În ciuda contribuţiilor esenţiale ale gîndirii chineze în domeniul artelor, filosofiei sau literaturii se constată că gîndirea chineză primitivă nu s-a putut detaşa de realul concret, nu a putut să distingă logica, abstracţiunea, de real, cu alte cuvinte, nu a putut dezvolta o privire critică, abstractă și speculativă asupra lumii.
Aşa cum a arătat şi Marcel Granet în lucrarea sa La pensée chinoise (Paris, 1934), gîndirea chineză nu se mişcă în cadrul unui sistem de categorii abstracte cum sunt cele de număr, spaţiu sau timp. Deşi noţiunile de spaţiu şi timp există pentru chinez, el nu le va concepe niciodată la modul european. Nici un chinez, fie el un om obişnuit sau un filosof nu va percepe timpul ca pe „o durată monotonă constituită prin succesiunea, prin mişcarea uniformă, a unor momente asemănătoare din punct de vedere calitativ.” Chinezii văd în timp un ansamblu de ere, de anotimpuri, de climaturi şi de răsărituri, spune M. Granet. Spaţiul şi timpul, spune acelaşi autor, nu sunt concepute de chinezi ca fiind rezultatul juxtapunerii unor elemente omogene, aşa cum într-o întindere oarecare, toate elementele sunt superpozabile. În lucrarea mai devreme citată, Granet ne arată că: „În fiecare răsărit, întinderea se singularizează şi ia atributele particulare ale unui climat sau domeniu. Paralel, durata se diversifică în perioade de naturi diverse, fiecare îmbrăcată cu caracterele proprii unui anotimp sau eră.
Dar, pe cînd două părţi ale spaţiului pot diferi în mod radical una de alta şi, la fel, două părţi de timp, fiecare perioadă este solidară cu un climat, fiecare răsărit legat de un anotimp.” Şi acelaşi lucru l-am putea spune, după acelaşi autor, despre număr. Deşi are un caracter clar cantitativ, aşa cum ni se pare nouă normal, totuşi, mai mult ca orice, el exprimă calităţile unor înşiruiri ierarhice. Altfel spus, timpul şi spaţiul nu sînt percepute ca abstracţiuni uniformizante ci sunt legate indestructibil de acţiuni concrete, ele au, în esenţă, un caracter evenimenţial-emoţional. Pentru noi, o oră înseamnă acelaşi lucru indiferent de context. Intervalul de timp numit oră este independent de faptele care, în mod divers, ar putea să-l umple. Pentru chinez însă, o oră trăită la răsăritul soarelui nu este acelaşi lucru cu o oră trăită la apus iar o zi petrecută vara, în conştiinţa lui este resimţită altfel decît una în timpul iernii. Într-un fel, atît timpul cît şi spaţiul capătă un caracter evenimenţial-emoţional, legat de dimensiunea senzitivităţii. Chinezul, nu are un nume abstract pentru ceea ce reprezintă pentru noi acelaşi interval de timp, ci el leagă aceste intervale de spaţiu sau timp de împrejurări sau fapte concrete, reprezentînd de fiecare dată altceva. Nu există timp şi spaţiu ci mereu alte şi alte timpuri şi spaţii, constituind grupe care arată, mai degrabă, o ordine ierarhică. În gîndirea chineză, numerele sînt legate de timpuri şi spaţii concrete, respectiv de evenimentele particulare. Desigur, una dintre cele mai pertinente explicaţii ale acestor fapte sînt legate de limba şi scrierea chineză.
