Pentru poetul Horia Gârbea (Amintiri cu poduri, Editura Neuma, 2021) podul contează ca trecere a unor etape existențiale, în egală măsură semn al păcatului și al trufiei, cu siguranță însă o biruință a vitalității: „Înțeleg că-s bătrîn numărînd / Podurile vieții mele, pe rînd. / A trece pe un pod oare să fie / Un păcat, o mare trufie? / Nici înotând, însă parcă / Ar fi mai firesc într-o barcă…” (Amintiri cu poduri). Declarativ la modul convingător, poetul nu ezită să amintească Styxul, dar acesta nu poate să tulbure echilibrul ființei, fiindcă accentele elegiace sunt lucid temperate: „Dacă sînt bătrîn, e firesc / Atîtea poduri să nu-mi amintesc. / Ce multe rîuri am traversat /Și nici unul nu m-a udat. / Iar acum îmi șoptește unul din draci: / Dar cu Styxul, cum ai să faci?” (Amintiri cu poduri).
Se cuvine să-i dăm dreptate lui Nicolae Manolescu atunci când reține caracteristicile parabolelor ce sunt într-adevăr emblematice pentru creația poetică a lui Horia Gârbea: „Parabolele lui Gârbea sunt surprinzătoare, pline de hazul ideii, de un umor intelectual, pigmentat uneori cu sugestii livrești. Și, aproape fără excepție, bine articulate, pe mai multe planuri, capabile să susțină cel mai subtil suspans în privința semnificației poetice”. Lectura unor texte parabolice presupune fără îndoială un traseu hermeneutic, atâta vreme cât un ademenitor fir narativ, schițat cu finețe și siguranță, contează ca un scenariu în care pulsează adânc semnificația: „când înțeleptul zhidun / pleca prin tîrg / pipa lui rămînea / pe măsuța din fața chiliei / oricine o vedea / putea să știe / că zhidun e plecat / și îl va găsi mai tîrziu / pe la ora ceaiului // de fiecare dată cînd / înțeleptul zhidun / pleca prin tîrg / pe măsuța din fața chiliei / venea un cocor / el scotocea cu pliscul / în pipă și câteva fire / de tutun cădeau pe măsuță // de fiecare dată când / înțeleptul zhidun / se întorcea din tîrg / cam pe la ora ceaiului / vedea tutunul risipit lângă pipă / și zicea / iar a venit acel cocor / și nu m-a găsit // într-o zi înțeleptul zhidun / sosit din tîrg / a găsit pipa și lîngă ea / niciun fir de tutun / pot fi două pricini a spus el / sau cocorul n-a mai venit / m-a socotit nedemn de vizita lui / sau cocorul a venit / și de această dată chiar m-a găsit” (cocorul și pipa).
Există la Horia Gârbea o perspectivă delicată asupra poeziei înseși, lipsită de ironie, nu însă și de sensurile grave ale textului poetic: „poezia este atunci cînd/ serile de vară/ încep să miroasă/ intens a trecut// poezia este aceea care/ picură în pahar/ și limpezește vinul/ pînă îl face nevăzut// poezia este o pasăre/ care a uitat să cînte/ și devine/ chiar cîntecul ei pierdut// îngerul i-a ascultat/ pe toți trei/ primului i-a dăruit/ o floare care mirosea/ a tot trecutul// celui de-al doilea/ un pahar atît de străveziu/ încît părea că nu există// celui de-al treilea/ i-a dat o pasăre mută/ și darul de a putea asculta/ cîntecele ei/ aspre ca o izbire de scuturi“ (darurile).
Poetul are în egală măsură plăcerea ceremonialului, propunând spectacole pline de rafinament, în care conștiința poetică ia inițiativa: „La caleașca mea, cînd ajungi / Înhamă doi cai albi, doi cai murgi. / Doi de fildeș, cu păr mătăsos / Și doi negri, din abanos. / Vizitii și escortă s-aduni / Cu totul patru bărbați. / Să fie toți patru nebuni, / Numiți și ofițeri sau prelați”. (Plimbare pe tablă)
Indiscutabil „pline de hazul ideii” și de umor intelectual, cum au fost ele socotite, poemele lui Horia Gârbea vizează uneori limita dintre realitatea cotidiană și universurile sensibile, totul sub semnul unui ușor perceptibil fior metafizic: „cînd între mine și soare/ trece un înger/ lumina crește și devine subțire/ mă spintecă/ iar căldura/ razelor îmi arde pielea/ o sfîșie ca o gheară/ de pasăre nevăzută/ și rămîn fierbinte/ o stîncă neatinsă de valuri// ceea ce mă întristează/ este că mulți nori/ și oameni nenumărați/ au trecut între soare și mine/ iar îngeri între mine și soare/ nu au trecut deloc/ sau numai o dată“ (între soare și mine). Poezia dobândește accente grave iar textul antrenează spre ceva bănuit dincolo de cotidian: „aș vrea să trec /pe o stradă la cîteva clipe/ după ce îngerul s-a prelins/ pe deasupra ei/ mîngîindu-o cu umbra // poate aș simți/ o urmă din parfumul lui/ poate aș găsi/ un fulg din aripa lui/ sau o pată mică/ de sînge din degetul lui/ înțepat de tulpina/ unui trandafir auriu// și eu trec pe o stradă/ și simt vag dar sigur/ un parfum minunat/ găsesc un fulg nespus de ușor/ și văd o pată mică albastră/ ca dintr-un sînge/ de culoarea cernelii” (rana îngerului). Cotidianul însuși este marcat de apariții bizare ce dau replica, în mod grotesc, momentelor solemne: „de câte ori/ recit poezie/ apare o femeie/ care împinge/ un tomberon uriaș/ plin cu mături și perii/ și care scîrțîie îngrozitor// de câte ori/ recit poezie/ femeia cenușie/ și fără simțire/ vine în sală/ cu tomberonul ei uriaș/ și îmi scîrțîie în urechi/ ca o prevestire rea// mi-am închipuit/ că femeia/ e cenușie și pe dinăuntru/ aspră și lipsită de dragoste” (femeia cu perii). Totul însă este abil „subminat” de un poet ce mizează pe rezolvarea neașteptată, nelipsită de umor, a situației: „dar ea/ are acasă/ un soț iubitor/ și patru copii/ unul dintre ei/ își iubește mama/ dar iubește și poezia/ încît pentru amîndouă/ și-ar da chiar viața// de cîte ori/ intră nesimțitoare/ în mijlocul recitalului meu/ tîrînd uriașul ei tomberon/ femeia cu perii/ se gîndește cu duioșie/ la fiul ei/ pe care ar vrea/ să-l știe într-o zi/ un ilustru poet” (femeia cu perii).
La Horia Gârbea funcționează ireproșabil un semnificativ pact cu realitatea. Cotidianul este acceptat/suportat cu toată agresivitatea ce o exercită asupra unei sensibilității ținând de „corola de minuni” a lumii, ceea ce nu exclude transcrierea cît se poate de atentă a acestei realități: „ce să mă fac / zumzetul realității / a devenit insuportabil / ca fluierele milițienilor / într-o intersecție / luni dimineața // dă mai tare conceptele / sau pune-ți brahms la căști/ ori pornește / aruncătorul de flăcări / cui nu-i place/ să nu consume / cine nu poate răbda / corola de minuni a lumii // s-o strivească / sub șenile / să pună pe foc automat / și să tragă” (pactul cu realitatea). După cum realitatea însăși acceptă, cu o generoasă concesie, oaze ce țin de alt univers: „o femeie îmbrăcată într-o / rochie multicoloră / stă în balcon / pe cer trece / un stol de crocodili / și femeia surîde / să fiu a naibii / chestia asta / chiar merită s-o trăiești” (femeia care surîde).
Lirismul lui Horia Gârbea se fixează într-un cadru organizat meticulos, realizat cu rigoarea amintitului ceasornicar, care știe că fiecare piesă contează pentru finalitatea scontată. Autorul este capabil de picturi de o incontestabilă finețe, în egală măsură țintind realitatea concretă dar și sugestiva reflectare a acesteia în acvatic, ca o replică posibilă la cunoscutul joc secund al poetului: „broasca nemișcată / pe frunza de nufăr / verdele lor / se prelungește în apă” (ora cinci dinspre seară). Picturalul nu rămâne însă la nivelul realității concrete cât timp în ea pulsează ipostazele fenomenale ca autentice simboluri, pe care ispita interpretării nu le poate ocoli. Am în vedere aici mai puțin motivul generos al acvaticului, asigurînd reflectarea/dematerializarea realului, pentru a mă concentra asupra nufărului și a verdelui, prezențe ce nu mi se par deloc întâmplătoare în poem. Primul, nufărul, este, după un cunoscut dicționar, „un simbol al abundenței și fertilității, legat de pământ și de apă, de vegetație și de lumea subterană”. Delicata pensulă a poetului trimite, în felul acesta, spre elementar, dincolo de suprafața amăgitoare a circumstanței. Pe de altă parte, verdele, „echidistant între albastru ceresc și roșul infernal (…) are valoarea mediatoare între sus și jos” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, București, Editura Artemis, 1995), poli ce vor reveni aproape insesizabil în grațioasa și gratuita în aparență compoziție a lui Horia Gârbea. Fiindcă în strofa următoare a poemului „pictorul”, sedus de simbol, introduce, pe lângă frunza de nufăr și broască (ea însăși animal acvatic și htonian, „asociată cu luna, cu apelele cerești – ploaia – și cu femeia), bâtlanul, care „înțeapă” cerul „fumuriu” (sugestie a limitei și a opacității), ca o încercare de a depăși limita și severa închidere: „bîtlanul / nemișcat / lîngă frunza de nufăr / privește spre ea / ori spre broască / iar conturul ciocului / înțeapă un cer fumuriu” (ora cinci dinspre seară).Toate semnificațiile sunt plasate, detașat, sub semnul unei sesizabile convenții (s-a scris de altfel despre o „poetică a orei cinci”, ora la care coboară marchiza), iar jocul se finalizează printr-o atitudine previzibilă, reamintind predispoziția poetului pentru ludic: „se aude un clipocit / broasca stă neclintită / bîtlanul nu face / nicio mișcare // e doar lingurița mea / amestecînd cu zgomote mici / în cana cu / bîtlan frunză și broască” (ora cinci dinspre seară).
Îmi place să cred însă că pentru Horia Gârbea podul, căruia poetul îi rezervă locul cuvenit în titlul volumului, poate fi și sugestia legăturii dintre spiritul lucid, comparabil cu al „ceasornicarului” care cunoaște bine impecabila funcționare a mecanismului ce măsoară trecerea (un volum se intitula Ceasornicarul), respectiv construcția migăloasă a poemului, și imaginarul ce impune, în orizontul limbajului, universuri sensibile, sub semnul jocului detașat al unui autor care își etalează cu multă dezinvoltură disponibilitățile pentru registre și modalități lirice diferite.