Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cum poate fi înțeleasă Istoria Universală ca „tărâm al slăvirii lui Dumnezeu” (Hegel)

Cum poate fi înțeleasă Istoria Universală ca „tărâm al slăvirii lui Dumnezeu” (Hegel)

Vechile cetăți sunt, fără îndoială, și cele mai vechi depozitare ale Spiritului obiectiv, pentru că sunt considerabil mai vechi decât cărțile, care sunt depozitare ale limbii, pentru că există orașe din perioada neolitică, Jerichon sau Lepenski Vir, construite cu 10.000 – 12.000 de ani înainte de Hristos, deci cu mult „înainte de inventarea primelor sisteme de scriere din lume”1. După Toynbee, orice oraș, din antichitatea îndepărtată și până la revoluția industrială, a îndeplinit mai multe roluri: politic, militar, cultural sau religios. Orașele s-au deosebit unele de altele datorită predominanței uneia sau alteia dintre aceste activități, sau a două-trei astfel de activități conjugate, rezultând centre comerciale, capitale politice și administrative, orașe strategice sau orașe cu un pronunțat prestigiu simbolic și religios, orașe considerate sfinte, depozitare privilegiate ale Spiritului. Într-o oarecare măsură fiecare oraș are o atare dimensiune, putea fi considerat sfânt2 până în urmă cu vreo sută de ani, pentru că în mod tradițional cea mai importantă clădire dintr-un oraș era aceea a locului de rugăciune: biserica, moscheea, templul. Abia în secolele XIX – XX au început să apară coșuri de fabrică, hoteluri, clădiri administrative și rezidențiale care să depășească în înălțime turlele bisericilor.
Există și orașe sfinte ca atare, celebre, cum ar fi Ierusalim, Benares sau Mecca. Caracterul sfânt al acestor orașe a fost dat de asocierea cu o ființă omenească considerată sfântă3, Iisus Christos, Gautama Buddha sau Mahomed. Bethlehem sau Nazareth sunt pentru creștini „locuri sfinte”, pentru că aici s-a născut și a copilărit Iisus, iar Ierusalimul este sfânt datorită patimilor, morți și învierii Sale. La Benares, loc sfânt pentru budiști, a avut revelația și și-a început viața publică și misiunea religioasă Gautama Siddhartha, care aici s-a luminat spiritualicește, devenind Iluminatul (Buddha) și aici și-a ținut prima predică celebră, care a schimbat fața lumii. Mecca și Medina sunt locuri sfinte pentru musulmani, primul fiind orașul de naștere al Profetului Mahomed, iar celălalt orașul adoptiv. Roma este loc sfânt pentru creștini, pentru că aici a avut loc, potrivit tradiției, martirajul apostolilor Petru și Pavel; al lui Pavel sigur, al lui Petru nesigur, mai degrabă o ficțiune pioasă. Anumite orașe din lumea arabă – Karbala, Mashhad, Najaf, Kufa – sunt locuri sfinte pentru musulmani, pentru că aici au fost martirizați (asasinați) unii dintre primii imami și succesori ai Profetului. Apoi mai sunt locuri sfinte ale creștinilor unele orașe unde s-ar fi petrecut apariții misterioase ale Sfintei Fecioare Maria sau ale unor sfinți: Lourdes (în Franța), Fatima (Portugalia), Guadalupe (Mexic), Compostela (Spania) etc. De asemenea, numeroase orașe sfinte au populat și Grecia pre-creștină – Olympia, Eleusis, Delphi, Efes etc. – ca reședințe preferate ale unor zei ai locului.
Dar fiecare oraș vechi poate fi considerat sfânt în felul său, fiecare oraș are o anume sfințenie intrinsecă, dată de caracterul unic și non-multiplicabil al arhitecturii sale și de absoluta unicitate geografică a așezării sale. Cu alte cuvinte fiecare oraș este, într-o manieră individuală, un anume depozitar al unui spirit, al Spiritului însuși. Iar distrugerea unui singur monument de arhitectură sau, cu atât mai grav, al unui oraș în întregul lui înseamnă distrugerea definitivă și ireversibilă a unui suport al Spiritului. Spiritul întruchipat în arhitectura fostului oraș nu mai rămâne după distrugere să locuiască aici, pe pământ, ca o pasăre de noapte printre dărâmături, ci părăsește complet lumea aceasta, fără să mai revină sau să mai reînvie vreodată.
Tema ruinelor nu este numai o temă de inspirație pentru poezia romantică, ci și o temă de reflecție pentru filosofie. Cetăți vechi au ajuns ruine nu numai prin curgerea inevitabilă a timpului și lucrarea inconștientă a naturii, prin cutremure de pământ sau incendii provocate de fulger etc., ci și prin voința conștientă a oamenilor. Cetăți vechi au fost distruse și demolate intenționat. Problema este: dacă a fost numai voința oamenilor, sau a fost și voința lui Dumnezeu? Și, dacă da, în ce măsură a fost voința lui Dumnezeu și în ce măsură a oamenilor, care dintre cele două voințe a prevalat? Sau dacă nu cumva, retrospectiv, oamenii au găsit bună ideea de a se disculpa pentru crima și barbaria lor, punând aceste distrugeri ireversibile exclusiv în seama voinței lui Dumnezeu?
Prima și probabil cea mai veche descriere realistă și amănunțită a distrugerii unui oraș în totalitate, o avem într-un document a cărui veridicitate istorică nu a fost pusă în mod serios la îndoială, adică în Biblie. Este vorba de cucerirea celui mai vechi oraș cunoscut din lume, Jerichonul, oraș distrus de către triburile ebraice undeva pe la jumătatea mileniului al II-lea înainte de Christos. Retorica este aici una specifică teocrației în genere4. Retorica şefilor militari ai triburilor evreieşti, a lui Moise şi Iosua, începe invariabil cu: „Ascultă Israel, Domnul Dumnezeul tău îți cere…” (Deut., XX, 3 etc.). Mai mult, după stilul în care este redactat textul, nu conducătorii religioși și militari ci Dumnezeu Însuşi se adresează direct poporului, prin gura conducătorilor, prefațând fiecare imperativ sau legiuire particulară cu o retorică a anamnezei: „Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului..”; „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului cu mână tare şi cu braț înalt…” etc. Conducătorul poporului, profet sau comandant de oşti, nu este aici altceva decât un intermediar între divinitate şi popor, un simplu executant, un instrument prin care se rosteşte cuvântul şi voința neînduplecată a lui Yahve.
Războiul, deși era unul religios și, deci, se bucura de asistența nemijlocită a Zeului, era purtat de către oameni cu deosebită prudență, după toate regulile artei militare. Mai întâi șeful militar trimite spioni, ca să iscodească țara și cetatea Jerichonului (Iosua, II, 1 și urm.). Aceștia au intrat în cetate și au tras la un han, care era totodată și un soi de bordel, „casa unei desfrânate, al cărei nume era Rahab”. În contiunare, faptele sunt povestite cu un remarcabil lux de amănunte. Cei doi spioni stârnesc suspiciuni, sunt căutați de militarii regelui Jerichonului, dar sunt salvați de către Rahab, care mai întâi i-a ascuns, iar mai târziu, la adăpostul întunericului, i-a slobozit cu niște funii peste zidul cetății. Spionii reușesc, așadar, să găsească și un trădător în Cetate și să se întoarcă vii la Iosua, cu informații deosebit de prețioase.
Tactica de luptă, modul de atacare și cucerire a Jerichonului, au fost dictate de asemenea amănunțit chiar de către Yahve Însuși. A început cu războiul psihologic, menit să sporească teama locuitorilor cetății, cu o procesiune aparent neagresivă, dar terifiantă. Cetatea a fost înconjurată zilnic, timp de șase zile, de către întreaga oștire a triburilor ebraice, în mijlocul ei aflându-se Chivotul cu Tablele Legii, purtat de preoți care cântau amenințător din trâmbițe, iar în a șaptea zi cetatea a fost înconjurată de șapte ori, semnalul de atac fiind dat de preoții care cântau din trâmbițe; atunci tot poporul izraelit „a strigat cu glas mare și puternic și zidurile cetății s-au prăbușit până la pământ” (Iosua, VI 3 – 20). Foarte probabil războiul psihologic a fost combinat cu diversiunea. Asediații au fost atrași să urmărească nemaivăzuta procesiune militaro-religioasă care a înconjurat cetatea timp de o săptămână, procesiune menită să le distragă atenția, în timp ce unii asediatori experimentați vor fi săpat la baza zidurilor cetății, cauzând prăbușirea acestora.
Comandantul oștirilor Iosua a avertizat însă poporul că Cetatea Jerichonului se află sub „blestemul” Domnului (Iosua, VI, 17), în traducerea Septuaginta pentru „blestem” fiind folosit cuvântul „anathema”. Termenul anathema este ambiguu și ambivalent. Creștinismul a păstrat termenul anathema numai cu sensul de blestem. Dar în vechime, a fi sub anathema Domnului, însemna și să fie o ofrandă adusă divinității, un lucru „afierosit”, dedicat, consacrat Domnului, dar și să fie un lucru blestemat, care trebuie să fie nimicit, ca jertfă.
Sensul primitiv al jertfei sângeroase era chiar acesta: prin arderea animalului de jertfă se oferea și „hrană” divinității – și trebuie să avem în vedere că divinitatea nu „consuma”, prin primirea fumului de la arderea jertfei, lucruri „blestemate”, ci numai pe cele mai pure, mai binecuvântate, care îi erau aduse de către oameni ca ofrandă voluntară – dar jertfa însemna și nimicirea unei ființe vii, om sau animal, precum și distrugerea sau arderea unor lucruri utile omului, cu scopul de a învedera caracterul absolut și nemuritor al Zeului. Omul, animalul sau lucrul care urmau să fie jertfite, erau în același timp și „blestemate”, în sensul de a fi destinate să piară imediat. De-a lungul mileniilor, practica jertfei a funcționat ca o teribilă pedagogie socială, spre a-i învăța pe oameni că toate sunt pieritoare, numai Zeul este nepieritor. În plină modernitate, un filosof de talia lui Hegel relevă că „istoria universală nu este tărâmul fericirii (…), ci cel al slăvirii lui Dumnezeu”5. Adică tot ce este alteritate față de Idee are un caracter finit, tot ce este determinat trebuie să piară, aceasta este semnificația „slăvirii lui Dumnezeu”: evidențierea în acest fel a măreției copleșitoare, a caracterului veșnic și nepieritor al lui Dumnezeu.
În ordinul de luptă dat pentru atacarea Jerichonului, Iosua arată clar și răspicat că Cetatea este „sub blestem”, adică tot ce există în Cetate trebuie adus ca „jertfă” Domnului. Va fi cruțată numai femeia care a trădat în favoarea lor, „desfrânata” Rahab, cu casa ei. Iosua dă dispoziții aspre ca „tot ce este aur și argint și aramă și fier să fie duse în visteria Domnului” (Iosua, VI, 19) și tot ce este ființă vie: „bărbat și femeie și tânăr și bătrân și vițel și oaie și asin” (Iosua, VI, 21) să fie trecut prin ascuțișul sabiei. Apoi Iosua a rostit blesteme cumplite, inclusiv la adresa acelora care, pe viitor, vor încerca să mai refacă această Cetate. A fost un veritabil holocaust, dar și un război în care soldații învingători nu au avut voie să ia absolut nimic, nici un fel de pradă de la victimele lor, pentru că totul era afierosit Domnului. Un luptător oarecare, Acan din tribul lui Iuda, a ascuns ca să păstreze pentru sine o mantie brodată și două sute de monezi de argint. A fost descoperit, a fost condamnat la moarte și executat, împreună cu întreaga sa familie (Iosua, VII, 20 – 26).
Vechea cetate a Jerichonului – după opinia lui Toynbee cel mai vechi oraș fortificat de pe pământ – prezenta unele particularități interesante. Situat la aproximativ 250 de metri sub nivelul mării, locul era ca o adevărată fortăreață naturală inexpugnabilă, apărată de munți abrupți în Est și Vest și de Marea Moartă în Sud. Era o oază de mari dimensiuni, un teren fertil irigat natural de apele râului Iordan. La momentul cuceririi și distrugerii complete a lui de către triburile ebraice, orașul avea o vechime de aproximativ zece mii de ani și era o fortăreață cheie din punct de vedere strategic6. Pe aici trecea, din antichitatea cea mai îndepărtată, unul dintre drumurile principale care lega două civilizații străvechi, Mesopotamia și Egiptul. Zidurile acestui oraș au fost ridicate cu cel puțin o mie de ani înainte de apariția agriculturii în Egipt și Mesopotamia și cu patru mii de ani înainte de construirea piramidelor. Locuitorii Jerichonului au avut contribuții importante la constituirea vechilor civilizații, aceștia practicând cultivarea grâului, domesticirea animalelor, țesătoria și confecționarea ceramicii. Tot lor li se atribuie inventarea carelor de luptă, preluate de aici de către faraonii egipteni.
