Prea puțini dintre conaționalii noștri sunt preocupați, de „stilul” de viață. Întrebarea pe care ne-o punem este următoarea: am avut, oare, și păstrăm un stil al nostru, distinct de al popoarelor europene? Iată o întrebare căreia cu dificultate i se poate da un răspuns mulțumitor pentru românii care nu și-au făcut planuri de înstrăinare.
La vremea lor, Nietzsche și Keyserling au ajuns la concluzia că un „popor” e o „unitate de stil”, iar ca să pricepi un stil trebuie să știi numaidecât „mentalitatea” poporului care l-a creat. Arta, spun aceiași filosofi, e cea mai bună „diagnoză” pentru psihologia sa etnică. Dicționarele definesc „stilul” drept „operă densă, limpede și recognoscibilă”.
Sigur, s-a scris enorm despre „stil” și „stilistică” în critica noastră, amintindu-ne mereu de Lucian Blaga, Nicolae Balotă, de celebritățile interbelice etc. Însă, pe noi ne interesează „stilul vieții” unei nații, sintagmă pusă în circulație de Vladimir Streinu. El, aproape, elimină „individualul” și face loc „spiței”, adică felului „colectiv de conduită”. În concepția lui, stilul nostru s-ar defini prin „încrederea în rânduieli eterne”, prin încadrarea individului în societate și în neam. În general, românii nu râd de alții, ci de ei înșiși, când se abat de la lege, râd de propria lor existență.(1) În acest sens, râsul lui Creangă este propriu pentru sensibilitatea noastră, în care se încadrează el însuși:
„Nici frumos până la douăzeci de ani, nici înțelept până la treizeci și nici bogat până la patruzeci n-am fost, dar nici așa de sărac, ca anul ăsta, ca anul trecut și ca de când mă știu, niciodată n-am fost”.
Pentru a aminti cititorilor de astăzi ce credea alt gânditor din trecut despre felul de a fi și a se comporta al românilor de odinioară, apelăm și la crezul lui Mihai Ralea, exprimat într-o carte a sa, apărută în 1943:
„Suntem ursuzi și încruntați, cobim jalea și prăpădul cu cel puțin două decenii înaintea catastrofelor actuale. Ideea inevitabilității războiului și a revoluțiilor a crescut în sufletul nostru concomitent cu creșterea concepției noastre catastrofice, profețiile dezastrelor viitoare au început să curgă din abundență”. (2)

Făcând o comparație, chiar și astăzi, constatăm, în psihologia și mentalitatea românilor, asemenea ipoteze apocaliptice. O bună parte dintre semenii noștri afirmă sau sugerează în presa scrisă ori în comentariile de la T.V. aprecieri prăpăstioase privind viitorul neamului nostru. Fără argumente plauzibile, politicienii de toate culorile vor să-i convingă pe românii obișnuiți că viitorul națiunii lor e înnegurat, fiind amenințat fie de la răsărit, din partea Rusiei, tot mai modern înarmată, fie dinspre apus, din partea Ungariei care revendică mereu Transilvania.
De aceea puternicii zilei, de la o guvernare la alta, îi avertizează pe românii obișnuiți să fie cuminți și ascultători, să creadă în preceptele lor politice, întrucât numai așa vor fi apărați de relele venite din exterior. Invitația are și un subînțeles perceput de mulți români isteți, adică guvernanții și ceilalți puternici ai zilei vor să-i „prostească” pe supușii lor să accepte tacit sărăcia care îi înconjoară și să nu observe „lăfăiala” în care „huzuresc” cei care formează protipendada „îmbrăcată” în culorile partidelor politice.
Pe de altă parte, pe parcursul timpului trecut de la revoluție, s-au acumulat o sumedenie de nemulțumiri, de „revolte tăcute” care dospesc și se vor aprinde în sufletul și manifestările exterioare ale românilor, care nu mai suportă sărăcia, minciuna și prefăcătoria. Deocamdată mulțimea tăcută se complace în „cumințenia” proverbială, încât parcă exprimă tristețea unei vechi cugetări: „E frumos numai ce e întristător!”
Sigur, nici o națiune nu cunoaște progresul dacă, în întregul ei, se complace în starea amintită mai sus. Există între românii noștri și oameni de toată isprava. Unii și-au constituit „firme” tehnice, alții „ferme” agricole productive, încât contribuie, prin taxele pe care le plătesc statului, la susținerea lui financiară. Așadar, nu toți conaționalii sunt ursuzi și încruntați ca cei de altădată. Există și conaționali întreprinzători și optimiști în inițiativele și planurile lor. Se impune, deci, să reînvățăm să fim noi înșine. De aceea nu e bine ca totdeauna să acceptăm judecățile înaintașilor. De pildă, G. Călinescu aprecia, la timpul său, că românii au învățat din străinătate „naționalismul și antisemitismul, iar în viitor, vor învăța să fie români mai întâi din rațiunea Occidentului!” Astăzi, nu mai putem accepta pe de-a întregul astfel de precepte formative. Dimpotrivă, în relațiile cu confrații europeni ne dăm seama adeseori de dublul lor limbaj: într-un fel ne spun și chiar ne obligă ce să facem la noi acasă, dar, în interesul lor, iar în economia, comerțul și administrația occidentală programează cu totul altceva decât ne-au recomandat nouă, celor din Europa răsăriteană. Așadar, e timpul să ne „redeșteptăm”, să credem mai degrabă în vocația și puterile noastre, fără a tot aștepta „învățături” sosite din străinătate. În felul acesta, românii își vor recăpăta încrederea în puterile lor, vor îndrăzni mai mult și nu vor mai fi cuprinși de jalea și de teama „catastrofelor” care amenință ființa neamului și viitorul ei. Astfel se va contura, treptat, un „stil de viață” care ne va aparține și pe care îl vom putea distinge și argumenta în comparație și diferențiere cu cel al altora. În această privință, „seriozitatea”, calitatea principală a acestuia, va fi susținută de inteligență, de puterea de a găsi deosebiri și nuanțe.
Un alt aspect al seriozității este viziunea corectă și realizarea ei completă. Adică, românii trebuie să înțeleagă un alt deziderat care îi obligă să ducă până la capăt o inițiativă, pentru a realiza, a individualiza, a da unei structuri specifice dezvoltarea ei completă, realizarea notelor ei originale, care o fac să se distingă în mod real, fără putința de a fi confundată cu alta, fapt care îi conferă independența și justificarea ei.
Se știe, „seriozitatea” ține de „individualitate”, adică fiecare inițiator într-un domeniu sau altul trebuie să țină seama de ceea ceea ce-i dictează „legea lui personală”, adică de dezvoltarea lui sinceră, simplă și completă. Ca atare, el trebuie să se ferească de influențele falsificatoare, fără să se abată de la ceea ce-i aparține, fără a se opri la mijlocul drumului în investigațiile sale. Se știe, omul serios este cel care se cunoaște pe sine, adică, știe ce poate și ce nu.
Dimpotrivă, omul neserios se ignoră, își împrumută mintea și sufletul altora, face grimase fiindcă nu se cunoaște integral, își propune scopuri pe care nu le poate atinge, fiind străine de pregătirea și puterile sale.
Nu spunem o noutate când afirmăm un adevăr: dintre toate provinciile românești, noi, precum alții înaintea noastră, credem că Transilvania a fost aceea care a adus în viața românilor conceptul de „seriozitate” de care a avut și are atâta nevoie neamul nostru. La vremea sa, Liviu Rebreanu afirma răspicat: „Lipsa seriozității este unul din cele mai grave neajunsuri ale societății noastre” (…) Transilvania, în concepția sa, era un adevărat „rezervor de seriozitate”. La vremea lui, el credea că din însușirile specifice tuturor provinciilor românești va ieși un om ale cărui „virtuți și calități” se vor impune tuturor vorbitorilor de aceeași limbă. Dar, „trebuie să începem prin a fi serioși. Acesta e un lucru capital”. (3)
Întrucât stilul de viață impune niște reguli și limite, simțim nevoia de a ne opri puțin asupra termenului de seriozitate. În general, seriozitatea este considerată o virtute, precum bunătatea sau frumusețea. Ea este, în mare parte, o calitate nativă și în majoritatea situațiilor se poate păstra. Deși o bună parte dintre intelectuali se silesc să devină serioși, nu toți reușesc.
Adeseori, seriozitatea depinde de caracterul și temperamentul individului. Aproape în fiecare epocă a fost apreciată diferit, în comparație cu vremurile precedente. În Franța Evului Mediu, un om serios era considerat unul „greoi, lipsit de grație și de suplețe”. În societatea românească din veacul al XX-lea, o astfel de personalitate era considerată „încuiată”!
Pentru a caracteriza seriozitatea cuiva, se recomandă identificarea celor două componente din existența oricărui fenomen moral: adică a „centrului„ și a „periferiei”. De obicei, în nucleul de bază se află latura esențială a fenomenului respectiv, iar la periferie cea secundară. Seriozitatea presupune o funcție de diferențiere, adică pătrunderea și caracterizarea laturii esențiale a fenomenului, fapt care înlesnește apropierea de specificul ei, stimulând curiozitatea și statornicia în preajma fenomenului pe care-l identificăm și dorim să-l cunoaștem în ce are specific. Dimpotrivă, îi numim neserioși pe indivizii grabnici, care inițiază proiecte enorme, în preajma cărora se plictisesc și pe care le părăsesc dezgustați de apropierea lor.
Pe de altă parte, „seriozitatea” depinde și de un anumit „grad de efort”, care încorporează deopotrivă o chestiune generată de inteligență și de voință puternică. Așadar „putința” și „voința” asigură înfăptuirea reală a seriozității.
Pe de altă parte, intelectualul „serios” este, de obicei, sincer, adică gândește și înfăptuiește numai ceea ce e sigur de adevărurile avansate și nu copiate de aiurea. De aceea Mihai Ralea recomanda, pentru a-ți păstra intactă seriozitatea, îndemnul: „ Fii ceea ce ești, iar ca să poți exista, trebuie să te distingi prin ceea ce ai original și ireductibil”.
La polul opus, omul neserios se ignoră pe sine, nu știe ce poate și cât poate. De aceea imită „eul” altora, își propune obiective pe care nu le poate atinge, pentru că îi lipsesc capacitățile necesare.
În perimetrul culturii noastre, nimeni nu contestă „seriozitatea” activității unor cărturari și scriitori precum Dimitrie Cantemir, I. Heliade Rădulescu, T. Maiorescu, B.P.Hasdeu, N.Iorga, Ionel I. C. Brătianu, Spiru Haret și mulți alții.
Nu ne este permis să uităm o altă cugetare a lui Liviu Rebreanu; el spera că, în perioada interbelică, din însușirile specifice tuturor provinciilor românești va ieși un om ale cărui „virtuți și calități” se vor impune întregii lumi, însă „trebuie să începem prin a fi serioși, acesta fiind un lucru capital”.
Din păcate, acel român „providențial” nu s-a ivit până acum. De aceea ne întrebăm: unde s-a „refugiat” seriozitatea românilor după Revoluția din 1989? În parlament? Nu cred. Nici un mare „legislator” (asemănător cumva cu Spiru Haret) nu s-a ivit încă. Nici în guvernele mereu schimbătoare nu a putut să se impună.Va fi, oare, în societatea civilă sau în lumea universitară? Puțin probabil. De aceea ne putem întreba retoric: ce s-ar întâmpla, oare, dacă un român adevărat, școlit în străinătate, serios și patriot, să fie convins și să dorească să „îmbrace” haina visată cândva de Liviu Rebreanu și, datorită virtuților și calităților mult așteptate, să determine „renașterea” României în lumea modernă de acum? Așadar, românii așteaptă mereu…
Noua generație, formată din elitele momentului actual, își va afla, treptat, un „stil de viață” propriu. În acest sens, exemplul lui Lucian Blaga este edificator. Într-o „Corespondență” (4) cu un tânăr scriitor, publicată în 1989, el se ocupă de „stilul de viață” propriu unei generații. El socotește că fiecare generație a suportat anumite influențe, fie din partea părinților, fie din partea altor culturi. Însă, „inițiativa personală” și „factorul etnic” sunt covârșitoare pentru formarea unui stil de viață propriu, distinct. Așadar, în concepția sa, „stilul de viață” constă în „cum” și nu în „ce. Oare, generația pe care o tot așteptăm se va sili, prin programul și elitele sale, să situeze România în ritmul timpului prezent și în ce măsură îl va „sincroniza” cu spiritul european, păstrând totuși specificul românismului?

 

 

Note
Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, III, București, Editura Minerva, 1974, p. 291-298.
Mihai Ralea, Filosofia seriozității, în vol. Între două lumi, Ed. Cartea Românească, 1943, p. 207-216.
Vezi Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu – prin el însuși, Ed. Academiei, București, 2008, p.161.
Vezi Lucian Blaga, Corespondență (A-F), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p.280.