Amplu și inedit a fost show-case-ul organizat de Teatrul Național din Iași la finalul lui 2022 (30 nov.-4 dec.). Amplu pentru că a prezentat 11 producții proprii și a găzduit patru conferințe pe teme foarte diverse; inedit nu doar pentru că n-au fost multe evenimente similare la Iași în ultimii ani, ci și pentru că printre invitați s-au numărat critici, curatori, regizori, actori români dar și din Polonia, Ucraina, Grecia, Turcia, Cehia, Marea Britanie, ceea ce a deschis oferta teatrală locală spre spațiul larg-european. Un model de urmat. Aș mai remarca colaborarea cu o agenție de publicitate (model nu știu cât de replicabil, din motive financiare), care a dat o vizibilitate specială și o inteligentă identitate de marketing show-case-ului. Și ar mai fi de notat impecabila organizare datorată echipei de la Naționalul ieșean (mulțumiri speciale personale colegelor Cristina Rădulescu, Silvia Ghilaș și Ioana Bujoreanu).
Spectacolele din program au fost de facturi foarte diverse, însă, cu o excepție, s-au situat valoric de la medie în sus, ba chiar foarte sus. O să le comentez aleatoriu, din rațiuni de spațiu editorial.
O surpriză – plăcută – a fost pentru mine Sindromul Quijote de Carmen Dominte, în regia lui Radu Ghilaș. O piesă care – succint rezumată – sondează deriva unei familii aparent unite, perfecte, de succes, dar în care adulții au devenit indiferenți și ipocriți din snobism social, iar fiul adolescent bravează fronda și-și interiorizează culpa din deznădejdea lipsei de comunicare și afecțiune. Surpriza plăcută a fost că am descoperit un text bine articulat dramaturgic (al unei autoare pe care o cunosc de mult din concursuri de piese teatrale). Sindromul Quijote are precizia unei radiografii sociale și umane într-o epocă a aparențelor care diminuează atenția pentru celălalt, grija, empatia. Intriga s-a îmbogățit scenic prin regia lui Radu Ghilaș, care a exploatat ingenios datele personajelor și le-a catalizat interacțiunile, construind tensiunea, de jocul convingător și plin de naturalețe al actorilor Dumitru Georgescu, Doina Deleanu și Adi Carauleanu – fiul bine-crescut, dar rebel și prins în capcana vinovăției, fără șansa unei confesiuni despovărătoare; mama onctuoasă, atentă la glazura socială și oarecum desprinsă de realitate; tatăl tracasat profesional, găsind evadarea în aventuri bahic-erotice. Remarcabilă scenografia Rodicăi Arghir, care imaginează conturul plan al unei case, cu pereți nevăzuți, dar în care fiecare erou are pătrățelul său ce înstrăinează. Ansamblul e completat de video-designul „publicitar” al lui Andrei Cozlac și de muzica dinamică a lui Odry Bârcă.
Unul din spectacolele de top ale show-case-ului ieșean a fost Familia Cenci de Artaud (după Shelley și Stendhal), în regia lui Silviu Purcărete. O montare mai puțin strălucitoare decât Plugarul și moartea (care s-a jucat de asemenea acum și despre care am scris deja), ba chiar atipică în creația regizorului, întrucât barocă și cumva tenebroasă, de un ludic lugubru, deloc solar ca în alte părți, dar opulentă, ceremonială, grandioasă și ostentativ grandilocventă pe alocuri, impresionantă adesea, deși iritantă uneori.
Familia Cenci este un fel de familie Addams în cheie medievală. Povestea reală, care a inspirat o întreagă biblio-, teatro- și filmo-grafie de-a lungul vremii, este teribilă. Contele Cenci a fost un personaj de incredibil sadism, care și-a chinuit familia până când apropiații au imaginat un complot ca să-l omoare, fiind apoi însă condamnați și ei de o justiție care nu accepta circumstanțe atenuante. Fiica lui Cenci, Beatrice, a devenit după secole simbolul victimei inocente a unei justiții incorecte. Piesa lui Artaud conține exact teza in-nuce a teatrului cruzimii, care „nu este psihologic, ci plastic și fizic”. Un „teatru grav care, răvășind toate reprezentările noastre, ne insuflă magnetismul arzător al imaginilor și acționează în cele din urmă asupra noastră după modelul unei terapeutici a sufletului” (îl citez pe Artaud din excelentul caiet-program al colegelor mele sus-pomenite).
Silviu Purcărete mizează aici pe plasticitate și fizicalism ca în multe alte spectacole ale sale. Există numeroase scene picturale, copleșitoare prin compoziția cromatică, prin decorativism, ecleraj și postura „personajelor” (impozanta scenografie, cu coloane uriașe, fundaluri mari din pânze pictate, costume foarte diverse și felurite mecanisme și suporturi scenice e semnată de Dragoș Buhagiar). Cinetica fizică e asigurată nu doar de mișcările maselor care traversează scena în turbioane tensionale, ci și într-o adevărată gimnastică a câte unui personaj în varii ipostaze. Muzica lui Vasile Șirli, cu sonoritățile sale grave, stridente, instrumentale sau corale, completează „culoarea” spectacolului.
Dar, spre deosebire de semantica altor montări, aici avem de-a face cu o monumentalitate manifestă, exhibată, un fel de semn al grandorii în declin, al unei epoci care moare în propria-i patologie socială. E o opulență care se surpă, o prosperitate delabrată, crepusculară, populată de fantoșe, manechine, inși patibulari, aristocrați criminali și popi fățarnici.
