Textualizarea și ritmul ei

 

Cum avansează concret conceptorul în edificarea textului pornind de la mugurele genetic primordial (incipitul), respectiv de la planificare? Textualizarea, ca şi planul în ultimă analiză, este compusă sub raport genetic din unități interne de conținut (paşi genetici) inițiate fiecare de un punct de creație-opțiune. Dacă am figura grafic intensitatea activității orologiului interior, am avea probabil o imagine asemănătoare celei a unei electrocardiograme. Constatăm existența unor apogee în punctele de creație-opțiune şi a unor porțiuni mai joase sau chiar plate pe intervalele corespunzând unităților interne de coerență care îi urmează. În punctul de creație-opțiune, când distanța temporală de momentul începerii redactării este de câteva minute, conceptorul trebuie să „vadă“ ansamblul unității de coerență ca pe o secvență de film derulându-se în fața ochilor imaginației. Indicațiile planului sau incipitului îi oferă un pretext de bază de plecare care facilitează trecerea la dezvoltarea corolei de amănunte ale textualizării, din ce în ce mai divergente în raport cu prescripțiile incipitului sau ale planificării. Realizarea ei cere un supliment de materie imaginativă – replici, îmbrăcămintea cutărui personaj feminin sau masculin, feluri de mâncare, culoarea rujului de buze, reacții psihologice, limbaj… – care trebuie inventate în principiu în acest punct, chiar dacă altele vor apărea prin surprindere în chiar cursul redactării, iar dintre ele unele vor fi modificate continuu până la stabilizarea „definitivă” a textului.
Derularea ritmică poate fi tulburată în permanență de rectificări de nivel macroscopic perspective dar si retrospective. Holmorfismul este de miză la marii autori: o schimbare majoră în mijlocul textului poate antrena schimbări în amont, în ceea ce n-a fost încă scris, dar și în avalul său. Rectificările post factum (după ce punctul respectiv a fost depășit în derularea textualizării) se repercutează la nivel microscopic, al textualizării, sub formă de corecturi de mai mare sau mai mică amploare care iau implicit mai mult sau mai puțin timp.
În planul unităților interne de coerență, porțiuni relativ autonome ale anecdoticii (un dialog, o scenă într-o tavernă, cea a unei ambuscade în timp de război…), avem de-a face cu microgeneze repetitive a căror fază inițială este constituită de microincipiturile fiecărei unități. În raport cu modelul arborescent al genezei definit anterior, la nivelul nodurilor de creație-opțiune care inițiază sintagmele narative de nivel imediat subglobal putem vorbi de ezitări sau puncte de reflecție de primul nivel. Subunitățile care compun unitățile de acest prim nivel, inițiate de un nod de creație-opțiune de gradul doi, sunt caracterizate prin ezitări de gradul doi. Există apoi ezitări de gradul trei, patru, s.a.m.d. până la nivelul celor mai mici textoizi imediat superiori nivelului frastic. Un asemenea textoid de gradul patru poate fi o discuție între două personaje care se termină, iar cele două personaje trec separat la alte îndeletniciri sau o descriere de peisaj așa cum se întâmplă lucrurile în romanele lui Umberto Eco. Rezolvarea microproblematicilor ridicate de fiecare textoid sau de unități mai ample de text presupun intervenția orologiului interior. Ceea ce nu provine din actul imaginativ grefat pe punctul de creație-opțiune, factologia pură, non ficțională, este completat prin aporturi din experiența de viață ca în cazul lui Șolohov, Sven Hassel sau Kurt Vonnegut, documentare ca la Zola, Flaubert, surse orale indirecte ca în cazul saloanelor literare. După Montaigne, autenticitatea cea mai marcată si valoarea aparțin protagoniștilor direcți sau evenimentelor: „Singurele povești bune sunt cele care au fost scrise de oamenii însisi care erau la manetele afacerii sau au fost implicați în conducerea ei sau cel puțin au avut norocul să conducă altele de același fel. […] La ce ne putem aștepta de la un medic care scrie despre război sau de la un școlar care vorbește de proiectele Prinților?” (Montaigne 2015, 130).
Se poate întâmpla ca din exterior ezitările să nu fie vizibile sub formă de discontinuități fizice. Conceptorul redactează în flux continuu. Dar acestea sunt doar aparențe, care au în spatele lor diverse tehnici inventate de creatori. S-o reamintim pe cea a lui Hemingway care păstra seara o rezervă de „jus” (material fantasmatic) pentru a depăși a doua zi momentele de inerție matinală când mașina imaginativă este rece și întârzie să se mobilizeze. În timp ce el transpunea pe hârtie reziduul din ajun, instanța sa profundă încerca să străpungă orizontul opac care întindea în fața ei și să imagineze ce se va întâmpla în continuare. În momentul în care rezerva de materie din ajun era epuizată și scriitorul atingea punctul de creație-opțiune următor, spiritul lui era suficient de încălzit și imaginase deja posibilitatea optimală de continuare. În timp ce redacta această nouă „viziune”, imaginația lui încearcă să străpungă ceața incertitudinilor care acoperea partea nescrisă (și neimaginată) următoare. Când și aceasta se clarifică, în timp ce el pune în pagină factologia imaginată, facultatea lui afabulatoare continuă explorarea posibililor anecdotici care o prelungesc. Timpii de concepție sunt localizați în intervalul sau intervalele de timp care precedă începutul unității de coerență respective, oricare ar fi activitatea căreia autorul i s-a consacrat în acest răstimp, dar debordează și peste timpul de redactare al unității de coerență anterioare. Ezitarea a existat, dar ea a fost egală sau mai mică decât intervalul de timp afectat transcrierii fizice a unității interne de conținut anterioare sau concomitentă cu alte activități, ceea ce face să nu fie observabilă din exterior, actul de redactare fizică având o perfectă continuitate. În momentul în care maşina imaginativă este încălzită la maximum lucrurile se întâmplă de această manieră.
În cazul în care timpul de reflecție depăşeşte intervalul necesar redactării unității anterioare, ea se traduce printr-o ruptură, blocaj sau hiatus între cele două unități. Dar chiar în acest caz, nu putem avea măsura exactă a dimensiunilor reale ale timpului de reflecție, pentru că o parte se suprapune peste intervalul anterior iar o altă parte poate transgresa timpul alocat unităților următoare sau chiar, când scriitorul se întrerupe, peste alte activități: cumpărături, vizite, plimbări, călătorii etc. Pentru a evita acest gen de rupturi şi a asigura fluiditatea redactării, J. C. Oates nu se servește de tratamentul de text ci, mărturisește ea, „scriu îndelung de mână. […] Apoi timpul de a-mi scrie textul la maşină în forma necesară, l-am văzut în imaginație de mai multe ori” (Oates 2003, 35). Spunând acest lucru, Oates declară implicit că se conformează ritmului psihic propriu de lucru, diferit de la un autor la altul şi de la un proiect la altul. Cvasi totalitatea scriitorilor își gândesc textele chiar când se dedau la alte activități: mese, deplasări pe jos sau cu un mijloc de transport, voiaje, cumpărături, dar mai puțin întâlniri cu familia, prietenii, susceptibile de a-i scoate din gândurile lor etc., ceea ce contribuie să liseze timpii de redactare fizică. Ceea ce a gândit în timp ce-şi făcea cumpărăturile, mergea sau chiar în timpul serbătoarei Crăciunului cu familia este reinvestit în continuarea narațiunii. Aragon confirmă: „Începutul vă vine de obicei pe stradă […].” (1969, 94) Într-adevăr, mersul pe jos stimulează gândirea. În plin lucru la Orlando, Virginia Woolf crede că îl poate scrie în contrapunct cu eseul teoretic pe care îl pregătea despre roman. „Credeam că o voi putea scrie în timp ce lucrez la eseul despre roman, dar cu mintea înfierbântată nu mai e chip s-o opresc. Când mă plimb construiesc fraze, când șed pe scaun plăsmuiesc scene; […]” (A Writer’s Diary 22 oct. 1927).
Ca şi în cazul hormo-incipitului, autorul poate iniția o unitate de conținut pe baza unui microincipit parțial sau fals, urmând ca reflecția să continue în timpul redactării, antrenând rectificări sau răsturnări totale de intenție. În cazul acestui tip de geneză, toate trei etapele canonice – hormo-incipitul, planificarea, textualizarea – se confundă într-una singură (care le include sintetic pe toate trei). Fragmentul de textualizare lucrat într-o singură respirație cumulează atunci funcțiile fazelor anterioare. La fiecare asemenea pas, un foc de artificii al imaginației încheagă în jurul unui flash incipitar mai întâi un element de planificare trecând apoi aproape instantaneu la carnalitatea textualizării. Prototipul acestui gen de concepție rapidă şi comprimată ni se pare Stendhal, dar si Milton, Restif de la Bretonne sau Aragon.
Când, din diverse motive, autorul nu se mulțumeşte cu durata „normală “ a accesiunii la inconştient şi a incubației, el dispune de un larg spectru de tehnici susceptibile a intensifica şi a aprofunda activitatea maşinii inconștiente. Prin practica genezei polifonice el atinge densitatea maximă a fecundității conceptuale de care este capabil. Există în afara contrapunctului conceptual o multitudine de alte procedee susceptibile de a optimiza activitatea cerebrală fără a comuta de pe un proiect pe altul sau chiar comutând.
Este de notat faptul că ignorarea acestor procedee de optimizare a cooperării conştientului cu inconştientul produce în plan larg social o hemoragie de potențial creator enorm. O statistică britanică publicată în urmă cu mai bine de 20 de ani demonstra că între 3 şi 5 milioane de indivizi dispuneau în Anglia de potențialul intelectual necesar pentru a deveni savanți, creatori/descoperitori, dar că dintre ei numai o fracțiune infimă, câteva mii reuşeau să devină la modul efectiv. Neurologia admite la rândul ei că individul uman foloseşte abia câteva procente din conexiunile neuronale posibile la nivelul sistemului nervos central. Cel mai mare potențial de creştere economică umană, socială, de calitate de viață nu este deci în exterior, prin cucerirea de noi teritorii sau bunuri materiale așa cum s-a întâmplat în fazele mai puțin dezvoltate ale istoriei, ci în interiorul nostru. Lumea noastră, atât de sensibilă la risipa materială la care se livrează societățile moderne, pare a nu avea nici un cuvânt de spus în ce priveşte risipa de potențial cerebral. Or, este risipa de vârf, cea mai gravă, pentru că le implică pe toate celelalte.

Antrenarea inconştientului în derularea genezei şi în special în constituirea incipitului poate fi contestată cu o oarecare uşurătate evocându-se categoria autorilor-ingineri, de tip Zola. Zola dispune de o idee generală asupra a ceea ce are de gând să scrie sau mai degrabă de spiritul în care va scrie (preincipit), dar nu pare a avea o perspectivă concretă în profunzime a proiectului, fie ea provizorie şi precară. În consecință procedează la o amănunțită documentație, plus o enormă plajă de informare (vizite pe locurile grevei, discuții cu minerii, prezență în sala unde se desfășoară procesul greviștilor ..). Atât documentația livrescă (presă) cât și informarea sunt bivalente, am putea spune chiar trivalente: îmbogățesc informațional universul scriitorului cu carnalitatea realității concrete a vieții minerilor, masa de informații oferă în același timp o pluralitate de puncte de sprijin fanteziei pentru a construi o narațiune, iar în ultimul rând oferă un timp de reflecție suplimentar asupra proiectului. Documentația îi procură un acces la universul minelor şi minerilor la punctul că cineva, chiar lipsit de imaginație, ar avea o bună vizibilitate a unor situații care se petrec în acest univers în care s-a instalat mental. Pe de altă parte, specificul tematicii, de actualitate – în Germinal este vorba de mişcări greviste contemporane scriitorului -, imaginația are un rol mult mai redus decât în cazul unui roman de ficțiune în sensul strict al termenului. Putem spune chiar că Germinal este, într-un anume sens, aproape un document istoric mai mult chiar decât un roman istoric. Documentația comprimată, conjugată cu decupajul produs de preincipit în cadrul ei şi branşat pe un eveniment real poate suplini în condiții absolut onorabile hormo-incipitul. Este ceea ce se întâmplă, în ultimă analiză, cu geneza lui Germinal. Zola reproduce la nivel conştient printr-un travaliu pedestru şi stufos (simularea a nenumărate variante posibile în desfăşurarea tramei epice), ceea ce ar fi trebuit să facă inconştientul în perioada de incubație incipitară. Acest lucru nu înseamnă că o anumită doză de travaliu inconştient nu supraviețuieşte chiar şi în activitatea celui mai rațional autor. În lucrările de tip Germinal, Zola se comportă intelectual mai degrabă ca un cronicar impregnat de ideologie decât ca un autor artist. După cum, fenomen invers celui al lui Zola, istorici de mare vocație precum Michelet sau Mommsen sunt mai mult artişti și filosofi ai faptelor relatate decât cronicari.

 

 

Referințe bibliografice
Aragon, Louis (1969), Je n’ai jamais appris à écrire ou les incipit, Genève: Editions d’Art Albert Skira.
Montaigne, Michel Eyquem de, Essais – Livre I, http://www.bribes.org/trismegiste/es1ch38.htm.
Oates, Joyce Carol (2003), The Faith of a Writer, New York : Ecco, a division of HarperCollins Publishers Inc.