Primul capitol al cărții lui Savu Popa, O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan (București, Editura „Eikon”, 2022) este absolut necesar pentru un hermeneut care, departe de a avea seninătatea sufiecientă a cercetătorului rigid, trăiește pe deplin aventura interpretării poeziei sub semnul unei incertitudini creatoare, pe care i-o impune în ultimă instanță însuși textul literar.
Poet cu o personalitate distinctă și cu un incontestabil talent, Savu Popa nu este tributar teoriei, rămânând un critic ce-și motivează demersul (în primul rând pentru cei suspicioși și cu teamă de risc, convinși cu siguranță că literatura are un singur adevăr la care se cuvine să se închine evlavios toți cititorii) prin nume de referință ale hermeneuticii.
În Premise, Savu Popa amintește o afirmație a lui Paul Ricoeur, conform căreia „în hermeneutică […] nu există închidere a universului semnelor”, ceea ce-i conferă hermeneutului libertatea, dar o libertate pe deplin asumată.
Incertitudinea hermeneutică este în fond absolut definitorie pentru cititorul atent la text și convins că detaliile acestuia nu „se închid”, ci îl invită pe interpret la descifrarea permanentă a creației, pe cont propriu și pe propriul risc. Așadar, hermeneutica incertitudinii este condiția unei lecturi practicate de un spirit viu, încredințat că asemenea demers ar fi legitimat „în momentul în care actul interpretativ își autogenerează obiectul și subiectul, prin sondările în adâncimile întâlnite dincolo de această epidermă, nu întotdeauna transparentă, a poemului”. În egală măsură, „incertitudinea reprezintă un demers fluid care, prin analiza pe care o vom desfășura, nu închide, în mod explicativ, orizontul semnificant sau simbolic al textelor, adică, nu rămâne fără opțiunea unei lecturi interogative, adesea neliniștite, vizavi de universurile dezvăluite”. Autorul își motivează demersul, apelând la referințe incontestabile: „Prin această formulă hermeneutică vom încerca să explorăm mecanismul semnificabil care vascularizează întreaga realitate poetică în care «omul nu mai devine ceea ce este, ci este ceea ce devine», adică își interiorizează tot mai mult experiențele, «bazându-se pe o rațiune prospectivă». Fără prezența învelișului semnificant, realul ar rămâne limitat la o desfășurare mecanică a realității povestite, epurate de filonul insolitului sau al simbolicului”.
Se cuvine să-i dăm dreptate disinsului critic și eseist Dorin Ștefănescu atunci când se referă la „ambiția interpretului”, o ambiție mare, indiscutabil, „căci el dorește să pătrundă dincolo de țesăturile subtilului desen din covor al textului în sine, să înțeleagă ceea ce se află dincolo de limbaj, cu riscul asumat de a surprinde semnificabilul prelingvistic, înaintea constituirii textului ca atare”.
Savu Popa este conștient de faptul că într-o creație literară nu contează nimic înaintea limbajului și în afara acestuia. De aceea, el scrutează cu un ochi atent tocmai limbajul, prin care se legitimează în ultimă instanță creația, intrând într-o justificată și chiar necesară complicitate cu textul, pe care-l convinge că poate spune mai mult decât o face.
Ceea ce reține atenția în mod deosebit la Savu Popa este necesitatea unei semnificative medieri prin deschidere, fiindcă „în actul lecturii, universul textual devine teritoriul unde are loc medierea dintre orizontul cultural al cititorului interpret și universul deschis al interpretărilor”.
Criticul literar Savu Popa se dovedește prudent, ceea ce este absolut firesc, dintr-o responsabilitate față de textul ale cărei semnificații le descoperă și în egală măsură le impune. Apelează la critici și teoreticieni pentru a stabili particularități ale celor doi poeți, îi menționează tocmai pentru a se putea lăsa apoi, liniștit, în voia demersului său interpretativ. Fidel programului său de lectură, autorul țintește ceea ce se întrezărește prin transparența limbajului, adică zonele unor dezechilibre ontologice. Fixând „cele două dimensiuni care țin de suprafața și adâncimea textului lui Pantea, corespunzătoare livrescului discursiv și traumei lumii imaginare”, Savu Popa poate urmări și impune „imaginea imersivă sau imaginea în cădere”, în pagini care, fără să ocolească reperele critice, se impun prin frumusețea cu accente autentic eseistice.
Demersul analitic al lui Savu Popa „funcționează” la modul convingător și în secțiunile următoare, În preajma Omului-Decor. O în-scenare a lumii neantice și Trupul carceral. Demersul introspectiv al privirii întrupate.
Secțiunea rezervată poeziei lui Aurel Pantea se încheie cu un subcapitol dens și convingător, Discursul impersonalului. Pseudo-inaparentul sau imaginea negată, în care criticul surprinde dimensiuni definitorii ale creației poetului, plecând de la prezența unor detalii exploatate inteligent și convingător: „În textele care urmează, impregnate de un anonimat al ființelor, perspectivelor sau al Peisajelor, vom vedea cum negrul nu este numai un simbol negativ proiectat prin imaginea în-frântă, nu doar frântă, care reprezintă în-frângerea ca o anulare de sine sau ca o lipsă a reflectării altor dimensiuni cognitive sau afective. Totodată, prin consecințele acestei în-frângeri, ne putem întreba dacă negativul poate duce chiar la negarea și, implicit, anularea imaginii, în plina desfășurare poematică? Rămase fără identitate vizuală, lucrurile, experiențele, oamenii întâlniți în aceste texte vor cădea pradă unei stagnări amorfe sau, dimpotrivă, se vor mișca în interiorul acestui negativ,ducând pe mai departe o existență care, pe măsură ce des-crește, devine, urmărește un altfel de ritm al propriei sale auto-anulări?”
Savu Popa își stabilește corect de fiecare dată punctul de plecare, de la un „motiv”, ce se dovedește emblematic pentru imaginarul lui Aurel Pantea: „În căutarea unor posibile răspunsuri interpretative, vom porni discuția de la ideea existenței unei reale autonomii a negrului, în cadrul unui univers textual diferit de cele analizate până acum, un univers închis/ închistat/ prăbușit în negrul care va tinde la o înlocuire a prezenței oricărei forme de umanitate”. Siguranța demersului critic reține în mod deosebit atenția, criticul evidențiind cu multă finețe condiția limbajului și a felului în care acesta motivează în ultimă instanță imaginarul poetic: „Din moment ce existența non-limbajului este conștientizată și asumată, eului poetic nu îi mai rămâne altceva de făcut decât să treacă la cartografierea subtilă și metodică a unei lumi rămase în urmă, drept consecință a rezultatului răspândirii acestui non-limbaj care creează tensiunea distanțării dintre semnificat și semnificant. Non-limbajul poate fi privit și ca un post-limbaj, prin intermediul căruia pot fi redate, cu fidelitate, efemerul și atmosfera macabră a dezintegrării, atât carnale, cât și spirituale, proiectate pe un fundal apocaliptic”.
Următorul capitol este dedicat poeziei lui Ion Mureșan. În Experimente imaginare în poezia lui Ion Mureșan, Savu Popa are în atenție elemente ale unei „poetici metaepresioniste”, marcând cu siguranță specificul lirismului poetului: „În poezia sa, latura tranzitivă, cotidianismul sau prozaismul sunt topite, reciclate în pasta densă a unui discurs în care primează modalitate de a citi existența drept un corolar de semne și însemne”. Savu Popa reține la Ion Muresan „profilul unei personalități poetice al cărei caracter proteic este interesat, în primul rând, nu de aspectul concret al existenței, ci de acela inefabil, a cărui proiecție poetică ține de captarea unei dimensiuni diafane prezente dincolo de învelișul de suprafață al situațiilor”, profil pe care il conturează convingător în Tăcera imaginii. Supraexpresia ca stare poetică și Metaeuforia. Dimensiunea hiperemică a simțurilor. Poetica rememorării la Ion Mureșan, proiecția scriptică a viziunii și expresia imaginală constituie atribute ale poetului clujean și repere ale demersului critic al lui Savu Popa.
O atenție deosebită merită ultimul capitol al volumului, Hermeneutica incertitudinii. Între continuitate și alteritate, în care criticul îți concentrează atenția asupra unui „alt mod de structurare a discursului poetic” la cei doi autori. La Ion Mureșan criticul are în atenție acum volumul Alcool, cu puternica sa „imersiune într-o lume a insolitului fantastic și a onirismului bahic”, aspecte ce reconfigurează în ultimă instanță „elementele expresionalului sau ale naturalismului fenomenologic”. În cazul lui Aurel Pantea, criticul este atent la o semnificativă ieșire a poetului „din propriile experimente thanatomorfice și «pierderea» sa într-un univers lumesc”, totul legitimat de perspective lirice distincte.
O hermeneutică a incertitudinii este cartea unui autor care, atent la detaliile textului poetic, propune un demers interpretativ matur, ce nu poate fi ocolit de cititorii interesați de poezia lui Aurel Pantea și a lui Ion Mureșan.