Deşi este cunoscut faptul că scrierea chineză este o scriere ideografică, semnul fonic al unei idei, cuvîntul, nu reprezintă un concept, nu sublimează o serie de note într-o abstracţiune generală, ci reprezintă un mănunchi de imagini particulare, nefuzionate într-o generalitate conceptuală. Mai mult, în limba vorbită, unele cuvinte pot avea înţelesuri diferite, ba chiar opuse, în funcţie de intonaţia pe care o imprimă vorbitorul, fapt ce ne confirmă ideea după care în construcţia logică a gîndirii orientalului, latura evenimenţial-emoţională are o pondere hotărîtoare. De exemplu, nu există un cuvînt care să desemneze conceptul de bătrîn. Există, în schimb, un noian de termeni care desemnează diverse stadii ale bătrîneţii. Marcel Granet (1), care scrie despre aceste lucruri arată că: „Aceste evocări concrete antrenează o mulţime de alte viziuni care sunt toate, de asemenea, concrete; întreg detaliul, de exemplu, al modului de viaţă al acelora a căror decrepitudine cere o nutriţie carnată – sunt acei care trebuie dispersaţi de serviciul militar – acei care nu mai sunt obligaţi să meargă la şcoală (un fel de pritaneu) – acei pentru care, prevăzîndu-li-se moartea apropiată, trebuie să li se prepare tot materialul funerar (a cărui preparaţie necesită un an) – acei care au dreptul să poarte un baston în plin oraş, etc.“ Iată, deci, imaginile evocate de cuvîntul bătrîn, care, cum remarcă Granet, este mai mult o noţiune singulară, aceea de bătrîn de 60-70 de ani. La 70 de ani cineva devine specific bătrîn şi i se dă numele de LAO. Acest cuvînt nu înseamnă numaidecît bătrîn, ci un alt moment al bătrîneţii şi anume trecerea în retragere, sau mai exact evocă gestul ritual prin care cineva îşi ia concediu de la superior. În esenţă – schiţînd cît de cît, credem noi, suficient concluzia noastră – ca şi în mentalitatea primitivă a altor popoare, gîndirea chineză, deşi savantă şi evoluată, nu se delimitează de concretul imediat şi de imaginile pe care acesta le implică, şi nu ajunge la abstracţiunea logică. Gîndirea chineză, nu utilizează concepte abstracte ci embleme evocatoare ale unui complex de imagini concrete.
Care sunt însă legile care fac inteligibile înlănţuirile acestor embleme, cum se leagă organic aceste imagini una de alta? Cîtă vreme noi înlănţuim concretul în legile logice, gîndirea chineză pleacă de la distincţia echivalent şi opus. Emblemele echivalente se atrag unele pe altele prin rezonanţă; ele se produc ritmic cînd sunt opuse, cu alte cuvinte, echivalentul cheamă echivalentul iar opusul cheamă opusul, ceea ce, în definitiv, reprezintă o regulă mai generală, care cîrmuieşte Universul şi gîndirea: interdependenţa celor două aspecte complementare. Negîndind prin genuri şi speţe, în mod clar, chinezii nu puteau ajunge la tehnica raţionamentului, la silogistică.
„Ce valoare ar avea – se întreabă Granet – deducţia silogistică pentru o gîndire care se refuză a priva spaţiul şi timpul de caracterul lor concret? Cum ar putea o asemenea gîndire să afirme că Socrate, fiind om, este muritor? În timpul care va veni, şi în alte spaţii, este sigur că oamenii mor?“ În schimb chinezii se pretează să facă raţionamente de felul următor: „Confucius a murit, deci şi eu voi muri, e puţină speranţă ca cineva să merite să trăiască mai mult decît cel mai mare dintre înţelepţi.“ Logica chineză, spune Granet, este o logică a ordinii sau a eficacităţii, o logică a ierarhiei. De aceea, raţionamentul cel mai des întîlnit în scrierile chineze este soritul, dar în general, spre deosebire de logica noastră, acest raţionament nu caută să evidenţieze o serie de condiţii, ci mai degrabă o anumită ordine, un principiu al acestei ordini. Neavînd în logica lor raţionamente inductive sau deductive, chinezii văd lumea ordonată în funcţie de o anumită ierarhie, de anumite reţete eficace, prin autoritatea fără echivoc al celui care le-a creat. Nu vrem să spunem, prin aceasta, că gîndirea chineză nu a cunoscut formele de raţionament, ci mai degrabă, vrem să subliniem, că ea nu a făcut uz de aceste forme, nu le-a acordat aproape nici un fel de importanţă.
Pentru a evidenţia acest fapt, vom cita, odată cu Granet, un sorit atribuit lui Confucius, reluat, apoi, de alţi filosofi chinezi de după el:
„Vechii regi care voiau să facă să strălucească Imperiul, începeau prin a guverna bine domeniul lor; dorind să guverneze bine domeniul lor începeau prin a pune ordine în familia lor; dorind să pună ordine în familia lor, începeau prin a se cultiva ei înşişi; dorind să se cultive ei înşişi, începeau prin a face voinţa lor conformă cu regulile; dorind să facă voinţa lor conformă cu regulile, ei începeau prin a face sincere sentimentele lor; dorind să facă sincere sentimentele lor, ei împingeau pînă la gradul cel mai înalt înţelepciunea lor.
A împinge înţelepciunea pînă la cel mai înalt grad înseamnă a scruta fiinţele. Cînd ei (regii) scrutaseră fiinţele, înţelepciunea era împinsă pînă la cel mai înalt grad; cînd înţelepciunea era împinsă pînă la cel mai înalt grad, sentimentele lor erau sincere; cînd sentimentele lor erau sincere, voinţa lor era conformă cu regulile; cînd voinţa lor era conformă cu regulile, ei înşişi erau cultivaţi; cînd ei înşişi erau cultivaţi, familiile lor erau în ordine domeniul lor era bine guvernat; cînd domeniul lor era bine guvernat, Imperiul se bucura de Marea Pace.“ (M. Granet.
Op. cit. Paris, 1934.)
Acest superb exemplu de sorit descendent şi ascendent, subliniază faptul că chinezii nu erau străini de formele de raţionament deductiv, însă ei nu-i dădeau o importanţă deosebită, deoarece ceea ce încercau ei să determine nu era generalul şi nici să calculeze posibilul: mai degrabă, avînd în vedere doar singularul, încercau să sesizeze indiciile mutaţiilor care afectează totalul aparenţelor, deoarece ei caută detaliul numai pentru a se pătrunde de sentimentul ordinii (Granet).
Pe de altă parte, pentru a arăta că gîndirea chineză nu s-a fixat pe formele logice doar din lipsă de interes, dintr-o orientare esenţial diferită de cea europeană, vom arăta că există şi o artă de a disputa, o eristică chineză. Vom face aici referire la Şcoala Numelor (ming kia), formată din logicieni care s-au ocupat de cele mai diverse probleme. Marea majoritate a acestora erau sofişti, iar arta dialectică consta din a pune adversarul în imposibilitate printr-un soi de bufonerie, fapt care aduce aminte de ironia socratică.
Aceşti sofişti aveau un număr de paradoxe, de sofisme, evident inferior jocului infinit de paradoxe ale gîndirii sofistice greceşti. Vom cita numai unul din aceste paradoxe, deoarece este vorba de renumitul paradox al săgeţii enunţat de eleaţi, fără să fie aici vorba de o contaminare culturală, şi pe care îl găsim în gîndirea chineză sub următoarea formă: Un arcaş are puterea de a face să se atingă vîrful unei a doua săgeţi de coada săgeţii trase mai întîi, la fel, poate să tragă o săgeată (a treia) a cărei vîrf să atingă coada celei de a doua; şi aşa mai departe, se capătă o serie neîntreruptă de săgeţi, vîrfuri şi cozi, atingîndu-se necontenit, în aşa fel încît de la prima la ultima ele se ating neîncetat cu coada arcului, şi par că nu fac decît una…Altfel spus, se formează o săgeată mai mare, dar coada săgeţii, care creşte continuu, se atinge tot timpul cu coada arcului, deci e nemişcată…
Nu vom continua să dezvoltăm mai mult această schiţă a modului de a gîndi al chinezului antic (2), dorinţa noastră a fost doar aceea de a arăta cum funcţionează în realitate aceasta, şi, mai ales, deosebirea marcantă faţă de modul de funcţionare al gîndirii europene. De unde și diferența, la fel de esențială de a privi și a se raporta la lume a chinezului și europeanului. Și lipsa metafizicii și logicii înțelese ca „științe” la chinezul primitiv.

 

Note
1 M. Granet, Op. cit., loc. cit.
2 Pentru a adînci această problemă sugerăm consultarea următoarelor titluri: Anton Dumitriu, Istoria Logicii, Bucuresti, 1969, Fung Yu-lan, Precis d’histoire de la philosophie chinoise, Payot, Paris, 1952; Liou Kia-hwai, L’esprit synthetique de la Chine, Paris, 1961; Alfred Forke, Geschichte der alten chinesischen Philosophie, Friederichsen, Hamburg, 1922; Joseph Needham, Science and Civilisation in China, Cambridge, 1969; James Legge, The Writings of Kwang-zze. Sacred Books of the East, XXXIX şi XL, Londra, 1927; lucrarea colectivă History of Philosophy Eastern and Western, I, sub conducerea lui S. Radhakrishnan, cap. Confucianism şi taoism, Londra, 1952; F.S.C. Northorp, The Complementary Emphasis of Eastern Intuition Philosophy and Western Specific Philosophy, în lucrarea colectivă Philosophy, East and West, editată de C.A. More, Princeton University Press, 1946.