Un spectacol greu de urmărit din cauza ritmului său special și a developării particulare a intrigii, din cauza cruzimii poveștii, dar întrutotul impresionant în cele din urmă.
Echipa de actori a susținut cu o precizie și o acuratețe remarcabile o producție în care, practic, toată lumea e în scenă aproape permanent. Indiferent de întinderea rolului, fiecare a fost vizibil și atent la integrarea în ansamblu. Partituri memorabile au făcut Călin Chirilă (Cenci), creând un hieratism ceremonial al cruzimii, parcă; Ada Lupu (Beatrice), într-o evoluție copleșitoare de la fiica docilă și încrezătoare la victima fragilă, apoi la artizana necesarei vindicații; Horia Veriveș (prelatul Orsino, îndrăgostit de Beatrice), disimulativ; întreaga distribuție a fost însă la înălțime (Doru Aftanasiu, Ionuț Cornilă, Haruna Condurache, Mălina Lazăr, Petronela Grigorescu, Pușa Darie, Diana Roman, Radu Ghilaș, Andrei Sava, Diana Chirilă, Dumitru Năstrușnicu etc.)
Familia Cenci e un spectacol pe care m-aș feri să-l revăd, căci bulversează, dar pe care mă bucur că l-am văzut, pentru că e de ținut minte măcar pentru atmosfera sa de cumplit amurg ontologic.
Am ținut să revăd live (după vizionarea mai veche a filmării) Năpasta lui Caragiale, în regia lui Adi Carauleanu, pentru a-mi confirma prima impresie: e un spectacol care filiază cuminte textul, cu un pic de exces etno și într-un spațiu din păcate ingrat, deși pitoresc (Uzina cu teatru, fosta uzină electrică a Naționalului). Interpretare în genere corectă, conformă, a echipei de actori (Călin Chirilă, Diana Chirilă, Andrei Grigore Sava etc.), cu mici momente mai vii și câteva elemente care definesc caracterial eroii. Se distinge din ansamblu, însă, jocul fin, sugestiv și împlinit din intonații și mimică facial-corporală, al lui Emil Coșeru în Ion nebunul. Personajul e construit cu o moliciune aparte a firii, cu traume acute, dar și cu o sălbăticie a reacțiilor care-l dedublează semantic, îi dă o ambiguitate care schimbă cumva registrul interpretării consacrate a partiturii respective.
Pe o anume rețetă emoțională bine servită (și asumată, deci nu stridentă, nici escamotată) mizează Ion Sapdaru ca autor și regizor în Spune ceva, frate!, o poveste nițel paseist-idilizant-romanțioasă despre revederea a doi frați, unul revenit de peste mări și țări, altul actor, rămas acasă, cu viața irosită, invalid după un avc. Dialogul lor și încercarea primului de a-l „tămădui” pe celălalt, de a-l scoate din starea de resemnare, este și un prilej pentru amândoi de a-și rememora viața ingenuă din copilărie, sub protecția căldurii materne. Intriga e nițel lacrimogenă, dar textul ca atare nu e lipsit de contrapuncte dure, acute, ce sondează raportarea la sine, la eșec/succes, la renunțare sau tenacitate vitală. Cumva, Sapdaru folosește concepte „tari” drapate într-un discurs foarte accesibil, cu un pic de emoție, cu un pic de imprecație, cu multe cârlige de nostalgie. Un spectacol agreabil, curat, interpretat foarte onest și în spiritul poveștii de Dumitru Năstrușnicu și Doru Aftanasiu (secondați de Anne Marie Chertic).
Tot interpretarea onestă și nuanțată prin mici detalii caracteriale ale personajelor e de notat și în În plină glorie, o comedie bulevardieră de Peter Quilter, având-o ca eroină pe faimoasa „soprană amatoare” Florence Foster Jenkins. Și aici avem de-a face cu un spațiu de joc ingrat (sala Studio) și de anumite deficiențe în soluțiile regizorale (Irina Popescu-Boieru) care fac ca schimbările scenelor să fie căznite și zgomotul tehnic de fundal să se audă supărător în sală. Asta dăunează ritmului unei reprezentații care ar trebui să fie plăcute, amuzante și de uitat repede după vizionare. Ce ar merita consemnat este un joc de scenă bogat în elemente care accentuează orizontul comic, de la punctările șarjate de divă ostentativă ale Mihaelei Arsenescu Werner în rolul titular la grimasele politicos-chinuite, savuroase prin „rezonanță” la interacțiune ale lui Radu Ghilaș (pianistul acompaniator) sau oportunismul amical al confidentului St. Clair (Adi Carauleanu). Spectacolul se diluează însă spre final.
N-ar fi trebuit să figureze în acest show-case Alecsandri’s Garden, un construct strident, prost cusut, pe un scenariu de și în regia lui Ovidiu Lazăr. Din păcate, regizorul a croit strâmb un material originar din care se putea într-adevăr face un spectacol-concert deștept. Plecând de la „cânticelele” alecsandrine, lui Lazăr îi iese doar un spectacol moralizator, vetust, cu trimiteri „fabricate” la situații de azi. Un produs anacronic și lipsit de spirit, păcat de efortul și munca actorilor, care au încercat să-l salveze.