Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la Sf. Augustin la Renaștere (XVI)

De la Sf. Augustin la Renaștere (XVI)

 

Ioan Scotus Eriugena (810 -?) (1)

Este o întreagă polemică între școlile franceze și engleze asupra formației lui Ioan Scotus Eriugena. Dacă școlile franceze acreditează ideea după care călugării irlandezi așa cum era și Ioan Scotus Eriugena (Scotus nu înseamnă, în cazul de față scoțian ci se referă la Scotia de sus care în acea vreme aparținea Irlandei iar Eriu înseamnă tocmai irlandez) erau rudimentari în ceea ce privește stăpînirea limbii grecești, scoala engleză, în mod evident, afirmă contrariul.
Francezii speculează faptul că acesta (I. Scotus Eriugena) era la fel cu toți irlandezii, respectiv stăpînea doar alfabetul grecesc sau în cel mai bun caz rudimente ale acestei limbi și că ar fi învățat grecește în Franța, la Saint Denis, lucru puțin credibil, în opinia noastră. Școala engleză în schimb, susține faptul că acesta cunoștea greaca veche mult peste medie și o învățase în Irlanda mult înainte de venirea lui în Franța, în jurul anilor 840-850, la curtea lui Carol cel Pleșuv.
Va fi, desigur, profesor la Școala Palatină unde era admirat pentru vasta sa cultură și pentru spiritul său ascuțit. Nu sunt date exacte care să ne permită să afirmăm că ar fi fost numit preot, însă se știe că, la îndemnul lui Hincmar episcop de Rheims, ar fi intervenit în disputa privind predestinarea întocmind o lucrare în acest sens numită De praedestinatione. Poziția sa neutră și originală asupra problemei a determinat cele două tabere aflate în contradicție să îl suspicioneze de erezie.
Carol cel Pleșuv îl va îndemna să traducă manuscrisul lui Pseudo – Dionisie cuprinzînd mai multe lucrări ale acestuia din urmă. Și aici există o controversă. Dacă școala engleză pretinde că ar fi prima traducere occidentală a lui Pseudo – Dionisie, școala franceză contrazice în forță acest fapt. Pe de o parte, autorii englezi spun că manuscrisul primit de la Carol cel Pleșuv ar fi fost un dar al împăratului Mihail Balbus către Ludovic cel Drept iar primul căruia i-a fost încredințat spre traducere a fost Ioan Scotus Eriugena, acesta realizînd prima traducere, pe de altă parte, școala franceză susține că primul traducător al unui Corpus areopagiticum ar fi fost Hilduin abatele de la Saint – Denis, mînăstire fondată chiar de către Areopagit, ceea ce nu era convingător nici pentru acele vremuri. Se înțelege din retorica savanților francezi că Dionisie, odată cu fondarea mînăstirii, ar fi lăsat acolo și manuscrisele sale.
Acest lucru este cu atît mai puțin credibil astăzi cu cît nu era nici atunci, ipoteza englezilor fiind mult mai rațională.
Pe lîngă scrierile lui Pseudo – Dionisie traduse și comentate de Ioan Scotus Eriugena (a tradus totul cu excepția Teologiei mistice), vor mai apărea, în traducerea aceluiași, scrieri ale lui Maxim Mărturisitorul, Ambigua, dar și lucrarea Sfîntului Grigorie de Nisa De Hominis Opificio. Se speculează că ar mai fi comentat Evanghelia după Ioan și unele scrieri teologice ale lui Boețiu pe lîngă comentariu de mare importanță la lucrarea lui Dionisie, Ierarhia cerească.
În ceea ce privește scrierile sale originale (pe cît era posibil să fii original la acea dată n.n., M.A.) De Divisione Naturae este vîrful de lance al operei sale pentru care, dealtfel, rămîne ca fiind primul și ultimul mare filosof al secolului al IX-lea.
La unison, deși se speculează doar, cercetătorii operei sale sunt de acord ca moare undeva în jurul anului 877, cam în același timp cu Carol cel Pleșuv.
La începutul lucrării sale De Divisione Naturae, într-un dialog de tip socratic, Ioan Scotus Eriugena definește conceptul de natură prin „totalitatea celor care sunt și a celor care nu sunt” deschizînd o sumă de speculații dialectice asupra acestei propoziții. Astfel, în opinia sa, cele percepute prin simțuri sau de către intelect, ar fi cele ce sunt, iar cele care transcend acestor două sunt cele ce nu sunt. Pe de altă parte, cele ce stau în „semințele” (semina) lor nu sunt, în vreme ce acelea care s-au dezvoltat din acestea sunt iar prin contagiune, omul care își pune viața în credința pentru Dumnezeu este, în vreme ce necredincioșii nu sunt. Astfel, pentru Ioan Scotus termenul de natură nu se referă la ființările contingente ci la veșnicia supranaturală, prin urmare, în viziunea sa, la întreaga Realitate.
Pornind de aici el crede că Natura este divizată în patru specii, după cum urmează:
Natura care creează și nu este creată
Natura care este creată și creează
Natura care este creată și nu creează
Natura care nu creează și nu este creată

Să încercăm să explicităm, pe scurt, aceste aserțiuni:

