi-au pus în faţă mereu alte priorităţi. Motiv pentru care ezitam iniţial să răspund solicitării lui Tibi. Între proiectele mele nu stătea şi o autobiografie. Nu mă duce nici azi gândul până acolo încât să cred că toate întâmplările vieţii mele de copil la ţară ar avea nu ştiu ce semnificaţii nemaipomenite. Totuşi, aici vreau să mai spun doar că, deşi m-am născut într-o casă mare, am avut o copilărie sărăcăcioasă. Trei din casele în care am locuit pasager nu mai există. Cetăţeanul de Onoare al comunei de azi a fost un copil sărac. Dacă tot am amintit până acum de personaje trecute pe pânza vremii, pot spune că acesta-i adevărul istoric.
Abia ajuns în acest punct pot dezvălui ce m-a hotărât să scriu toate astea. Cu titlu şocant şi în discordanţă cu cele spuse de mine până aici. În numărul din septembrie 2019 al revistei „Orizont”, din Timişoara, scriitorul şi universitarul Radu Ciobotea publică articolul „Tristeţile şi dilemele contelui de Ohaba”. Pare o nevinovată glumă amicală, dar tonul articolului în întregime este unul foarte serios şi favorabil mie şi cărţii La o vânare de dinozauri. Cea de-a 22-a carte semnată până în prezent cu numele lui Nicolae Sârbu. De unde până unde atunci acest „conte”, din titlul articolului citat?
Aici e o altă poveste interesantă. După ce cu un an înainte îmi acordase onorantul titlu de Cetăţean de Onoare, cu totul onorant alături tocmai de Tibi, cel care m-a provocat să scriu despre strămoşi, în 2011, la solicitarea editurii „Dacia”, din Cluj-Napoca, Primăria Boldur mi-a sponsorizat volumul de poezii Eu, Nicolae de Ohaba. O carte care azi se află în posesia multor consilieri locali ai comunei Boldur, din acei ani. Într-un moment de fericită inspiraţie, prin prepoziţia de din titlu exprimam clar şi puternic legătura mea cu locul naşterii şi formării mele. Numai că particula de marchează apăsat şi un titlu de nobleţe. Plecând de la acest adevăr lingvistic, unii amici şi ziarişti au început să mi se adreseze, în glumă, ba chiar şi la televizor, cu apelativul conte de Ohaba. Mie revenindu-mi într-un fel, ca lui Peneş Curcanul, eroul lui Vasile Alecsandri, împovărătoarea misie să transform porecla în renume. Sarcină de care sincer nu ştiu cum aş putea să mă descurc mai bine.
E bine ca mai ales cei tineri să ştie că Ohaba mea a avut în istorie conţi adevăraţi, din familia maghiară Forgacs, unul din ei cu funcţie importantă chiar în magistratura superioară a Ungariei din trecute vremi. De aici vine şi numele satului: Ohaba-Forgaci. Bătrânul Gică Dâru, tatăl marelui jucător pe sub mână George Dâru (Mârza), îmi povestea cum, după Unirea din 1918, a fost dărâmat până sub temelii castelul din Fârgaci al foştilor grofi unguri. Am avut şi noi ceva pământ în acel loc şi-mi amintesc că, în copilărie, mai găseam la sapă cioburi de ţiglă, bucăţele de cărămidă. Interesant e faptul că o vreme satul s-a numit Ohaba Timişană şi, din motive neştiute de mine, s-a revenit la Ohaba Forgaci. Legat de care eu sunt tachinat sau alintat astăzi.
Iată cum istoria se întâlneşte cu poezia, spiritul de glumă îşi dă mâna cu seriozitatea actului de critică literară şi cum, pornindu-se de la titlul unei cărţi, autorul poate să se trezească, în mod surprinzător, cu un apelativ la care nu s-ar fi gândit niciodată, oricâtă imaginaţie ar avea. Bineînţeles că eu, fostul copil sărac al satului, nu mă voi crede în niciun caz conte de Ohaba.
Aşa cum mă alintă sau mă tachinează unii. Nu fac, Doamne fereşte, vreo trimitere la de Lautreamont sau la de Unamuno! Dar se naşte de aici în mintea mea o întrebare cât se poate de serioasă. Metaforic putem spune că locul naşterii ne-a dat viaţă şi nume. Eu mă întreb acuma dacă, legat de acest loc poate, cum şi cât anume poate un act de creaţie, aici titlul unui volum de poezii, să-ţi dea un titlu de nobleţe. O fericită conjuncţie între naştere şi creaţie. Adică scrisul însuşi să fie actul care să te înnobileze, ca o renaştere. Mie, alintul născut din cartea Eu, Nicolae de Ohaba mi-a dat prilejul bun să scriu aceste rânduri despre legătura cu satul şi rădăcinile unde cândva mă voi întoarce. Mi-a dat dreptul să semnez câteodată cu pseudonimul Nicolae de Ohaba şi speranţa că arta, iată, şi în acest mod te poate înnobila.