De câte ori s-a scris despre romanul lui Marin Preda s-a insistat în mod deosebit asupra unui singur salcâm, cel aflat în fundul grădinii, salcâmul pe care vecinul Bălosu îl dorea ca lemn de construcție. Critica literară a taxat repede salcâmul ca „dublul vegetal” al lui Ilie Moromete, ba chiar ca un „axis mundi”, uitându-se că e vorba de un sat aparținând timpului din preajma celui de-al doilea mare război al lumii. Se cuvine să-i dăm dreptate lui Alexandru Paleologu care scria că nu ne mai aflăm „în satul al cărui elogiu îl făcea Blaga și unde, cum spunea el într-un poem celebru, «s-a născut veșnicia». Nu mai suntem în «veșnicie», ci în istorie”. Nu mai suntem într-un cosmos închis al cărui ax trece prin vatra satului, ci într-o lume deschisă și comunicantă; nu mai suntem într-un înveliș de mistere și sub un «transcendent care coboară», ci într-un plan al «transcedentalului», adică al întrebărilor despre «cum e cu putință» (Alexandru Paleologu, Simțul practic, București, Cartea Românească, 2007, p.33).
Lectura noastră are în atenție patru salcâmi din romanul Moromeții. Doi dintre aceștia sunt prezenți chiar la începutul romanului, când familia Moromete se întoarce de la câmp: „Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigarea în gură. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine…”. Aceștia nu sunt mai prejos de al treilea salcâm, „protagonistul”, căruia autorul îi va acorda o atenție sporită. Cei doi salcâmi lasă impresia că străjuiesc poarta grădinii în fundul căreia se află supralicitatul copac. Mai mult, ei au umbră și oferă doritul adăpost, ceea ce-l determină pe Moromete să tragă căruța sub coroanele lor.
Despre al treilea salcâm aflăm tot la începutul romanului. Ieșind la podișcă, Moromete este întrebat de vecinul său, Tudor Bălosu, dacă îi vinde salcâmul ăla, așadar un anumit salcâm: „Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmu ăla?”. Salcâm despre care s-a mai vorbit de altfel: „Da, am discutat odată să-ți vând un salcâm! Poate am să ți-l vând… poate n-o să ți-l vând… De ce trebuie să ne grăbim așa!?“
Marin Preda insistă asupra salcâmului ce pare să devină un reper în lumea satului: „Toată lumea cunoștea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară și-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-l ca loc de întâlnire. Toamna viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheța. Când erau mici, Paraschiv, Nilă și Achim curățau șanțul de zăpadă și gloduri și netezeau cea mai lungă gheață de prin împrejurimi. Lunecușul pornea de undeva din susul grădinii și se oprea la rădăcina copacului. În fiecare iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând la capătul ghețușului, vrând-nevrând, copiii îmbrățișau tulpina salcâmului, lipindu-și obrajii înfierbântați de scoarța lui neagră și zgrunțuroasă. Primăvara, coroana uriașă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine și Achim se cățăra ambițios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era curățat de crăci în fiecare an și creștea la loc mai bogat”. Ceea ce-l determină de altfel pe Nilă să întrebe de ce trebuie tăiat tocmai acest salcâm: „– Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!…”
Scena tăierii salcâmului lasă impresia unui subtil joc al scriitorului cu cititorul, pe care îl orientează aproape cinic spre simbol și metaforă, incitându-l la un anumit mod de a decoda fragmentul. Să urmărim așadar „jocul” scriitorului. Mai întâi să reținem că tăierea salcâmului are loc într-un timp incert, după cum incerte devin reperele cosmice, cu sugestii thanatice: „Pe cer, luna răsărise după ploaie și fiindcă nici dimineață și nici noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit și rece”. O stăpână a nopții și a „fluxurilor acvatice și sexuale”, luna se confundă cu soarele asociat „rațiunii, clarviziunii și autorității virile” (Adrian Papahagi), cu mențiunea că soarele este mort și degradat.
Moromete intră în grădină ca un inițiator, care-i cere celui neinițiat să-l urmeze: „Porni spre grădină și-i făcu semn fiului să vină după el. Aproape de poartă, Moromete se aplecă lângă un butuc de tăiat lemne și ridică securea care stătea trântită pe el”. Dacă tatăl ia securea nouă, Nilă trebuie să o ia pe cea deja folosită, care a mai tăiat din carnea lemnului, în felul acesta Moromete ușurându-i fiului posibila vinovăție. Amintesc și bocetele care vizează nu doar ființele plecate, ci și salcâmul ce va fi doborât: „Moromete și Nilă se opriseră în fundul grădinii. Vaietul cimitirului răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies chiar din pământ. Într-un timp, un glas se desprinse ciudat din celelalte și ajunse șoptit la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare și spaimă, care parcă nu înțelegea nici acum ce se întâmplase”.
Naratorul insistă în mod deosebit asupra căderii salcâmului. Lipsit de protecția copacului simbolic, satul Siliștea Gumești este redimensionat, de fapt dezvăluit la dimensiunile sale normale, totul este „după cădere” bicisnic. Mai mult, satul este amenințat din două părți: el se poate pierde în univers, în „cerul deschis”, căruia nu i se mai opune „bolta” vegetalului, și în același timp este vulnerabil în fața golului amenințător al câmpiei: „Din înălțimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se câteva clipe, ca și când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniștea dimineții ca o vijelie; se prăbuși și îmbrățișa grădina cu un zgomot asurzitor. Văile clocotiră și toți câinii de prin împrejurimi începură să latre.
După aceea se făcu tăcere. Se luminase de tot și printre șirul de sălcii se vedeau chiar cum sclipesc câteva raze roșii de soare.
Câtva timp, cei doi rămăseseră încremeniți, uitându-se la salcâmul doborât, neștiind parcă ce mai aveau de făcut. Duțulache ieșise din gaura lui făcută sub șira de paie și se uita peste grădină, parcă nedumerit și el. Numai caii stăteau tăcuți, nepăsători, cu buzele lăsate în jos.
– Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcile salcâmului. Desfă caii și bagă-i în grajd…
Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile”.
Întrebarea ce revine în celebra secvență a tăierii salcâmului este de ce a tăiat Ilie Moromete salcâmul ăsta? Tocmai salcâmul ăsta! Întrebarea i-o pune lui Moromete nu doar Nilă, în grădină, ci, îl întreabă, pe rând, membrii familiei, siliștenii și fetița care i se adresase atât de firesc și respectuos în același timp, de ce-ai tăiat salcâmul, „nea Pațanghele”? Ilie Moromete îi răspunde mai întâi lui Nilă. El a tăiat salcâmul „ca să se mire proștii”.
Mai mult decât o simplă expresie, cuvintele lui Ilie Moromete îi au în vedere pe cei opaci, care nu pot înțelege că timpul răbdător cu oamenii este o iluzie, și că de fapt contează celălalt timp, istoric, ce-l obligă pe individ să renunțe la o anumită relație cu lucrurile și cu lumea. Ilie Moromete întoarce spatele „dublului vegetal” și simbolului demnității țărănești. Probabil că nu i-a fost ușor să taie tocmai acest salcâm. Nu putem ști, putem bănui doar. Ceea ce este sigur însă este faptul că prin acest gest, el, Ilie Moromete din Siliștea Gumești, începe să se despartă de condiția sa de țăran. Este moartea simbolică a unei condiții, marcată de bocetele din grădină, dar mai ales, desprinzându-se de celelalte, tocmai de acel „glas plin de mirare”, care, asemenea celor din sat ce nu pot să înțeleagă tăierea salcâmului, „parcă nu înțelegea nici acum ce se întâmplase”.
În sfârșit cel de-al patrulea salcâm. În cel de-al doilea volum, la poarta Moromeților flutură praporii. Ilie Moromete, țăranul inteligent din Siliștea Gumești, a murit. Dulgherii îi cioplesc lui Ilie Moromete sicriul sau poate crucea dintr-un lemn de salcâm, „tăiat de verde”, simte naratorul nevoia de a preciza. Sugestie a continuității în altă lume sau poate ideea că plecând, silișteanul ia cu el salcâmul și o întreagă lume: „La poarta Moromeţilor fluturau prapurii, şi în curte printre femei şi copii, aşezaţi lângă coşarul acum dărăpănat din lipsă de vite, nişte dulgheri ciopleau liniştiţi un lemn de salcâm tăiat de verde… Din când în când clopotul de la biserică bătea de două ori, bang-bang, şi atunci toţi îşi făceau cruce, dar nimeni şi de nicăieri nu se auzeau plansete. Mama lui Niculae stătea într-un pâlc de muieri şi se uita din când în când atentă să nu lipsească ceva la alţi bărbaţi care mâncau lângă gardul grădinii pe nişte scânduri geluite, dulgheri şi aceştia chemaţi să ajute… Un câine negru complet, de la coadă până la bot, stătea foarte aproape de ei şi pândea într-o aşteptare lihnită firimiturile, fără nici un semn că simţul lui i-ar fi spus în vreun fel că lumea aceasta adunată şi mirosul acela de mămăligă cu varză care îi aţâţa nările însemna moartea bătrânului său stăpân: dacă cei ce mâncau atât de lacom din străchini nu simţeau nimic, de ce ar fi trebuit să fie el neliniştit, câinele?”