Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre „Douăsprezece mii capete de vită” de Mircea Eliade

Despre „Douăsprezece mii capete de vită” de Mircea Eliade

În mica nuvelă „Douăsprezecemii mii de capete de vită”, omul în genere – echivalentul filosofic al oricărui om -, este ilustrat de Iancu Gore, un afacerist între două vârste, închinător la zeul Ban, și, ca toți afaceriștii, obsedat până la obnubilare de câștigurile bănești ale meseriei sale.
Despre acest personaj, Inteligența artificială, sau ChatGPT (1), bazată pe sursele „de încredere” ale birocraților Wikipediei, repetă, dacă nu toate, măcar o parte din prostiile selectate de ei.
Prima ar fi că, trăind în timpul și spațiul profan, Gore „nu remarcă apariția Sacrului” (accesare din 19 aug. 2024). Din sursele care le-au fost pe plac, administratorii au preluat cu succes ideea călătoriei lui Gore în trecut, pe care oricine o poate observa. Din păcate însă, vigilenții păzitori ai Wikipediei n-au găsit la niciunul dintre „experții” în Eliade pe care-i promovează, ideea – care într-adevăr ar fi meritat să fie cunoscută – după care ieșirea negustorului de vite din timpul istoric îl poate cumva situa pe grăsunul Iancu Gore alături de oricare inițiat în șamanism sau în alte tehnici spirituale. Ideea, sesizată de un rafinat teolog, apare limpede exprimată de faimosul Mircea Eliade într-unul din caietele sale: „Indiferent la ce fel de ontologie a aderat rațional, omul cunoaște experimental și o ontologie de structură epifanică” (M.E., Jurnal, 22 ian. 1975).
Deși cuprinsă într-un volum repede editat de cei dornici să facă bani de pe urma geniului lui Mircea Eliade, când, după dispariția cenzurii comuniste, pentru cărțile sale se făceau cozi prin librării, această idee se pare că a trecut neobservată.
Poate și din pricina susținutului efort de „ a-l cocoța pe Culianu deasupra lui Eliade”, după expresia lui Petru Ursache. Altfel spus, efortul „oficial” de peste trei decenii de a-l sălta pe Culianu (2), devenit cunoscut doar ca victimă a unui asasinat politic, deasupra lui Mircea Eliade, o autoritate științifică de renume mondial. Ceea ce turnătorul Culianu (3) n-a fost niciodată, oricâte teze de doctorat s-au susținut și se vor mai susține în România plecând de la cele trei teze (4) ale asistentului de română Culianu pregătite în vederea unei cariere de istoric al religiilor de care, din nefericire, n-a avut parte decât prin câteva conferințe ca profesor invitat.
Importanta și subtila idee difuzată de Mircea Eliade pentru publicul larg prin narațiuni fantastice, traduse în nenumărate limbi, fusese recepționată de teologul francez Henri de Lubac. În România aflată „sub ocupație comunistă” (cf. Vasile Băncilă), după interzicerea scriitorului „Mircea Eliade” (5) vreme de un sfert de secol, odată cu tipărirea câtorva nuvele prin reviste, Mircea Eliade are surpriza să constate că – în noua cultură comunistă – „a face critică înseamnă a rezuma o narațiune mai mult sau mai puțin fericit” (M.E., 21 dec. 1969, vol. II de Corespondență). De fapt, mai degrabă „nefericit”.
Fiindcă rezumatele așa-zișilor „experți” care au citit „Douăsprezecemii mii de capete de vită” dovedesc cu prisosință că ei n-au fost capabili să înțeleagă (în totalitatea ei) experiența trăită de Iancu Gore. Mai mult încă, celor promovați prin Wikipedia – și implicit prin inteligența artificială-, le-a fost imposibil să vadă amănunțita descriere a împrejurărilor în care afaceristul – plin de el și mândru nevoie mare de milioanele lui –, a ajuns să depășească timpul profan. În loc să lămurească contextul ce a făcut posibilă călătoria în timp, administratorii Wikipediei s-au repezit să difuzeze o a doua prostie furnizată de sursele lor alese fără limpezi criterii: Căldura zilei ar fi, vezi Doamne, „asociată spațiului fantastic, în timp ce răcoarea este un indice al percepției logice tipice cadrului real” (cf. Florina Rogalski, 2002, citată ca „sursă de încredere”).
Fiind vorba de același autor care a scris și mini-romanul La țigănci, dintr-o atare prostie – masiv răspândită prin enciclopedia on-line – ar reieși că răcoarea din bordelul țigăncilor era reală, și „fantastică” era zăpușeala verii bucureștene (6).
La fișa de prezentare a nuvelei 12 mii de capete de vită în Wikipedia este amintită și povestirea Nopți la Serampore. Ocazia este fructificată de birocrați spre a trece prostia după care călătoria lui Iancu Gore într-un timp trecut ar „repeta experiența celor trei orientaliști din Serampore”. Ceea ce este perfect fals. Întrucât întoarcerea în timp de la Serampore fusese cauzată de implicarea orientaliștilor în tehnicile trantrice stăpânite de un inițiat (7).
Dar iată și împrejurările, atent indicate de Mircea Eliade, care au făcut posibilă călătoria în timp a negustorului de vite, la o distanță de 40 de zile față de momentul când se petrece acțiunea: din mulțimea bucureștenilor morți la bombardamentul din 4 aprilie 1944, celor trei oameni care au murit în adăpostul din Strada Frumoasă nu le făcuse nimeni parastasul de 40 de zile, comentează cârciumarul. Iar între ei se afla o credincioasă. În ce-l privește pe afacerist, el s-a aflat într-o stare de permanentă sur-excitare produsă de eșecul deplasării în capitala României bombardată de aliații lui Stalin. Enervarea îi era permanent alimentată de obsesia pierderii milioanelor pe care le-ar fi câștigat din exportul de vite. Mânios de eșec, încă și mai mânios pe excrocul Păunescu, negustorul își turna singur gaz pe foc la gândul că mituirea n-a dat roade și că funcționarul a plecat din București. Și încă un amănunt foarte important: Iancu Gore avea la bord doi litri de vin băuți pe nemâncate.
Povestirea începe chiar cu scena din crâșmă în care afaceristul cere să i se aducă o a doua sticlă de vin. Călătoria sa în afara timpului istoric a debutat probabil odată cu enervarea făcându-l să nu ridice palma de pe soneria casei lui Păunescu de la Minister. Când, într-un târziu, a abandonat soneria, orbit de lumina soarelui, Iancu Gore a rătăcit „în neștire fără să se uite unde calcă” (vezi Mircea Eliade, Douăsprezece capete de vită, în vol.: Nuvele inedite, Ed. Rum Irina, 1991, p. 153).
Experiența extatică privită de Mircea Eliade ca „parte constitutivă a condiției umane” îi părea „o idee de o importanță capitală” teologului Henri de Lubac, cel care l-a influențat mult pe tânărul Hans Urs von Balthasar. Din păcate, această subtilă remarcă, pe care am semnalat-o prima dată la comentarea nuvelei eliadești Dayan (8), nu va fi nicicând mediatizată de Inteligența artificială, sau ChatGPT. Pentru simplul motiv că exegezele mele sunt cu promptitudine cenzurate din Wikipedia cu care este Inteligența artificială programată (9).
Cum am amintit deja, teologul francez reținuse extrem de importanta contribuție a filosofului religiilor din cărțile științifice care-i apăruseră tânărului lui Mircea Eliade la Paris. Dar Henri de Lubac ar fi putut s-o observe citind în exclusivitate „Douăsprezecemii de capete de vită” (1952). Unii dintre cei mai citați așa-zis „specialiști” în literatura scrisă de renumitul filosof al religiilor au profitat de comentarea nuvelei 12000 de capete de vită spre a-l menționa pe Gavrilescu alături de Iancu Gore, afaceristul grăsun care, precum profesorul de pian, habar nu avea ce se întâmplă cu el. Trecută la loc de cinste în Wikipedia apare și tripartita împărțire a personajelor lui Mircea Eliade propusă de un critic literar într-un moment nefericit în care se afla în plină criză de inspirație. Profesorul de pian Gavrilescu, după împărțirea criticului Angelo Mitchievici, ar figura în categoria suplimentară introdusă de el, cea a „personajelor în curs de inițiere”, categorie cu care a completat nefondata împărțire după axa timpului propusă de doctorandul Culianu (10). Superficiala comparație dintre Iancu Gore și Gavrilescu, transcrisă de cei care mi-au șters numele din Wikipedia (11), ar avea totuși calități: Ea sugerează că divizarea personajelor în trei categorii nu înlesnește citirea greu accesibilei literaturi scrisă de un mare savant și că inventatorul categoriilor n-a prea înțeles ce i se întâmplă lui Gavrilescu din La Țigănci. Dar aici trebuie neapărat menționat faptul că toți comentatorii povestirilor fantastice care le-au depășit înțelegerea au reținut din ele și lucruri inteligente. Numai că analfabeții funcționali – care au confiscat Wikipedia (12) -, n-au ratat prilejul să scoată în evidență preponderent prostiile pe care le-ar fi așternut și ei pe hârtie (13). Wikipedia mediatizează împărțeala lui Angelo Mitchievici, după care personajele lui Mircea Eliade s-ar înscrie în trei categorii: a inițiaților, a celor în curs de inițiere și a „personajelor complet opace care se află cu totul în spațiul profan” (accesare din 19 aug. 2024). În ultima ar intra Iancu Gore.
După citarea tipurilor de personaje propuse de profesorul de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, administratorii se grăbesc să menționeze și acea stupizenie a doctorandului Ioan P. Culianu, obsesiv difuzată, cea cu „idiotul” – sau „inocentul” – recopiată de ei în mai toate fișele de prezentare a nuvelelor și romanelor lui Mircea Eliade. Inteligența artificială (sau ChatGPT), programată cu cele conținute în Wikipedii, repetă și acestă gogomănie după care, miracole ar fi, vezi Doamne, trăite de un „idiot prin excelență”. În lipsă de alte idei mai răsărite, drd. Culianu – „trimisul stăpânirii comuniste” (cf. Virgil Ierunca) -, a lansat pe piață această opinie perfect arbitrară. Fără nicio argumentare, cel care trimitea Securității notițe informative despre prestigiosul savant (14) a crezut că în literatura scrisă înainte de exil, inițiatul este cel căruia i se revelează sacrul și că, odată cu rămânerea lui Mircea Eliade în Occident, locul inițiatului ar fi luat de idiot. În Wikipedia, turnătorul apare ca „biograf autorizat”.
După reformularea lui Angelo Mitchievici, primul tip de personaje ar fi reprezentat de o elită care se pregătește să părăsească existența profană. Mitchievici exemplifică primul tip cu personaje deja enumărate de drd. Culianu care a fost 12 ani asistent de română la Groningen: Andronic din Șarpele și dr. Zerlendi din Secretul doctorului Honigberger. Cum în Wikipedia apar citați unul după altul, se pare că Angelo Mitchievici ar fi completat cu o categorie intermediară diviziunea după axa timpului propusă de Ioan P. Culianu împușcat la 42 de ani fiindcă „s-a dat cu regele” (15). Între tipul „inocentului” Gore care nu știe ce i se întâmplă și inițiatul Zerlendi, criticul constănțean adaugă noul tip intermediar de personaje care și-ar fi „ratat existența în spațiul profan și urmează să se împlinească într-un spațiu transcendent”. Din Wikipedia aflăm că Mitchievici îl pune în capul noii liste pe „ratatul” Gavrilescu, de parcă miezul povestirii l-ar constitui „ratarea” profesorului de pian. Cea de-a treia categorie, în opinia profesorului de la Universitatea „Ovidius”, i-ar cuprinde și pe polițiștii francezi din nuvela „La umbra unui crin” (16). Asemenea încadrare ne-a amintit de „gândirea politică” despre care-i scrisese savantului Mircea Eliade fostul comunist Matei Călinescu (17), după citirea nuvelei Dayan. Păzitorii Wikipediei mai difuzează ciudata opinie a lui Mitchievici după care primul tip de personaje (tipul „inițiaților”) l-ar cuprinde, vezi Doamne, și pe Fărâmă, din romanul Pe Strada Mântuleasa (18). După împărțeala informatorului împușcat ca trădător al Securității la Chicago, romanul Pe Strada Mântuleasa, fiind scris în exil, n-ar mai aduce în prim plan pe „inițiat”, cum s-a tot întâmplat cu scrierile dinainte de exilare. Fărâmă ar intra automat în categoria „idiotului”, sau a „inocentului”, întrucât la Culianu ambele desemnează același tip de personaj. Bătrânul învățător ar fi un „idiot” fărâmițat de anchetatorii securisto-comuniști în temnițele politice (19).
Cu totul altfel stau lucrurile în cadrul celor trei tipuri de personaje propuse de Mitchievici. Fărâmă ar fi de astă dată un „inițiat” ajutat (de călăii săi) să-și grăbească pregătirea întru „eliberarea din existența profană”.
Wikipediștii n-au găsit cu cale să treacă și felul în care Mitchievici argumentează participarea lui Fărâmă la „elita” care se pregătește să părăsească lumea de aici, precum s-ar pregăti, vezi Doamne, Andronic din Șarpele, cu care bătrânul învățător, în mod evident, n-ar nici o legătură, deși ambii sunt plasați în aceeași categorie de personaje (20). La un nivel similar cu al lui Angelo Mitchievici (n. 1972) se pare că a ajuns și Costică Brădățan (n. 1971). Pentru Brădățan, „ajutorul” dat Hypatiei de ucigașii filosoafei ar intra în categoria „murind cum trebuie îți dai sens vieții”.
Wikipedia informează că noua categorie propusă de Mitchievici, cea intermediară, ar grupa „personaje în curs de inițiere care și-au ratat existența”. „Ratații” celui ce a ratat înțelegerea beletristicii lui Mircea Eliade ar fi violoncelistul Antim Manolache, din Uniforme de general, pus de universitarul constănțean alături de profesorul de pian din romanul „La țigănci” probabil fiindcă ambii sunt iubitori de muzică. Trecerea în categoria intermediară a profesorului Dominic Matei s-a făcut pesemne întrucât întineritul profesor -lovit de trăznet în noaptea de Înviere -, a predat și el, ca Antim, cel care a descoperit foarte târziu talentul tinerei violonceliste (21). Cu totul inexplicabilă apare însă trecerea personajului Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene pe mediatizata listă a lui Michievici, listă conținând deja numele lui Dominic Matei și pe maestrul Antim, despre care nu se poate spune că și-ar fi „ratat existența în spațiul profan” (22).
Pe la începutul anului în care avea să scrie Nouăsprezece trandafiri (23), Mircea Eliade constatase scurtarea ciclurilor temporale – de pildă, viața biologică a speciilor, sau ciclul istoric ilustrat de durata culturilor omenești – spre a sublinia că numai omului îi este dat să se poată elibera de timp. Formularea acestui gând pare să-i fi fost înlesnită de traducerea englezească a Nopții de Sânziene.
Și nuvela fantastică Douăsprezece mii de capete de vită fusese scrisă la Paris în iarna anului 1952, într-o mică pauză de redactare a romanului Noaptea de Sânziene (24)
Pe 17 februarie 1978, filosoful religiilor urma să semneze, în America, exemplare din Forbidden Forest. Gestul, reluat după mai bine de 40 de ani, îi amintise de Ziua cărții când semnase la București exemplare din romanul Șarpele și din volumele de Scrieri ale lui Hașdeu.
O buclă de timp închide si povestea lui Iancu Gore, care, călătorind într-un timp deja scurs, reține imaginea unei mame căutându-și fiul în ziua bombardamentului care avusese loc în urmă cu 40 de zile. Imaginea femeii urmând a fi ucisă împreună cu fiul ei pe 4 aprilie 1944 revine în mintea lui Iancu Gore la o oarecare distanță de timp după ce trăise deja ieșirea din timpul istoric spre a asista la conversația din adăpostul aerian.
Nemenționată în zisele „surse de încedere”, ideea buclei de timp nu este trecută în Wikipedia. Din enciclopedie, Inteligența artificială poate desigur reproduce prostia cu „copilul pierdut și regăsit” care, după un profesor american de literatură, ar „introduce și un element de farsă” (Ali Shehzad Zaidi).

 

 

Note:
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noul Frankenstein și unificarea gândirii prin ChatGPT, https://isabelavs2.wordpress.com/3chat-gpt-isabela-vasiliu-scraba
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Mircea Eliade și gonflarea lui Ioan P. Culianu odată cu traducerea vol. „Dictionnaire des Religions”, Paris, 1990, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/culianu-ratare-colaborare8/
vezi Paul Caravia, coord., Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000, pp. 175-176; pe lista de cărți interzise se află Fragmentele de jurnal, traduse și publicate în fr., it. și în germ., Le Chamanisme (Paris, 1951, 1978), Forgerons et alchimistes (Paris, 1956), Yoga (1936), Tratato de historia de las religiones (Mexico, 1975), Techniques du Yoga (1949, 1975), Patanjali et le yoga (1962) și multe altele.
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Supraviețuitea post-mortem a lui Gavrilescu, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/2la-tiganci-eliade-isabela-vasiliu-scraba/, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Demnitatea metafizică a narațiunii, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1la-tiganci-eliade-isabela-vasiliu-scraba
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ocultisme tantrice la Serampore, „Acolada”, nr. 6/ 2021 și nr. 7-8/2021
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan sau Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Dayan-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de putere în Wikipedia, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabela-vasiliu-scraba-politia-gandirii/
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui I. P. Culianu și ipoteza lui Ezio Albrile despre asasinatul de la Chicago, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ipotezaasasinarerculianu
Iată pseudonimele cenzorilor care au șters pe 15 și 16 iunie 2022 interpretările propuse de Isabela Vasiliu-Scraba la vreo zece nuvele eliadești, după ce wikipediștii „Accipiter GentilisQ” (oare G. Liiceanu?) si „Donarius” (oare G. Liiceanu?) îi cenzuraseră deja din exegezele beletristicii eliadești publicate: „Vituzzu” (română, fr., it, pl., pt., lfn., eo., gl.), „Hoyanova” (nl.wikipedia.org), „Fahrtenleser” (ge.wikipedia.org), „Joshua Jonathan” (en.wikipedia.org) și „Enrique Cordero” (es.wikipedia.org). Mai prevăzători, cenzorii de la wikipedia rusească au aranjat ca blocarea să funcționeze chiar înainte de postare.
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscată de o mafie cu interese anti-românești, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele duhului sfânt și FOTOGRAFIA VECHE DE 14 ANI, în „Acolada”, Satu Mare, decembrie 2020
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade
cf. Tereza Petrescu-Culianu, în „Observatorul Cultural”, Nr. 87, 23 oct. 2001; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Fake News despre Culianu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul de exil la umbra unui crin, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/La-umbra-unui-crin-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Suprema inițiere a lui Zalomit, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Trei-gratii-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Jocul de-a tărâmul de dincolo din romanul PE STRADA MÂNTULEASA, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/2strada-mantuleasa-eliade-isabela-vasiliu-scraba
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1Strada-Mantuleasa-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Andronic- un zburător de timpuri freudiene, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1sarpele-isabela-vasiliu-scraba-mircea-eliade și Isabela Vasiliu-Scraba, Regina din Palatul de cleștar, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/2bissarpele-isabela-vasiliu-scraba-mircea-eliade
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Recuperarea tradiției spirituale în post-istorie, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1Tinerete-fara-tinerete-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul adevărat, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Uniforme-de-general-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dresați să-l „uite” pe Albini, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-19trandafiri
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre NOAPTEA DE SÂNZIENE, prima parte, https://www.youtube.com/watch?v=4P994tk5vJc, a II-a, https://www.youtube.com/watch?v=DcYS722hldI

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg