În urmă cu câțiva ani, universitarul brașovean Virgil Borcan publica o interesantă, originală și profundă carte despre poemul francez în proză.
În La typologie discursive du poème en prose français (Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2015), Virgil Borcan identifică „tipologia discursivă” a unui gen literar hibrid, „totalizant și integrator, cu apariție și evoluție meteorice”, autorul propunându-și în ultimă instanță să clarifice „conceptual și generic acest «text fără arhitext», fascinant și proteiform, pe care istoria literară îl clasifică drept «poem în proză»”.
Într-un semnificativ Cuvânt înainte/Avant-propos (cum volumul este scris în limba franceză, să-mi fie îngăduit să reproduc și în original titlurile capitolelor), se amintește faptul că gândirea este discursivă, neputându-se emite „judecăți de valoare în mod instantaneu, ca un flash, așa cum fac probabil îngerii”.
Conștient de faptul că „se gândește sub forma unei fraze cu subiect și predicat”, așadar că gândirea este discursiv organizată, autorul consideră că „Logosul divin este cel care ne gândește” și care ne impune să ne exprimăm verbal.
Am insistat asupra acestor idei din Cuvântul înainte cu atât mai mult cu cât acestea constituie premisa demersului și în egală măsură opțiunea pentru o perspectivă profundă asupra unei specii literare, dintr-un unghi ce implică referințe filosofice, dar, mai ales, de teorie și de istorie literară. Virgil Borcan are în atenție un nucleu sensibil existent în discursul ce caracterizează gândirea, care se dezvoltă cu un discret orgoliu într-un limbaj al tuturor, al prozei în special, rămânând o prezență inefabilă (concretizare, până la un punct, a Logosului divin amintit de autor), fără a submina acest discurs ce-l găzduiește și în care/prin care se motivează. Și căruia nu-i face concesii. Fiindcă, subliniază autorul, paradoxul ontologic al gândirii umane este până la urmă acela „de a fi obligată să se gândească pe sine, să producă o judecată rezonabilă asupra sa însăși și în interesul ei înseși”.
Virgil Borcan pornește de la constatarea (transcrisă exclamativ) unei fascinante existențe a cuvintelor încărcate de semnificații și de valori simbolice. Grecescul poiein, „a se naște”,este co-substanțial cuvintelor „poem”, „poet” și „poetic”, aici fiind identificat punctul generic al poemului în proză, care constituie pentru autor o fascinantă creație, amintind „cuvântul dintâi”, un nucleu ascuns în ultimă instanță, care, pentru a se revela, are nevoie tocmai de acea discursivitate proprie omului și gândirii sale. Între cele două tipuri de realități, de discursuri, al poeziei/poemului și al prozei există suficiente și ușor sesizabile diferențe (poemul în proză ca text), și în această situație poemul în proză este acceptat de Virgil Borcan ca încercare de „a reconcilia două căi divergente, de a întemeia în tiparul unei expresii unice două categorii discursive până atunci ireductibile”.
Virgil Borcan se dovedește aici un istoric literar serios și, în egală măsură, un redutabil teoretician literar, după cum o dovedesc o serie de capitole semnificative, în special Romantismul și abolirea frontierelor/Le Romantisme et l´ abolition des frontières sau Poem în proză și discontinuitate discursivă/ Poème en prose et discontinuité discursive, în care universitarul brașovean trece în revistă puncte de vedere de referință asupra poemului în proză, capitole pe parcursul cărora autorul stabilește un fin dialog cu acestea, nuanțându-le fără ca demersul să capete accente polemice.
Încheiată această etapă, Virgil Borcan poate urmări, într-un capitol substanțial, poeticitatea poemului în proză și mărcile sale distinctive, propunându-și să descopere acea „lege internă” a funcționării poemului în proză, în primul rând ideea de poeticitate ce-i conferă deplina individualitate („în ciuda diversității formale (…) poeticitatea sa rămâne evidentă”.
Rețin atenția în mod deosebit paginile, admirabile, care concretizează lecturile propriu-zise ale lui Virgil Borcan, în special cele dedicate unor Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud ori Stéphane Mallarmé, în care, fără a neglija obligațiile unei teze de doctorat, autorul rămâne un cititor profund, un critic sensibil, care propune discret perspective interesante asupra autorului abordat.
Nu este de neglijat condiția eseistică a volumului, un argument constituindu-l capitolul Charles Baudelaire sau ruptura existențială/Charles Baudelaire ou la fracture existentielle, capitol însoțit de un moto semnificativ atât pentru creația poetului, cât și pentru perspectiva de abordare adoptată de Virgil Borcan: „Il y a dans tout homme, à toute heure, deux postulations simultanées, l’une vers Dieu, l’autre vers Satan”. Este în fond punctul de plecare pentru a evidenția dihotomia „la nivelul instanței textuale: martor și narator, Baudelaire nu este cu toate acestea un narator-martor (în termenii teoriei literare). Aceeași lectură profundă și atractivă este rezervată poemelor în proză ale lui Arthur Rimbaud, din capitolul Arthur Rimbaud sau revolta permanentă/Arthur Rimbaud ou la rébellion permanente. Temperată de ideea tratării subiectului ales, lectura lui Virgil Borcan nu renunță, totuși, la libertatea și creativitatea ce-i asigură condiția definitorie. Abordându-l pe poet în orizontul tragicului (după Gabriel Liiceanu intersecție între destinul inexorabil și limitele ființei umane), Virgil Borcan accentuează ideea că Rimbaud are meritul de „a fi întemeiat în tiparul poeziei sale o lume ieșită din comun, o lume alta și în același timp ea însăși”, mai exact autorul Iluminărilor descoperă și face vizibile relațiile profunde dintre ipostazele fenomenale ale realului. Concluzia autorului merită toată atenția: „ Important este nu că s-a ținut de cuvânt, ci că va fi încercat să exprime inexprimabilul. Ceea ce echivalează cu o încercare de a realiza imposibilul”.
În capitolul dedicat lui Lautréamont, Lautréamont obscurul,/Lautréamont l´obscur Virgil Borcan apelează la autoritatea unor Gaston Bachelard, Charles Mauron sau Albert Béguin, care devin repere necesare în afirmarea convingerii, susținută de convingătoarea sa lectură, că la autorul Cântecelor lui Maldoror este vorba în ultimă instanță de un text care se autodevorează, fiind „expresia unei revelații totale ce pare să depășească posibilitățile umane”.
Virgil Borcan (re)citește cu o atenție demnă de invidiat marii autori francezi de poeme în proză, pentru a stabili trăsături definitorii ale speciei avute în vedere; cartea ne amintește însă că aurorul este un critic literar și fin degustător de literatură, care nu poate neglija specificul unui scriitor, specific pe care-l surprinde la modul convingător. Iată ce scrie despre Mallarmé: „Mallarmé abandonează cuvântul «imediat» (comun) în favoarea cuvântului «esențial», care nu mai sărăcește poemul prin tirania unui sens unic și tranzitiv (chiar și atunci când este posibil și pare necesar, dacă nu obligatoriu). Plăcerea textului critic nu scapă cititorului: „Spre sfârșitul vieții Mallarmé se delecta navigând – ar fi mai exact să spunem plutind- pe Sena, ca un bătrân viking care își presimte sfârșitul, marea sa călătorie către tărâmul de dincolo”.
La Saint-John Perse condiția poemului în proză nu este tratată diferențiat de profilul poetului: „Împrumutând, pentru epopeea sa imaginară, un titlu din Xenofon (Anabasis), ex-diplomatul care petrecuse cinci ani din viață în China renunță pentru pentru o bună bucată de timp la literatură, foarte probabil în căutarea sevelor mai suculente decât acelea care până atunci îl determinaseră să scrie. Spre deosebire totuși de Rimbaud, Perse revine la uneltele sale, dar de pe o poziție redefinită, potrivit căreia poemul reprezintă „singurătatea în acțiune”, o acțiune a spiritului, care realizează tripla sinteză a imaginarului, intelectului și realului pornind de la o triplă experiență, existențială, poetică și cosmică. Este o poezie globală care frapează literar prin măreția omului și a naturii”.
Virgil Borcan are plăcerea comentariului de text, pe care-l realizează în această carte sub semnul tipologiei discursive a poemului în proză. Detaliul este atent privit, fiindcă îi oferă criticului perspecive generoase asupra autorului. O metaforă centrală dintr-un fragment din Louis Aragon, „acest șarpe Ouroboros care concentrează privirile și declanșează contemplarea (în locul unei priviri concupiscente sau a unei reflexii platoniciene) acționează ca un vârtej, proiectând în jurul lui o serie metonimică, o „rafală” de comparații contigue care – virtual- este infinită, căreia nu i se mai cere nici măcar să respecte legile verosimilului”.
Scrisă în limba franceză, această carte despre poemul în proză trebuie tradusă în limba română.