Ideile fixe, falsa pudoare și preceptele religioase aplicate haotic și cu binecunoscuta superioritate morală autoproclamată nu par să dispară sau să se tempereze. Că astăzi, în secolul tehnologizării accelerate, al internetului și al inteligenței artificiale, ne mai tăvălim pe jos de indignare atunci când vedem un penis „expus indecent” într-un muzeu este mai mult decât ciudat. Înainte de a ajunge la sculptorul contemporan atacat incredibil de violent pentru creația sa zilele acestea, la Brașov, să ne gândim puțin la celebrul David al lui Michelangelo Buonarroti. În primăvara acestui an, în SUA, un director și-a pierdut locul de muncă pentru că în școala sa (creștină) a fost prezentată, la un curs de artă, o imagine a statuii. Și nu oricum, ci în toată splendoarea nudității sale, fapt care i-a tulburat profund în special pe părinții copiilor de clasa a 6-a supuși unui asemenea supliciu. Aceștia au declarat imaginea pornografică și au cerut excluderea profesorului. În 1504, când a fost prima dată expus în piața din fața frumosului Palazzo Vecchio, David a primit o centură bine plasată din frunze de smochin. Gurile rele spun că ideea ar fi fost a lui Leonardo da Vinci; a fost îndepărtată o vreme, dar Vaticanul, mereu atent la asemenea obrăznicii, a declanșat operațiunea „frunza de smochin” la jumătatea secolului 16. O copie a statuii dăruită muzeului Victoria & Albert din Londra a fost și ea îmbrăcată, în secolul 19, dar cu o frunză detașabilă, astfel încât norocoșii vedeau statuia ne-mascată, iar în 2020, la o expoziție din Dubai, imaginea 3D a lui David se oprea la brâu.
Acestea sunt doar câteva exemple, de-a lungul istoriei, ale modului în care s-a raportat omenirea la nuditatea din artă (trebuie menționat, totuși, faptul că Italia este azi plină de suveniruri cu organul atât de hulit, iar David a scăpat de frunză). Biserica Catolică a considerat mereu nuditatea ca pe un păcat de moarte, o obscenitate. Erecția este un semn de indisciplină și de nesupunere la doctrinele creștine, o spune chiar Sf. Augustin. David este o capodoperă, unii afirmă chiar că este statuia perfectă a unui bărbat perfect. Dar organele lui genitale sunt mici. Aceasta era, în fapt, o cerință preluată de la vechii greci, care considerau că reprezentarea unui penis în miniatură simbolizează stăpânirea de sine, controlul poftelor. Michelangelo nu a fost un comod pentru fețele bisericești ale vremii, el suferind mai multe atacuri și critici, iar lucrările sale au fost mereu acoperite și îmbrăcate. Frunza de smochin (smochin pentru că era copacul care abunda în grădinile raiului, conform legendei) a devenit un simbol al păcatului, ea ferind părțile rușinoase ale statuilor „indecente” de privirile curioșilor. Propaganda bisericească a acoperit, astfel, statui, dar și tablouri și fresce ale lui Michelangelo (dar nu numai), uneori chiar mutilându-le. Mai târziu, Bernini a înțeles că ascunderea parțială a unor detalii poate fi făcută astfel încât să incite imaginația, folosind inteligent cute de material care acopereau părțile intime într-un mod de-a dreptul ispititor. În secolul 19, un Ahile gigant din bronz a fost dezvelit în Hyde Park, iar nuditatea sa a stârnit indignarea doamnelor și domnilor victorieni de o moralitate, probabil, ireproșabilă. Astfel încât statuia s-a trezit, în scurt timp, cu o frunzuliță de smochin lipită pe penis. Multe frunze au rămas, altele au fost îndepărtate, altele au stricat operele originale. Kamna Kirti, în The Collector (2021), spunea că „operațiunea frunza de smochin” este, probabil, cea mai mare mișcare de cenzură a unor opere de artă (impusă de biserică). Michel Foucault o spusese și mai tranșant: „cea mai grea moştenire primită de la creştinism – sexul-păcat”. Originea lumii, lucrarea lui Courbet, a avut și ea parte de reacții oripilate.
Dacă ne întoarcem la dimensiuni, să ne gândim la Laoocon și fiii săi uciși de șerpi, o altă statuie extraordinară din vechea Grecie, aflată în Vatican. Frapează, din nou, contrastul dintre trupul musculos, bine făcut și expresiv, și dimensiunea foarte mică a penisului. Nu este un adevăr istoric, ci un simbol – organele genitale mari erau considerate urâte și un semn de prostie, pe când dimensiunile lor mici sunt un semn de intelect elevat, control, rațiune și echilibru. Dionysos, de exemplu, era reprezentat cu un penis gigant, erect, simbol al plăcerii și extazului ce-l caracterizau pe zeul năbădăios al vinului. La fel și spiritele pădurii și alți zei care trăiau doar pentru plăcerile trupești, cel mai cunoscut fiind fiul lui Dionysos, Priapus.
Am pomenit de David și de aceste povești din jurul său pentru că o expoziție recentă a unui sculptor român cunoscut – și care chiar nu are nevoie de apărare – a declanșat o serie de reacții subculturale. Politicieni locali, cu putere de decizie, au scris indignați pe FB (unde altundeva?) „Cum este posibil să îți expui coaiele în muzeu?” – exprimare nu doar vulgară, dar și surprinzător de prostească din partea unui om aflat într-o funcție de conducere. Probabil că ei închid ochii dacă vizitează Italia, sau orice alt muzeu din lume, unde e plin de astfel de elemente anatomice periculoase (sâni, „coaie”, penisuri, fese și multe altele). Dincolo de enormitatea acestor mirări și indignări mai este ciudată și discuția privitoare la „frumos”. Veșnica poveste că arta trebuie să fie un câmp nesfârșit de maci și domnițe romantice sau prerafaelite. Corpurile nude ale lui VM sunt extrem de realiste, pozițiile lor sunt grăitoare și pline de miez, alese deloc întâmplător, sunt pline de mesaje care trebuie doar descifrate. Eu am văzut la Cluj expoziția sa, la Muzeul de Artă de la noi, în urmă cu câțiva ani; lucrările sunt cu adevărat frumoase (și, la noi, n-au stârnit nicio reacție de respingere). Poate tocmai faptul că acei oameni grași sau slabi, diformi, tineri sau bătrâni, urâți în accepțiunea generală, suntem chiar noi, privitorii, să sperie atât de tare publicul? (O parte a lui, pentru că există și multă lume care apreciază, dar tace). În fond, dacă mergem pe plajă ce vedem? Un șir lung de Davizi și de Afrodite? Nicidecum, majoritatea oamenilor sunt exact ca aceste statui, corpurile goale, în special cele grase și bătrâne, arată exact așa, v-o spun cu mâna pe inimă în calitate de artist, dar mai ales de medic. Nu îmi pot imagina un oraș populat doar de bărbați precum David, goi sau nu. Sau o plajă pe care se tolănesc la soare statuile vechilor greci, perfecte, musculoase, frumoase. De ce ne sperie priveliștea noastră în oglindă? Sau e vorba despre nuditate, din nou? Ori de culoarea materialului folosit, cadaverică? Cadavrele acelea pomenite de un privitor indignat suntem în fond tot noi – cadavrul uman nu este o noțiune abstractă, nu sunt doar borcane de formol pe care noi, cei care mai suntem în viață, le privim cu superioritate. Sunt exact ceea ce ne așteaptă pe toți; dar în același timp lucrul care sperie cel mai tare dintre toate; teama de moarte este ceea ce furnizează constant material bisericii. Medic fiind, am văzut de multe ori nu doar suferință fizică greu de descris, dar și trecerea aceasta subită de la cineva care respiră, suferă, se agită, la un cadavru, o păpușă de ceară și atât. Greu, da, dar inevitabil. Reacția la exponatele acestea, nu doar foarte expresive, dar și realizate extraordinar (tehnică, idee, mesaj), este atât de stranie, de infantilă și de lipsită de bun simț, încât sper că este doar o neînțelegere. Sigur că pentru artist nu contează, nu cred că este afectat de acest „val de indignare”, cum îl descrie presa în articole preluate și răs-preluate, pline de greșeli de gramatică, dar și de condescendență. Este, până la urmă, o reclamă. Dar este trist că mai pot exista astfel de luări de poziție victoriene, moral-creștine, inculte, în ziua de azi. Mai ales în era corectitudinii politice în care, nu-i așa?, nu ar trebui să comentăm nicidecum aspectul fizic, în care vârsta este doar un număr, în care obezitatea este primită pe podiumurile de modă, infirmitățile fizice de orice fel sunt expuse cu mândrie, frumusețea este doar sufletească, iar piticii din Albă ca Zăpada sunt interziși; și, totuși, oamenii sunt indignați că văd un corp omenesc urât, grotesc. Este grotesc în măsura în care tot spectacolul uman din jurul nostru, de zi cu zi, este astfel. Diform, imperfect, măcinat de probleme și îndoieli, de bătrânețe. Care, mirare mare, nu ne ocolește decât dacă murim tineri.