Punctul de rezistență al show-case-ului de la Teatrul Național din Iași a fost, cel puțin din perspectiva mea, Trei piese triste după Maurice Maeterlink, în regia lui Radu Afrim. Unul din cele mai frumoase, poetice, tulburătoare și profund omenești spectacole pe care le-am văzut în ultimii mulți ani. I se poate reproșa de către „militanții” teatrului ca gest politic că ar fi o montare „de artă”. Este, dar câtă vreme dezvăluie o întreagă mito-magie a vieții umane, cu superstiții, temeri, speranțe, dragoste, moarte, suferință, include în subtext și induce privitorului și acea necesară empatie fără de care orice act artistic politic rămâne o simplă lozincă. (Dar acest comentariu polemic este marginal în contextul ăsta.)
Spectacolul are o fascinantă intensitate vizuală, o picturalitate abural-fantasmatică, cam ca în compozițiile lui van Ostade, dar fără clara luminozitate a acestora. Sunt trei secvențe de familie, s-ar putea spune, în care rafinatul hermeneut literar Afrim îl scoate pe Maeterlink din clișeul poeziei limfatice, lipsite de palpit vital, și-i dă o dimensiune de mare melancolic cu sensibilitate acută la asperitățile/accidentele existențiale.
Poate că e o comparație stridentă, dar aș spune că prima poveste este a unei familii Addams maeterlinkian-afrimiene, din cauza personalităților accentuate ale eroilor, de la fata frisonată de ușile care se deschid singure (sensibilă și foarte acută în transmiterea stării Ada Lupu) la întregul traiect traumatic ce se ghicește în biografia sugerată a personajelor. Este tabloul unei familii încercate de nenumărate umbre ale existenței. De aici și atmosfera medievală pe care o degajă.
Secvența mediană are alura unui basm atemporal, o feerie crepusculară, în care un prinț încearcă să trezească șapte prințese somnolente, sub grijulia supraveghere a regelui și reginei. Coregrafia (Radu Alexandru) adaptată la decorul (Cosmin Florea) ca de tablou, în care trebuie să intri ca să devii parte este cea care impresionează și creează acel halou atemporal, în timp ce jocul cuplului regal dă un savuros contrapunct cu trimitere la realitate (regina, Pușa Darie, pare o Queen Elizabeth, de pildă, secondată ceremonios de regele Emil Coșeru. Foarte pregnant masculin, dar încă marcat de o afecțiune juvenilă pentru fostele tovarășe de joacă, prințul, jucat de Răzvan Conțu).
A treia poveste tristă este și cea mai tulburătoare: monologul ueni fete înecate, pe care o caută toată lumea. Scena capătă o anumită dimensiune entropică, disperată, sepulcral-hibernală, în timp ce confesiunea eroinei (din nou versatila și plina de forță Ada Lupu) curge pe un ton egal, accentuând absurdul accidentului. Este o distopie familială narată domestic și arhetipal totodată.
Actorii distribuiți în cele trei momente au compus o echipă unitară, de mare precizie și intensitate în crearea „tablourilor” dramatice. Alături de cei deja menționați au mai jucat Ionuț Cornilă, Diana Roman, Horia Veriveș, Diana Vieru, Livia Iorga, Alexandra Azoiței, Ioana Fuciuc, Georgiana Zmău, Diana Raluca Amitroaie, Smaranda Mihalache.
Spațiul scenic și costumele de mare plasticitate create de Cosmin Florea, ca și creația video a lui Andrei Cozlac au potențat perfect atmosfera picturală și cinetica secvențelor scenice, adjuvate și de universul sonor oarecum gotic imaginat de Radu Afrim.
Trei piese triste e un spectacol care m-a cucerit, m-a tulburat, m-a fascinat prin imaginile sale, prin poveștile spuse și de ghicit, prin umanismul greu pe care-l degajă și prin frumusețea fermecătoare pe care o are. Aș spune că este o capodoperă ce restaurează acea aură inefabilă a artei teatrale după care tânjesc, chiar nerecunoscând, cam toți spectatorii…
În cu totul alt registru, mai ludic, mai parodic, mai ritmat și mai extrem-contemporan, dar nu lipsit de profunzime și poezie, a fost construit Masaj, un alt spectacol al lui Radu Afrim jucat în show-case. Textul e scris chiar de regizor, așa că ansamblul e un fel de frescă deșucheată, vag grotescă, a vieții unor eroi liminari, marcați de diverse traume intime sau sociale, care preferă cabinetului psihologic un salon de masaj. Pentru această faună aparent pestriță, o populație de „neterminați”, s-ar putea spune peiorativ, tipul acesta de socializare înseamnă de fapt recunoaștere, vindecare, solidarizare, înțelegere, afecțiune în cele din urmă. E un soi de epifanie, dacă nu-i prea pretențios cuvântul.
Din nou de remarcat scenografia geometrică, viu-cromatică, cu amprenta parodică limpede expusă și aici (Irina Moscu), coregrafia de grup, care dă plasticitate scenelor (Alice Veliche), pregătirea muzicală excelentă a Dianei Roman, care asigură contrapunctele de trecere (din nou universul sonor e imaginat de Afrim). Savuroși prin aplomb scenic numeroșii interpreți: Horia Veriveș (formidabil prin energia de joc, un real pivot al ansamblului), Pușa Darie, Ada Lupu, Dumitru Năstrușnicu, Cosmin Maxim, Mălina Lazăr, Ionuț Cornilă, Livia Iorga, Diana Chirilă, Marian-Alexandru Chiculiță, Alexandru Bodron, Robert Agape, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Cezar Ichim.
O foarte interesantă și validă adaptare în cheie extrem-contemporană a făcut Florin Caracala în Oameni singuratici, după Hauptmann. Eroul introspectiv, incapabil de acțiune, contemplativ, măcinat de dileme existențiale al autorului german devine la Caracala un radical, dar și un inadaptat, fracturat între părinții conservatori, cu un acut simț a datoriei sociale, soția fragilă emoțional, ce nu poate să-i gireze inflexibilele convingeri, și frumoasa musafiră care-i devine alter-ego intelectual, fără suspectata conotație erotică.
Din toată această poveste cu destule accente convulsive, care fac din dr. Vockerat un anti-erou, de fapt, regizorul decupează acut, ingenios și inspirat, poveștile singurătăților personajelor. O sumă de singurătăți teribile, nevindecabile, figurată admirabil nu doar prin jocul scenic spasmodic (accentuat mai ales în interacțiuni), ci și prin scenografia (creată tot de Caracala) compusă antagonic.
Notabil este și felul în care a sudat regizorul echipa de actori, fiecare din ei cu personalitate scenică marcată, indiferent de anvergura rolului (Marian Stavarachi, Mălina Lazăr, Tatiana Ionesi, Daniel Busuioc, Răzvan Conțu, Andreea Boboc).
Oameni singuratici este o lectură regizorală de remarcat prin modernizarea formală și valorizarea simbolicii originare a dramei.
Show-case-ul de la finele lui 2022 a fost o demonstrație a diversității repertoriale și a calității trupei de la Naționalul ieșean. Un teatru care are oricând niște (mulți) ași spectacologici în mâneca stagiunii…