Azi se mai poate vedea tell-ul vechii cetăți și ruini excavate întinse pe câteva hectare. „Tel”-ul, ca fenomen arheologic, este un fel de colină, în vârful căreia se află așezată o cetate veche sau ruinele unei cetăți. Numai că nu este o colină strict naturală și nici nu este contruită artificial cu intenția de a înălța cetatea în raport cu solul, ci este o ridicătură de pământ și piatră produsă, în mii de ani, din ruinele succesive ale cetății peste care s-a clădit din nou, praf, cenușă și aluviuni depuse în timp, în urma unor repetate cuceriri, dărâmări și reconstruiri ale cetății în cauză. Cu cât o cetate este mai veche și a fost dărâmată și reconstruită de mai multe ori, cu atât tellul său este mai înalt. Multe dintre vechile cetăți din Orient mai păstrează în compunerea denumirii și prefixul „Tel”. Telul Jerichonului are azi înălțimea de 20 de metri și în el s-au descoperit un număr de 23 de straturi diferite de viețuire, fiind așadar rezultatul a tot atâtea cuceriri, dărâmări, pustiiri și reconstruiri derulate în decursul a peste zece milenii7. La stratul care corespunde perioadei intrării israeliților în Chanaan (sec. XIV î. H.), s-au găsit peste tot resturi carbonizate, dovadă a unui incendiu devastator. În antichitate, după distrugerea relatată în Biblie (Cartea lui Iosua), Jerichonul a mai fost reconstruit și dărâmat de două ori. Odată de către regele israelit Ahab (873 – 852 î. H.), contemporan al profetului Ilie, apoi de către mai celebrul Irod cel Mare (74 – 4 î. H.). Acesta din urmă a reconstruit orașul, ca reședință de iarnă a sa, dar nu pe telul vechi, ci alături, la vreo 2 kilometri spre nord-est. Jerichonul lui Irod era un oraș modern, după standardele epocii eleniste, cu palate, apeducte, hipodrom și teatru. Acesta era Jerichonul contemporan lui Iisus Christos, la care se face referire în Evanghelii.
Sigur, cucerirea Jerichonului de către triburile ebraice a avut cel puțin două mize. Una a fost jefuirea cetății de metalele prețioase pe care le poseda – și Jerichonul chiar era un oraș foarte bogat – metale care au mers la „visteria Domnului”, deoarece îi erau necesare lui Iosua pentru echiparea armatei și pentru finanțarea campaniilor sale viitoare, dar aceasta nu explică distrugerea cetății cu atâta ferocitate, în întregul ei. Miza mai importantă era alta, aceeași în cazul tuturor orașelor vechi dărâmate până la temelii, era uciderea Spiritului Cetății. Este de presupus că vechii locuitori ai Jerichonului aveau o religie proprie, dar o religie politeistă, senzuală și idolatră, iar cuceritorii evrei monoteiști trebuiau feriți să nu se contamineze cu practicile acestei religii „păgâne”. Scopul distrugerii complete a Cetății era de fapt distrugerea Spiritului „păgân” care a sălășluit aici, pentru a se permite slăvirea exclusivă a „adevăratului” Dumnezeu monoteist al evreilor. Și tot astfel s-a procedat și cu alte cetăți din zonă, cucerite de către triburile ebraice.
Între alte tel-uri celebre din Orient ar fi și Tel Megiddo, în ebraică „Har Megiddo” (Muntele Megiddo) denumire care, prin fuziune și corupere lingvistică, a dat în limba greacă cuvântul „Armaghedon”, locul apocaliptic al luptei finale între Bine și Rău. Telul, amenajat azi ca muzeu, aflat pe teritoriul statului Israel (la aprox. 30 km. sud-est de Haifa), a fost de asemenea o cetate locuită fără întrerupere timp de peste șase mii de ani. Săpăturile arheologice au scos la iveală 26 de straturi de locuire, pe un tel înalt de aproximativ 30 de metri. Cetatea, ținând de civilizația ugarită, avea o importanță strategică cu totul aparte. Cine o deținea, putea controla vechiul drum de la Egipt – Ierusalim – Damasc – Babilon, dar și ieșirea civilizațiilor assiro-babiloniene la Marea Mediterană, pe cursul văii Izreel. De aceea, Har Megiddo a fost teatrul mai multor bătălii decisive de mare amploare, de la luptele faraonilor egipteni cu hicsoșii (sec. XV î. H.) și cucerirea cetății de către regele evreu Solomon (sec. X î. H.), până la primul război mondial.
Ierusalimul este deasemenea un oraș celebru și oraș sfânt pentru cele trei religii monoteiste, în ordine cronologică: iudaism, creștinism și islamism. În limba ebraică Ierușalaim înseamnă: „orașul sfânt al păcii”, ca o ironie cruntă pentru îndelungata sa istorie zbuciumată și sângeroasă. Ierusalimul, un oraș vechi de cinci mii de ani, a fost atacat de 52 de ori, a fost cucerit și recucerit de 44 de ori, a fost asediat de 23 de ori și a fost distrus complet de 2 ori8. Dar, din punctul de vedere al Spiritului, putem spune că Ierusalimul a fost distrus de trei ori. Mai întâi, regele evreu David (sec. al XI-lea î. H.) a cucerit vechiul oraș canaanean Șalem, l-a dărâmat și l-a reconstruit sub denumirea de Ierușalaim și l-a transformat în capitală a sa, după care fiul și succesorul său, celebrul și înțeleptul rege Solomon, a ridicat aici Templul, a zidit un palat regal și a întărit zidurile cetății. Apoi, pe la începutul sec. VI î. H., regele babilonian Nabucodonosor al II-lea, a cucerit Ierusalimul, a dărâmat tot, Templul, palatul regal, zidurile cetății și a deportat populația în Babilon. După mai puțin de un secol, evreii reușesc să se întoarcă din captivitatea babiloniană și cu timpul reconstruiesc din nou totul, Templul, palate și ziduri de apărare. Ultima distrugere a Ierusalimlui a fost efectuată de către romani în anul 70 d. H., orașul fiind încă o dată dărâmat în totalitate. Telul Ierusalimului măsoară aproximativ 15 metri. Actualele ziduri ale Ierusalimului au fost reconstruite sub stăpânire turcească, în prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Troia a fost de asemenea un oraș deosebit de vechi, situat pe coasta Asiei Mici. Celebrul război troian, în cursul căruia aheii asediază, cuceresc și distrug cetatea Troiei a avut loc spre sfârșitul sec. al XIII-lea î. H. și începutul sec. al XII-lea î. H., dar cercetările arheologice moderne au arătat că, până la războiul cu aheii, cetatea Troiei mai fusese cucerită, dărâmată și reconstruită de cel puțin șase ori. Spiritul său a fost ucis de tot atâtea ori, dar a renăscut de fiecare dată ca fiind altul, ca Spirit al unei alte cetăți. Războiul troian, ca și războaiele din vechea Palestină despre care se relatează în Biblie, a rămas celebru în istoria universală, deoarece a fost narat în opere literare nemuritoare, în epopeile homerice. Atunci Cartea a reușit să salveze câte ceva din Spiritul cetăților distruse ireversibil. În cazul războiului troian, nu se punea problema distrugerii Spiritului cetății de către greci, pentru că Troia făcea parte din aceeași civilizație și avea aceeași limbă și religie, ca și aheii din perioada arhaică. Dar, potrivit Iliadei, aheii nu s-au mărginit la cucerirea cetății și masacrarea tuturor locuitorilor din Troia, ci au procedat și la „profanarea templelor” (cum zice Homer), deci au păcătuit împotriva Spiritului în mod explicit, intenționat, din exces, inutil și contraproductiv, ceea ce atras mânia zeilor. Astfel că la întoarcerea acasă, după cum ne spune mitologia, mulți dintre cei care au scăpat cu viață din război și-au găsit sfârșitul pe marea bântuită de furtunile provocate de furia lui Poseidon.
Am luat ca exemple doar aceste câteva cazuri de cetăți mai vechi din Orient, pentru că acestea ilustrează mai clar înverșunarea de a distruge o cetate, cu scopul de a-i distruge Spiritul emanat de ea. Bineînțeles că faptele nu se rezumă doar la aceste cetăți cu o vechime considerabilă, iar pornirea barbară de a distruge cetăți și orașe în întregime cu acest scop nu se oprește la Antichitatea îndepărtată. Apariția pe scena istoriei, în proximitatea Europei, a unei noi religii – Islamul – mai tânără decât creștinismul, a ridicat cumva aceeași problemă: Spiritul marilor cetăți pre-islamice Ierusalimul și Roma, precum și al celor para-islamice, Bizanțul și Occidentul, trebuia distrus pentru a face loc pentru slăvirea exclusivă a lui Allah, noul Dumnezeu singurul „adevărat”. Ierusalimul dărâmat de către romani a fost reconstruit ca loc sfânt musulman, la rivalitate cu cruciații occidentali, care au avut și ei o contribuție importantă la reconstrucția acestei cetăți ca loc sfânt creștin. Constantinopolul a fost cucerit de către turci la anul 1453, iar primul gest pe care l-au făcut cuceritorii, imediat, a fost să dea jos crucea de pe biserica Sfânta Sofia, să o înlocuiască cu semiluna, să acopere mozaicurile și să transforme biserica în moschee. Urmează, în viitorul relativ apropiat, islamizarea Europei, lucru facilitat și de faptul că, în istoria recentă, Europa însăși a făcut gestul sinucigaș de a se decreștina singură.
Ultimele porniri de distrugere fizică a cetăților, în scopul de a le distruge Spiritul, s-a înregistrat în contemporaneitatea imediată, la început de secol XXI. Pe data de 1 martie 2001, talibanii islamiști din Afganistan au distrus evident în mod intenționat, prin dinamitare, statuile colosale ale lui Buddha, înalte de 40 – 60 metri, săpate prin secolele V – VI d. H. în pereții stâncoși ai muntelui Bamian9, la o altitudine de peste 2.500 metri. Și mai recent, Palmyra. Sub ocupația colonială britanică din secolele XVIII – XIX, ruinele Palmyrei au fost restaurate și li s-a dat o utilitate turistică, destinație păstrată și de statul sirian în secolul XX. Dar după destabilizarea Siriei de către SUA începând cu anul 2011, această destinație nu a mai putut fi păstrată, turismul nu a mai putut fi practicat, teritoriul pe care se afla și Palmyra a fost ocupat de către Statul Islamic, pentru ca în vara anului 2015 templele și amfiteatrele conservate aici să fie dinamitate de către jihadiști. Faptul că aceste monumente de arhitectură făceau parte din patrimoniul mondial UNESCO nu le-a spus nimic. Pentru ei erau simple vestigii amintind de o civilizație idolatră, aparținând necredincioșilor și atât. Istoria contemporană tinde să devină tot mai mult tărâmul slăvirii exclusive a lui Allah.

 

 

Note
1 Arnold Toynbee, Orașele în mișcare, trad. Leontina Moga, Ed. Politică, București, 1979, p. 79.
2 Idem, p. 207.
3 Idem, p. 213.
4 Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj Napoca, 2014, p. 32.
5 G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de filosofie a Istoriei, Ed. Academiei, București, 1968, p. 29.
6 http://www.crestinortodox.ro/religie/ierihon-cel-vechi-oras-lume-67453.html
7 Gates, Charles, “Near Eastern, Egyptian, and Aegean Cities”, Ancient Cities: The Archaeology of Urban Life in the Ancient Near East and Egypt, Greece and Rome. Routledge. 2003, p. 18
8 Moment Magazine. Archived from  on 3 June 2008,  According to Eric H. Cline’s tally in Jerusalem Besieged.
9 https://en.wikipedia.org/wiki/Buddhas_of_Bamiyan (consultat decembrie 2015).

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg