Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Despre scrisorile esențiale

 

„Am dormit prima noapte pe mare
această neașezare de veci a materiei”.
(Ion Gheorghe)

 

Recitit după mai bine de o jumătate de veac de la publicare, volumul lui Ion Gheorghe, Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic. Scrisorile esențiale (București, Editura pentru Literatură, 1966), se dovedește un autentic reper nu doar pentru „poezia unei generații”, ci și pentru poezia românească. (Cred că se cuvine să menționez că poeții foarte tineri apreciază volumul, Claudiu Komartin considerând Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic „una dintre cele mai frumoase cărți de poezie scrise după al Doilea Război Mondial”).
În volumul dedicat poeților care au refăcut legătura cu marea experiență poetică interbelică, Ion Pop, unul dintre cei mai avizați critici de poezie de la noi, consideră pe bună dreptate că prin volumul din 1966 Ion Gheorghe „se întoarce la lirismul confesiv”, poezia acestui volum anunțându-se „ca o mișcare de explorare a realului, la prima vedere «reportericească», scoțându-și substanța dramatică din actul cotidian, acumularea de evenimente vitale, trăirea celor mai diverse experiențe va fi pentru poet expresia unei compensații: teama de singurătate și de moarte e echilibrată printr-o abandonare în fluxul existenței, ce devine astfel o continuă confruntare și înfruntare, încercare tensionată de a surprinde dinamica tainică a materiei”. Poetul transcrie în ultimă instanță „o experiență odiseică, pleacă în lume ca s-o învețe, s-o descopere în ceea ce are esențial. Dar mai mult decât o învățare a lumiii, călătoria este o verificare a forțelor spirituale deja achiziționate, într-o serie de situații limită, probă a autenticității trăirii”. Ceea ce mi se pare esențial pentru volumul lui Ion Gheorghe, aspect reținut de Ion Pop, este faptul că lucrurile „au toate înfățișări ascunse și nu e nevoie de o risipă de de metafore pentru a sugera un plan mitic de referință paralel celui real”. Realitatea surprinsă de poet corespunde unui model de profunzime, care trimite spre mit și marile simboluri. Discursul are într-adevăr acea „mișcare epopeică” remarcată de criticul clujean, iar „sub crusta de evenimente comune ale realului se ghicește mereu acea a doua realitate, greu de definit, ce se insinuează neașteptat, ca printr-o fisură a celei mai prozaice desfășurări de fapte: mentalitatea arhaică, animistă. Alegoria e evitată, mitul se grefează organic pe concretul imediat, „reportajul” sfârșește în plină viziune mitologică” (Ion Pop).
În esența ei, poezia din Nopți cu lună pe Oceanul Alantic stă sub semnul fricii de moarte. „Am plecat fiindcă mi-era frică de moarte” scrie poetul într-o semnificativă Predoslovie. Întâlnirea semnificativă cu moartea se consumă înaintea unui prag și înaintea unei semnificative treceri la o altă etapă existențială, într-un spațiu al înaltului, muntele, din perspectiva căruia evenimentul se redimensionează, impunându-și semnificații de indiscutabilă profunzime: „Când am văzut-o prima oară eram pe muntele Ineu./ La peste 2000 de măsuri de-asupra mării puteam să-mplinesc sau nu 20 de ani”. Îmi îngădui aici o scurtă paranteză pentru a mă referi la două detalii din textul poetic al lui Ion Gheorghe. Muntele și urcarea pe munte implică elemente de purificare, de înălțare a individului, ca într-un autentic ritual săvârșit în vederea consumării unui rit de trecere la altă etapă. În anumite culturi, cifra douăzeci contează ca altă vârstă. „Copilul nu devine deci o persoană – se poate citi într-un cunoscut dicționar de simboluri- decât după ce a parcurs de patru ori ciclul de cinci zile care exprimă cosmologic cele patru direcții cardinale și centrul, locul de manifestare”.
Un pact cu moartea este urmat de plecare și întoarcere ,iar experiența muntelui nu este altceva decât dobândirea unei perspective largi asupra lumii, dar și o sugestivă ieșire din tot ceea ce limitează condiția umană, prin excelență legată de teluric, pentru a surprinde nu imediatul, ci întregul. (Chiar dacă sunt nopți pe Oceanul Atlantic, neașezat, agitat, nopțile poeziei lui Ion Gheorghe exclud opacitatea și limitarea perspectivei, sunt „nopți cu lună”, ca sugestie a liniștii interioare, dar și ca garanție a transparenței și a accesului la întreg). De aceea întoarcerea reia motivul plecării, sub semnul aceleiași legitime frici omenești: „M-am întors fiindcă mi-era frică de moarte”. Discursul se metamorfozează pe neașteptate, intertextualitatea (remarcată în poezia lui Ion Gheorghe) accentuând profunzimea lirismului dar și contextul cultural al acestuia: „Și nu s-au mai întors./ Acum cânți tu, zeiță, mânia?Când au plecat, unde ai fost?/ Ți-e frică de moarte și ție, zeiță” (Predoslovie).
Călătoria nu înseamnă pentru Ion Gheorghe o experiență ce presupune cunoașterea de sine și a lumii. Poetul nu călătorește pentru o dorită metamorfoză, pentru ca, la întoarcere, să fie altul, ci pentru a recunoaște lumea, pentru a se convinge că aceasta, încă, îi este familiară și protectoare într-un fel. Opinia lui C. Stănescu reține în acest sens atenția: „Poetul n-are vocația cunoașterii, ci pe aceea a recunoașterii (…).El își trimite scrisorile ca pe niște certificate de neschimbare (de nemoarte) ca semne de recunoaștere a propriei ființe în lungul său drum. Poetul nu află, nu cunoaște, nu explorează tărâmuri noi, ci se consolidează pe sine cel care este, puterea evocării fiind superioară oricărei înstrăinări”.
Așa cum este este înțeleasă de Ion Gheorghe, călătoria nu înseamnă despărțire de spațiul real, de locuri familiare, nu este dezicere de pământ. Dimpotrivă, pământul este visat ca un spațiu ideal, cu vegetalul și bănuita sa forță: „Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui;/ se făcea că se pornise și apa pe sub noi;/ din loc în loc se vădea că sunt amfore-ngropate/ să cumpănească trecerea și-ntoarcerea lumii și-/ acestea-și rătăciseră orologiile de ploaie și umezeală/încât ogoarele se preschimbaseră în lacuri,/ și tot țăranii au sărit să sape șanțuri și-apeducte;/ astfel apele se linișteau, amforele-și câștigau crugul orar/și tot tractoarele ieșeau să pună capăt stihiilor –/ Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui…” (Tot mai visez pământul cu nefericirile lui).
Scrisoarea devine certitudinea relației omului cu pământul, cu liniștitoarele repere, cu materia, iar scrisoarea nu poate fi la Ion Gheorghe decât una esențială, cu trimitere spre un gest paradigmatic, prin care poetul trece în etern tot ceea ce părea efemer și de circumstanță: „ de peste tot am trimis scrisori./ Citisem eu că cele mai frumoase le scriu acei plecați pe ape” (instabilității acvaticului i se opune scrisul ca garanție a stabilității). Scrisoarea este așteptată, căci scrisul și cititul devin gesturi aproape ritualice, prin care omul se sustrage morții: „Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn”. Cuvintele sunt dorite, cuvântul este simțit ca un univers sensibil și ca semn al creației: „Scrie-mi, trimite-mi pachete de cuvinte de-acasă-/ grele, ca sacii de pământ, scrisorile tale spre mine; nevămuite le voi vărsa pe masa de muncă, pe pernă,/ le voi lua dimineața cu apă, le voi mușca pe pâine,/ cuvintele tale, scrisorile tale de dorul de mine-/ de sprijin al meu, de păstrare, de faimă frumoasă” ( Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn). Asupra scrisului se insistă de altfel, el fiind acceptat ca replică și șansă dată realului, re-creare a celor existente, în ultimă instanță: „Scrie-mi, inventează tu ziceri noi despre lucruri/ sări de pe rugul de noapte al somnului, singură,/ pierde-te printre cărți, smulge-le limbile de iubire/ pune-le să te-nvețe, fură-le rostul și lucrul” (Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn).
Ion Gheorghe nu este un poet al somnului lângă o apă care curge, precum Lucian Blaga, ci al somnului pe mare, eliberare de luciditate și trimitere spre un timp mitic, când, sub vaporul de pescuit, „se adună și se desparte materia”. Iată un fragment semnificativ din poemul Am dormit prima noapte pe mare: „bulbucatele semințe-ale morții, ca boabele de fasole,/ în care așteaptă lujerul plantei cu cele două frunze dinainte alcătuite,/ clipă de clipă-mpreună cu sâmburii de portocală ai vieții/ se sprijină unul pe altul, din necunoaștere încă,/ din neștiința lor unul de altul/ dar mai cu seamă din nevoia însăși a zeității/ ce-o văd călătorind, din val în val, din crug în crug – purtată astfel de încăierarea dintre amândouă..”.
Revenind, scrisorile, trecerea în semn a realului și, într-un fel, consacrarea acestuia, devin sugestii ale jurnalului (esențial, desigur) unei călătorii prin care individul are inițiativa, luând-o înaintea marii călătorii, care nu mai depinde de el. Cu atât mai mult cu cât această asumată călătorie se derulează în egală măsură în contextul cotidianului, dar și al marilor simboluri, al bănuitei și fascinantei mișcări a materiei. Nu în ultimul rând, călătoria pe mare, pe ocean, implică un spațiu în care, prin neașezarea „de veci a materiei”, moartea nu mai poate produce teamă.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg