Ştim că dacă adevărurile credinței ar putea fi cunoscute nu ar mai fi adevăruri ale credinței. Ar fi adevăruri ale rațiunii. Quinzio scrie: “[…Şi totuşi, nu poți să crezi în ceea ce ne este total necunoscut, despre care nu ştim nimic, care nu are cu noi o legătură care se poate recunoaşte. Criza modernă a credinței este, mai înainte de toate, o criză a manifestării lui Dumnezeu. O experiență pur interioară, fără nici o referință la vreun eveniment pe care îl pot recunoaşte şi alții este prea puțin şi se pierde prea uşor în direcția iluzoriului…] La ce trebuie să privim ca să descoperim semnele prezenței lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu există, undeva, într-un anume fel, prezența lui trebuie să rezulte nu întru totul identică cu absența sa: ar trebui să dea semne, chiar dacă semne nu foarte evidente încât credința să fie superfluă, dar semne, desigur. Ei, bine, unde este locul în care credința creştină ar trebui să găsească aceste semne? În mod clar, este în istorie, aşa cum era deja în Vechiul Testament, fiindcă religia biblică este o religie istorică în care Dumnezeu se relevă nu în forțele misterioase ale cosmosului cum se întâmplă în religiile păgâne, ci în istorie, făcându-l pe poporul său să iasă din Egipt, eliberându-l din sclavia Babilonului”.

Dar, dacă nu reuşim să auzim glasul lui Dumnezeu şi să-i percepem prezența în Scripturi, ne este oare mai uşor să i-o căutăm în istoria Bisericii?

Să-l lăsăm iar să răspundă pe filosoful şi biblistul Sergio Quinzio, definit drept „credincios întru adevărul creştin sine glossa”: „Dar ne găsim în fața unei istorii a Bisericii ale cărei pagini edificatoare şi consolatoare sunt, din păcate, întru totul insuficiente pentru a putea acoperi paginile meschine şi ruşinoase. Este un adevăr de care credincioşii refuză, de obicei, să ia cunoştință şi care, tot de obicei, este ascuns cu pietate”.

Cu siguranță, istoria Bisericii, în cei două mii de ani de viață, înregistrează şi episoade de eroism, de sfințenie, de martiraj, de bogății spirituale şi culturale pe care nu le poate egala nici o altă religie. Este, deci, normal ca acela care este gata să critice Biserica şi să vrea să-i cuantifice lipsurile, să găsească şi pe cineva care să-i arate meritele ei cele mai mari. Meritele şi calitățile Bisericii, în orice domeniu, este însăşi istoria ei, care le înregistrează.

“Dar”, observă Quinzio, „chiar dacă aceste rezerve trebuie să ne facă să fim prudenți, este extrem de greu să ne convingă că istoria Bisericii este istoria unei umanității renăscute şi eliberate de păcat: ‚Iată Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii ‚.”

Aş putea aminti faptul că încă din secolul al treilea sfântul Papă Callixt şi înțeleptul teolog Hippolit se certau între ei până într-atât încât lansau cărțulii defăimătoare, cu accente teribile. Aş putea aminti reacțiile feroce ale mulțimilor creştine care îndată după ce nu mai sunt persecutate au devenit dintr-odată persecutoare. Aş putea aminti şi ce era papalitatea în jurul anului o mie, atunci când papa Ioan al XII-lea, de exemplu, a fost dat jos din scaun fiind acuzat de omucidere, sperjur, simonie şi depravare şi când, puțin după aceea, Benedict al IX-lea, ales papă la 18 ani, a reuşit să-l depăşească în depravare pe însuşi Ioan al XII-lea. Aş putea aminti şi ce era Biserica în Italia epocii Renaşterii şi ce erau mănăstirile de surori la Veneția. Aş putea aminti mult mai multe lucruri şi mult mai cunoscute. Şi ar fi foarte uşor să fie dărâmată opinia că Biserica de astăzi nu cunoaşte ruşinea nici măcar pe departe în comparație cu cea de ieri. Ceea ce te izbeşte cel mai mult este faptul că ororile din istoria Bisericii nu sunt cele care urmează unei normale durate a obişnuitelor slăbiciuni ale oamenilor, rămase, cu toată mântuirea, pline, aşa cum au fost întotdeauna, de egoisme, patimi, invidii. Dar este mult mai grav faptul că noile răutăți şi delictele inedite au fost provocate tocmai din pretenția de a fi eliberate de sub sclavia păcatului, de aşa-zisa pretenție a adevărului absolut din partea unor oameni care se considerau în drept de a lucra ca şi cum însuşi Dumnezeu ar fi lucrat în mod infailibil în ei: Ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi ceea ce dezlegi pe pământ va fi dezlegat în ceruri.

Şi astfel, pretenția absolută a credinței a sfârşit, în mod necesar, prin a a-i apărea omului modern ca fiind o periculoasă deviere mentală, un fel de nebunie violentă, cauza profundă a urii şi exterminărilor.

Aşadar, nu numai în Scripturi este greu a vedea prezența lui Dumnezeu şi a-i da  cuvânt tăcerii sale, care după două mii de ani devine tot mai misterioasă şi decepționantă.

Regretul oamenilor credincioşi nu se adresează numai lui Dumnezeu din Vechiul Testament, Dumnezeului lui Moise şi Iov, pentru că îşi neagă prezența şi face să dureze tăcerea lui. I se adresează acelaşi regret şi lui Dumnezeu al lui Isus Cristos, care s-a făcut unul dintre noi, care ne-a mântuit prin moartea pe cruce. Pentru că dacă el i-a strigat tatălui Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? nu au dreptate creştinii care, întristați de tăcerea lui Dumnezeu, absent şi neputincios, să îşi găsească un Cristos al lor? Poate că i s-ar putea reproşa scriitorului şi gânditorului Unamuno faptul că în ultimele cuvinte din Agonia creştinismului chiar lui Cristos îi adresează strigătul: Cristo nuestro, Cristo nuestro! Por que nos has abandonado?

Iar dacă însuşi Cristos, Domnul nostru care spune despre sine, despre sacrificiul lui pe cruce, despre suferințele şi moartea sa: quae utilitas in sanguine meo! – ce am obținut cu sacrificiul meu pe cruce şi la ce a folosit sângele pe care l-am vărsat – ce am putea spune noi, care asistăm la faptul că lumea încă mai este stăpânită de Cel Rău, că moartea bântuie printre oameni, că păcatul este cel care încă dă formă  minții şi inimii oamenilor credincioşi sau a celor fără credință, că însuşi creştinismul – chiar şi în măreția creştinătății şi instituțiilor sale, pare să zacă într-o speranță care devine tot mai slabă şi că tot mai mult este şi face referință la o lumânare care se stinge?

Prea multe sunt explicațiile care se dau despre originea unui rău aşa de mare care încă mai există în lume după două mii de ani de creştinism. Şi este evident pentru toți că Dumnezeu nu poate fi adus pe banca imputaților. Şi nu reuşim nici măcar să ne convingem că „criza modernă a credinței este, mai înainte de toate, criza manifestării lui Dumnezeu”. Chiar eu am scris o carte cu titlul Dacă omul nu mai întreabă, nici Dumnezeu nu mai răspunde. Care nu poate avea acelaşi sens dacă este intitulată Dacă Dumnezeu nu mai răspunde, nici omul nu mai întreabă.

Situația omului este tragică dacă nu-i mai răspunde lui Dumnezeu, dar devine tragică şi situația lui Dumnezeu dacă omul nu-i mai pune întrebări.

La ce foloseşte Dumnezeu însuşi dacă persistă într-o stare de eclipsă a sa? La ce foloseşte Dumnezeu care este definit „cel care trăieşte” dacă el, care trăieşte, este mort în memoria şi conştiința oamenilor? Şi cum ar putea oamenii să aibă conştiință şi să-i experimenteze iubirea dacă nu-i simt prezența şi Dumnezeu însuşi nu rupe tăcerea sa?

Am spus că chiar dacă nu reuşim să demonstrăm că Dumnezeu există, că chiar dacă Dumnezeu nu ar exista, ne-am îndrepta spre căutarea disperată a absenței sale. Nu putem trăi fără Dumnezeu. Dar şi Dumnezeu are nevoie de oameni, dacă vrea să se arate ca fiind un Dumnezeu viu.

Aşadar, repetăm strigătul nostru plin de nelinişte, ca să ne deschidem inima frântă, cu speranța că, chiar dacă fără vlagă, strigătul plin de nelinişte care a fost chiar strigătul lui Anselmo d’Aosta, al Sfintei Teresa din Calcutta, al atâtor sfinți şi sfinte, care este al meu şi al atâtor alți frați, nu moare niciodată:

Doamne, dacă nu eşti, unde îți voi găsi absența? Dar, dacă eşti peste tot, de ce nu îți simt prezența?

Şi, împreună  cu Cristos din Apocalipsă, la invocația noastră: Maranà tha, Vino, Doamne Isuse, răspunde-ne: Da, o să vin degrabă!

 

 

În româneşte de
Ileana Damian