Aurelius Augustinus este, de departe, cel mai însemnat dintre părinții bisericii latine cu atît mai mult cu cît, în opinia noastră, înfluența sa asupra filosofiei și teologiei creștine catolice precum și a concepției despre omul medieval este decisivă, mai însemnată chiar decît cea a lui Thoma din Aquino sau William Occam.Aurelius Augustinus este, de departe, cel mai însemnat dintre părinții bisericii latine cu atît mai mult cu cît, în opinia noastră, înfluența sa asupra filosofiei și teologiei creștine catolice precum și a concepției despre omul medieval este decisivă, mai însemnată chiar decît cea a lui Thoma din Aquino sau William Occam.Se naște la Thagasta, în Numibia, la 13 noiembrie 354 avîndu-l drept tată pe păgînul Patriciu și mamă pe creștina Monica, devenită Sf. Monica.Crește sub directa influență a mamei lui care l-a format în tradiția creștină. A fost supus unei educații mai mult umanistă, limba latină și retorica fiind materiile predilecte. Se pare că avea cunoștințe precare de greacă, limbă cu care nu s-a împrietenit prea bine niciodată, fiindu-i destul de greu să citească texte grecești.Era o fire extuziastă și energică pe care unii cercetători o atribuie ba originii sale africane, ba educației sale duale păgîne și creștine.Copleston (1) în rînd cu toți istoricii filosofiei ne spune că în jurul anului 365, Augustin se află în orașul Madaura, un oraș păgîn, unde tînărul Augustin aprofundează limba și literatura latină și unde va găsi un mediu propice pentru a trăi departe de dogmele și morala creștine, lasîndu-se pradă pornirilor firești ale tinereții. Anul de inactivitate pe care îl va petrece în localitatea Thagasta, locul de baștină, nu va remedia cu nimic această situație. Din contra.În anul 373 îl vom regăsi la Cartagina continuîndu-și viața dedicată plăcerilor și profesînd retorica. Se spune că aici ar fi citit dialogul ciceronian, pierdut astăzi, Hortensius, care i-ar fi sădit în suflet dragostea pentru speculația filosofică. Tot aici i-ar fi cunoscut pe maniheiști (2) care pretindeau că pot îndruma neofitul înspre o credință bazată pe rațiune, explicînd lumea și existența pe bazele acesteia. Augustin devine un adevărat maniheist și astfel, un dușman adevărat al creștinismului al cărui fundament este revelația. În noua sa credință, spune É. Gilson (3), și crezînd sincer că a găsit drumul care i se potrivea, la Cartagina, Augustin scrie De pulchro et apto, lucrare astăzi pierdută.Cu timpul, explicațiile raționale asupra existenței pe care le aștepta de la maniheiști nu mai veneau, așa că și-a pierdut încrederea în această sectă. Astfel, în anul 383 îl regăsim la Roma unde va fi mers să predea retorica. Aici va reuși să obțină un post din partea prefectului orașului, însă la Milano, la catedra municipală. Așadar, îl vom regăsi la Milano mergînd să asculte predicile episcopului de acolo, Ambrozie. Aici va înțelege adevăratul spirit al creștinismului, ascuns în versetele parabolice ale Scripturii. Totuși, ca un adevărat căutător al credinței, înțelegea că toată această înțelepciune și dogmă creștină nu îi atinge acea coardă sufletească care să facă din el un adevărat credincios.Aici, în calitate de profesor, Augustin se situa undeva în marja de speculație a unui academism ciceronian, arătîndu-se sceptic cu privire la aproape orice posibilitate de a-și asuma și înțelege existența.Totuși, Milano va fi pentru Augustin hotărîtor pentru ceea ce va deveni mai tîrziu, în sensul formării sale filosofice. Aici va descoperi filosofia lui Plotin pe care o va parcurge în traducerea latină a lui Marius Victorinus. Acest fapt îi va schimba viața și îi va deschide, cu adevărat, vastele domenii ale speculației filosofice. Se va naște Augustin metafizicianul!Aproape la unison istoricii filosofiei cad de acord că întîlnirea lui Augustin cu Eneadele lui Plotin va marca destinul filosofic al acestuia pentru totdeauna. Cu toate acestea, nu va face o pasiune exclusivă pentru Plotin pe care nici măcar nu se va strădui să îl aprofundeze foarte mult. Pe fondul acesta neoplatonic consolidat între anii 385-386,  Augustin își va elabora, în vădită legătură cu dorința moștenită de la maniheiști de a explica existența prin rațiune, întreaga construcție teologico-filosofică. Și afirmăm acest lucru, întrucît Augustin este primul și, probabil, singurul părinte latin al bisericii care își construiește discursul și își fundamentează concepția teologică pe principiile metafizicii. Se naște, astfel, primul filosof creștin.Ideea simplă a lui Augustin este aceea de a porni în cercetările sale de la ideea maniheistă de a pune la baza oricărei explicații rațiunea, ca mai apoi aceasta să-l conducă firesc spre credință așa cum este ea dezvoltată în Scriptură. Astfel, cum afirmă É. Gilson: „Sfîntul Augustin își va propune de aici înainte să ajungă, prin credința în Scripturi, la înțelesul învățăturii lor. Un anumit exercițiu al rațiunii trebuie, desigur, să preceadă acceptarea adevărurilor credinței; deși ele nu sunt demonstrabile, se poate demonstra că trebuie să le credem, și de aceasta se ocupă rațiunea. Există deci o intervenție a rațiunii care precede credința, dar există și o a doua, care o urmează. Bazîndu-se pe traducerea  –  de altfel incorectă –  a unui text din Isaia, aflată în Septuaginta, Augustin repetă neobosit: Nisi credideritis, non intelligetis (4). Adevărurile pe care le dezvăluie Dumnezeu trebuie acceptate prin credință dacă vrem să ajungem la apoi să le înțelegem, înțelegere omenește accesibilă, în această lume, a conținutului credinței. Un text din Predica 43 rezumă această dublă activitate a rațiunii într-o formulă desăvîrșită: înțelege ca să crezi, crede ca să înțelegi: intellige ut credas, crede ut intelligas. Sfîntul Anselm va exprima, mai tîrziu, această învățătură într-o formulă care nu-i aparține lui Augustin, dar care îi exprimă gîndirea cu fidelitate: credința în căutarea înțelegerii, fides quaerens intellectum”.(5) Referitor la această perioadă hotărîtoare a vieții Sfîntului Augustin Coplestone se arată a fi puțin mai aplicat, dînd amănunte semnificative: „În acea perioadă Augustin a citit unele tratate „platonice” în traducerea latină a lui Victorinus, cel mai probabil Eneadele lui Plotin. Efectul neoplatonismului a fost acela de-al elibera de încătușarea materialismului și de a-i înlesni acceptarea ideii de realitate imaterială. În plus, conceptul plotinian al răului văzut ca absență (sau kenoma valentiniană n.n. Mircea Arman) mai degrabă decît ceva pozitiv, i-a arătat cum se putea pune problema fără a recurge la dualismul specific maniheilor. Altfel spus, rolul neoplatonismului la acea vreme a fost să facă posibil ca Augustin să vadă cît de rațional este creștinismul și l-a determinat să recitească Noul Testament, în special scrierile Sfîntului Pavel. Dacă neoplatonismul i-a sugerat ideea de contemplare a lucrurilor spirituale și a înțelepciunii, în sensul intelectual al termenului, Noul Testament i-a arătat că era necesar să-ți trăiești viața în acord cu înțelepciunea.Aceste impresii i-au fost confirmate de întîlnirea cu doi oameni. Simplicianus  și Pontitianus. Cel dintîi, un preot bătrîn, i-a relatat cum s-a petrecut convertirea lui Victorianus neoplatonicul la creștinism și, ascultîndu-l, tînărul «ardea de dorința de a face la fel» (6) în timp ce ultimul i-a vorbit de viața Sfîntului Antonie din Egipt, făcîndu-l pe Augustin să se simtă dezgustat de starea sa morală. (7) A urmat acea intensă luptă morală, care a culminat cu celebra scenă petrecută în grădina casei sale, atunci cînd, auzind o voce de copil de dincolo de un zid strigînd în mod repetat Tolle lege! Tolle lege!, (8)  Augustin a deschis Noul Testament la întîmplare și a dat peste cuvintele Sfîntului Pavel din Epistola către Romani (9)  care i-au pecetluit convertirea morală” (10) .Aceasta este cheia în care trebuie citită și înțeleasă întreaga operă filosofică  a Sfîntului Augustin, de la primele sale încercări din anul 386, respectiv, Contra Academicos, De beata vita, De ordine, la cele din anul următor Soliloquia, De immortalitate animae și De musica, începută în 387 și terminată în 391, De quantitate animae (387-388), De Genesi contra Manichaeos (388-390), De libero arbitrio (388-395), De magistro (389), De vera religione (389-391). În ceea ce privește exegeza teologică, preocupare marcantă pentru Augustin odată cu hirotonisirea (387), vom aminiti aici: De utilitate credendi (391-392), un fel de tratat despre metodă, De Genesi ad litteram liber imperfectus (393-394), De doctrina christiana (397), lucrare fundamentală pentru întregul Ev Mediu, Confesiunile (400), un adevărat compendiu al ideilor sale filosofice, De Trinitate (400-416), De Genesi ad litteram, De civitate Dei (413-426), considerată de importanță capitală pentru teologia augustiniană a istoriei.

 

Note1 Op. cit., p. 40.2 Religie dualistă gnostică care îmbină elemente de zoroastrism, creștinis, budism.3 Op. cit., p. 116.4 Dacă nu veți crede, nu veți înțelege (lb. lat.) (corect, în Is. 7,9: Dacă nu credeți, veți fi zdrobiți). Nota aparține lui É. Gilson.5 É. Gilson, Op. cit., p. 117.6 Augustin, Confesiones, 8, 5, 10.7 Idem, Ibidem, 8, 7, 16.8 Ia citește! Ia citește! (lb. lat. n.r. la ediția română).9 Rom., 13, 13-14.10  Fr. Copleston, Op. cit., p. 42.