Natura care creează și nu este creată face, evident, referire la Dumnezeu care este cauza tuturor lucrurilor, el însuși fiind fără cauză, „a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt și a celor ce nu sunt ca fiind ceea ce nu sunt”, cum ar spune Platon. El este începutul dar și mijlocitorul, din moment ce tot ceea ce există și nu există sunt prin intermediul lui. Totodată, început fiind și mijloc el este și cauză finală, adică scop. El este primul principiu care a adus totul la ființă din starea originară de neființă.
Pînă aici, totul este în deplină concordanță cu dogma creștină care face referire la creația ex nihilo. Ceea ce urmează însă, respectiv ideea că Dumnezeu este creat în creație și că începe să fie odată cu lucrurile create poate lăsa impresia unui panteism sui generis. Iar acest lucru este un fals. Conceptul de theofanie pe care îl preia Ioan Scotus Eriugena de la neoplatonici pare să fie aici cheia filosofiei Maestrului irlandez, chiar dacă savanții englezi în opoziție, desigur, cu cei francezi nu admit asta. Ei arată că nu neapărat neoplatonismul este cel care îl influențează pe Ioan Scotus Eriugena ci ideea după care există o distincție între Dumnezeu și creație iar Dumnezeu prin raportarea Sa cu creația este Natura quae creat et non creatur. Acest lucru este, într-o oarecare măsură, discutabil, întrucît oricît am vrea să despărțim filosofia lui Ioan Scotus Eriugena de dogma creștină a Revelației, de conceptul de theofanie, acest lucru apare ca forțat, neputînd afirma erezia lui Ioan Scotus, de încălcarea de către acesta a dogmelor fundamentale ale creștinismului.
Referindu-ne la Natura quae creat et non creatur, Ioan Scotus Eriugena este influențat de către Pseudo-Dionisie, întrucît el afirmă cunoașterea afirmativă (aphophantike) și cunoașterea negativă (kataphantike) a acestui(ei) concept/specii. Tot de la Dionisie va prelua ideea după care Dumnezeu nu trebuie numit nici Adevăr, nici Esență sau Înțelepciune ci Supra-Adevăr, Supra-Esență, Supra-Înțelepciune deoarece numele celor create nu pot fi aplicate lui Dumnezeu decît în mod metaforic.
Copleston1 afirmă o dialectică foarte ingenioasă a Maestrului irlandez arătînd că „De pildă, prin metoda afirmativă spunem că Dumnezeu nu este înțelept, ceea ce, la prima vedere, pare o contradicție, însă în realitate, atunci cînd spunem că Dumnezeu este Înțelepciune, folosim cuvîntul „înțelepciune” într-un sens metaforic (un sens „analogic” ar spune scolasticii”), iar atunci cînd spunem că Dumnezeu nu este înțelepciune folosim cuvîntul în sensul lui propriu și primar (în sensul înțelepciunii umane, singura pe care o putem cunoaște direct. Prin urmare, contradicția nu este reală ci verbală și este rezolvată cînd afirmăm că Dumnezeu este Supra-Înțelepciune.”
Mergînd pe firul acestei demonstrații, cercetătorul englez afirmă că Supra-Înțelepciunea este o modalitate afirmativă a gîndirii doar în aparență deoarece gîndirea nu conferă un conținut care ar corespunde vocabulei „supra” și care ar fi aglutinat noțiunii de înțelepciune, astfel în realitate „supra” nu este decît o „via negativa”, deoarece cuvîntul „supra” adăugat la „înțelepciune” este echivalentul unei negații. „Din punct de vedere verbal nu există negație în predicatul „supra – Înțelepciune”, însă atunci cînd avem în vedere conținutul gîndirii, există o negație”2
Altfel luînd lucrurile, în logica lui Ioan Scotus care nu face diferențierile subtile ale savantului englez, acesta afirmă (Ioan Scotus), că propoziția „Dumnezeu este esență” este una afirmativă iar „Dumnezeu nu este esență” este una negativă, în timp ce „Dumnezeu este Supra – esență” este o propoziție afirmativă și negativă în același timp. Astfel, avem oarecum într-un avans de vreo 700 de ani celebra schemă dialectică hegeliană teză – antiteză – sinteză.
Cu toate acestea, nu vom risca să sugerăm măcar că Ioan Scotus Eriugena ar fi fost un raționalist și că ar fi vrut să raționalizeze credința. Această afirmație a lui Copleston ni se pare falsă, atîta timp cît Maestrul irlandez afirmă în mod clar că orice căutare a adevărului trebuie să pornească de la Sfintele Scripturi, întrucît Dumnezeu ne cere mai întîi să credem și abia apoi înțelegere rațională și știință întrucît credința naște știința și o iluminează.

(fragment din lucrarea în pregătire O istorie critică a metafizicii occidentale vol. III, De la Sf. Augustin la Renaștere)

Erata la episodul anterior (XV): în titluu, în loc de „De la Renaștere la Sfîntul Augustin” se va citi: „De la Sf. Augustin la Renaștere”
În ultimul rînd: În loc de „Ioan Scotus Eurigena se va citi: „Ioan Scotus Eriugena”

Note
1 Op. cit., pp. 117-118.
2 Fr. Copleston, Op. cit., p. 118.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg