Este dificil de afirmat o adevărată încercare a Sf. Augustin de a edifica o teorie a cunoașterii în sensul unui organon gîndit pentru cercetarea metafizică. Orice metafizică este în vederea cunoașterii adevărului. Nici Sf. Augustin care nu este un metafizician propriu-zis, așa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, nu face rabat de la acest deziderat.Este dificil de afirmat o adevărată încercare a Sf. Augustin de a edifica o teorie a cunoașterii în sensul unui organon gîndit pentru cercetarea metafizică. Orice metafizică este în vederea cunoașterii adevărului. Nici Sf. Augustin care nu este un metafizician propriu-zis, așa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, nu face rabat de la acest deziderat.Dacă marea majoritate a filosofilor susțin că important este drumul spre adevăr, căutarea lui și nu neapărat găsirea acestuia, așa cum se va întîmpla îm metafizica occidentală încă de la începuturi și pînă la Heidegger, Augustin iese din această opinie generală și afirmă că nu drumul este cel important, nu cercetarea, ci găsirea adevărului în vederea atingerii beatitudinii. Prin urmare, scopul pe care îl caută Augustin în cercetarea adevărului este beatitudinea. Astfel, în De Beata Vita (1), el arată că simpla cercetare a căii adevărului nu poate duce la fericire, argumentînd, simplu, că nu poți fi niciodată fericit dacă doar cauți un lucru fără să îl găsești.Pentru Sf. Augustin, în particular, fericirea și, prin urmare, adevărul sunt sinonime cu căutarea lui Christos și a înțelepciunii creștine, iar atingerea beatitudinii este similară găsirii adevărului. Aceasta este pentru Augustin adevărata înțelepciune. În Contra Academicos (2) Augustin este preocupat tocmai de relația pe care o descriam mai sus, anume acea dintre înțelepciune, cunoașterea adevărului și fericire. Desigur, pentru a putea cunoaște, Augustin, făcînd trimitere critică atît la sceptici cît și la epicurieni, spune că unica noastră posibilitate este aceea a simțurilor. Astfel, în ciuda scepticilor, Augustin afirmă că indiferent daca suntem sau nu siguri de existența vreunui obiect real, omul este sigur de existența sa căci dacă nu ar fi așa atunci nici nu ar putea fi indus în eroare. Într-un fel, Sf. Augustin anticipează sentența lui Descartes: Si falor, sum.Din cele afirmate mai sus reiese limpede că Augustin asociază existența cu viața și înțelegerea, prin urmare, este sigur că un om există atîta timp cît el este viu, așa cum, în mod normal, atît timp cît omul este viu, cît el există, înțelege. Ceea ce afirmăm noi este întărit și de opinia unui istoric al filosofiei de talia lui Copleston care afirmă că: „ Augustin pretinde certitudinea pentru ceea ce cunoaștem din experiență, prin conștiința de sine: ce crede el despre modul în care cunoaștem obiectele exterioare nouă, despre lucrurile pe care le cunoaștem prin intermediul simțurilor? Avem vreo certitudine în privința lor? Augustin era extrem de conștient că ne putem înșela în judecățile noastre despre obiectele simțurilor, iar unele din remarcile sale arată că era conștient și de relativitatea impresiilor furnizate de simțuri, în sensul că o judecată despre rece sau cald depinde, într-o anumită măsură, de starea organelor de simț. Mai mult, Augustin, nu a considerat că obiectele percepute de simțuri constituie obiectul propriu al intelectului uman. Fiind în principal interesat de orientarea sufletului către Dumnezeu, obiectele materiale îi apăreau lui Augustin un punct de plecare în ascensiunea minții spre Dumnezeu, deși și în această privință, sufletul este un punct de plecare mult mai potrivit, căci ar trebui să ne întoarcem spre noi înșine, acolo unde sălășluiește adevărul, și să ne folosim de suflet, imaginea lui Dumnezeu, ca de o treaptă în drumul spre El. Cu toate acestea, chiar dacă obiectele materiale, obiectele simțurilor, sunt, prin esența lor, nestatornice și mult mai puțin potrivite de a fi considerate manifestări divine prin comparație cu sufletul și chiar dacă prin concentrarea asupra obiectelor simțurilor iau naștere cele mai grave erori, suntem, totuși, dependenți de simțuri în ceea ce privește o mare parte a cunoașterii noastre, iar Augustin nu a avut nicio intenție de a menține o atitudine pur sceptică referitor la obiectele simțurilor. Una este să recunoaștem posibilitatea de eroare a cunoașterii bazate pe simțuri și cu totul altceva refuzul complet de a te încrede în simțuri. Din acest motiv, după ce a spus că filosofii pot vorbi împotriva simțurilor, însă nu pot respinge conștiința existenței de sine, Augustin afirmă dintr-o dată; „ departe de noi să ne îndoim de adevărul a ceea ce am aflat prin simțuri; căci prin ele am învățat să cunoaștem cerul și pămîntul” (3) Viziunea și dezbaterea gilsoniană asupra posibilității cunoașterii la Augustin este una mai  dezvoltată și mai originală fiind axată, pînă la un moment dat, mai mult pe latura platonică a problemei, ceea ce, din punctul nostru de vedere poate fi considerat a fi un plus al interpretării sale. El insistă foarte puțin pe latura percepției prin simțuri și a posibilității erorii, marșînd mai mult pe capacitatea sufeletului de a „vedea” și înțelege adevărul care este Dumnezeu. Mai mult, citîndu-l pe E. Portalié, É Gilson arată originalitatea concepției Sf. Augustin și subliniază latura psihologică a cunoașterii augustiniene spre deosebire de cea pur filosofică de tip grecesc, acest fapt marcînd o adevărată Khere a gîndirii, respectiv faptul că: „ Explicînd Sfînta Treime, Augustin gîndește natura divină înaintea persoanelor. Formula lui pentru Treime va fi; o singură natură divină care subzistă în trei persoane; cea a grecilor spunea, dimpotrivă: trei persoane cu o singură natură. [….]. Spiritul grec nu ajungea să vadă nemijlocit una și aceeași natură în aceste trei persoane decît prin reflecție. Sfîntul Augustin, dimpotrivă, anunțînd conceptul latinesc pe care îl vor folosi, după el, și scolasticii, concepe mai întîi natura divină și merge apoi pînă la persoane ca să ajungă la realitatea întreagă….” (4) Realmente, observația aceasta a întoarcerii percepției de la individ la Zeu la situația opusă, a înțelegerii realității dinspre înțelegerea divină spre cea obiectula (realitate), marchează desprinderea esențială pe care o face gîndirea augustiniană față de cea grecească. Relația pe care o vede É Gilson între doctrina platoniciană a reamintirii și modul de a privi dinspre unitate spre diversitate și nu invers, este doar o speculație a istoricului francez al filosofiei care dacă ar fi luata tale quale ar anula întregul merit și întreaga originalitate a gîndirii augustiniene care, oricum, ca schemă logică, de această dată, își are originea în cel mai pur creștinism.Sufletul, în beatitudinea întîlnirii cu Adevărul (Dumnezeu) cunoaște lucrurile în mod direct, iar această cunoaștere este abstrasă timpului, întrucît lumea a fost creată prin Cuvînt, Dumnezeu a creat-o doar spunînd. „Pentru a crea lumea, Dumnezeu n-a trebuit decît să o spună; spunînd-o, a vrut-o și a făcut-o. Dintr-o dată, fără nici o succesiune în timp, a făcut să fie tot ceea ce a fost atunci, ceea ce este azi și ceea ce va fi mai departe. Povestirea lucrării celor șase zile trebuie înțeleasă în sens alegoric, căci Dumnezeu a făcut totul dintr-o dată și, chiar dacă mai menține, nu mai creează. Toate ființele viitoare au fost făcute încă de la început, și chiar din materie, însă sub formă de germeni (rationes seminales), care trebuiau sau trebuie să se dezvolte în succesiune temporală, potrivit ordinii și legilor prevăzute de Dumnezeu”. (5) Există în această viziune a lui Augustin un soi de evoluționism avant la lettre, un soi de creaționism poietic. Diferențierea de viziune față de doctrina platoniciană este remarcabilă. Dacă Platon vedea precum orficii, în materie, un rău de care era legat sufletul (soma- sema) adică un mormînt al acestuia, Augustin, odată eliberat de doctrina dualistă a maniheicilor, nu a mai văzut niciodată lucrurile în acest fel. Pentru Augustin, așa cum remarcă și É. Gilson, cu toate că raporturile dintre suflet și corp nu mai sunt ceea ce erau cîndva și ceea ce ar mai trebui să fie, trupul nu este temnița sufletului ci a ajuns să fie așa din cauza păcatului originar. În acest sens, viața întru adevăr este și scopul descătușării sale, întrucît Dumnezeu fiind imuabilitate este împlinirea ființei și binele suprem.Pornind de la aceste teze, Augustin consideră că binele suprem, fiind tot atît cît ființa, este opus răului care este sinonim cu neființa. De aici rezultă că ceea ce este opus binelui nu este ființă, prin urmare răul nu există iar ceea ce numim prin rău este doar lipsa binelui ( o viziune valentiniană n.n. M.A.) .(6) „ Așadar, natura căzută este rea în măsura în care a fost stricată de păcat, dar, ca natură, este un bine; mai exact, este tocmai acel bine în care există răul și fără care nu ar putea să existe”.(7)

Note

1 Augustin, Op.cit., 2, 10 , 14; 27 și urm.
2 Augustin, Op.cit., 3,10, 23.
3 Copleston, Istoria filosofiei, vol. II., p. 53-54, București, 2009.
4 É. Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p.121, București, 1995.
5 É. Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p.122, București, 1995.
6 Cf., É. Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p.123, București, 1995.
7 É. Gilson, Filozofia în Evul Mediu, p.122, București, 1995.