Dinamica unei limbi este dependentă atât de evoluția şi variația ei internă, de creativitatea indivizilor care o folosesc, cât şi de influențele provenite dintr-o altă limbă, limbile nefiind nişte structuri fixe şi autarhice, ci interferând între ele, unele sfârşind prin a domina pe altele, iar multe limbi şi dialecte dispărând de-a lungul timpului. Fiecare imperiu, stat ori entitate politico-militară a căutat, prin orice mijloace, inclusiv culturale şi lingvistice, să-şi impună civilizația şi limba altei țări, de obicei mai slabe. Acest lucru l-au reuşit, în antichitate, grecii, prin armatele lui Alexandru cel Mare, când s-a răspândit o limbă greacă comună, aşa-numita koiné (limba în care s-au scris operele lui Aristotel şi Plutarh), greaca devenind şi limba în care s-au transmis primele texte ale Creştinismului: Evangheliile şi traducerea Septuagintei, apoi romanii şi-au impus latina, care, ca limbă a Imperiului Roman, a jucat rolul de lingua franca pentru întreaga Europă cucerită de ei şi va deveni, de asemenea, limba culturii creştine în Imperiul de Apus, rămânând uimitor timp de peste 1.000 de ani limba internațională a educației în Occidentul european. (1)  În vremea Renaşterii, şi, apoi în epoca modernă, spaniolii şi francezii au încercat şi au şi reuşit, să-şi propage limba, primii în America Centrală şi de Sud şi în Filipine, iar francezii în America (în Quebec-Canada), în Africa de vest şi în Indochina, creându-şi adevărate imperii coloniale şi lingvistice. Ulterior, spre sfârşitul secolului al XIX-lea a venit rândul Marii Britanii să-şi creeze cel mai întins imperiu colonial al tuturor timpurilor, cultura şi limba engleză năvălind impetuos aproape în întreaga lume (S.U.A., Canada, India, o mare parte a Africii, Australia ş.a.), engleza devenind astfel noua lingua franca, ajutată fiind şi de dezvoltarea economică fără precedent a fostei colonii britanice, S.U.A, care a ajuns în secolul XX cea mai mare putere economică, militară, tehnologică şi chiar culturală. Semioticianul Umberto Eco crede că expansiunea englezei a fost înlesnită de faptul că această limbă dinamică este bogată în monosilabice, apte să absoarbă termeni străini şi să creeze neologisme. (2)
Aşadar, engleza este acum limba dominantă pe aproape întreaga planetă, care, după unii sociolingvişti va grăbi şi chiar cauza dispariția limbilor minoritare, ea impunându-şi puterea lingvistică peste tot în lume şi forțând țări şi entități ca Franța, Germania, România sau Uniunea Europeană să contracareze acest fenomen, adoptând unele legi şi programe speciale de apărare şi revitalizare a limbilor naționale, cum au fost: Strategia de la Lisabona (lansată în 2000 şi amânată sub denumirea de Strategia Europa 2020) prin care se dorea crearea până în 2010 a celei mai competitive economii bazată pe cunoaştere din lume (3). Politica privind educația ocupa un loc central, iar învățarea limbilor străine ar fi fost esențială în acest context, U.E. dorind ca orice persoană să învețe din fragedă copilărie şi permanent două limbi străine, pe lângă limba maternă, ideal dificil de realizat, o himeră, mulți europeni având dificultăți majore în a vorbi şi scrie în limbile lor materne! Pe de altă parte, mai există şi Declarația universală a drepturilor lingvistice (1996-2000), care dezvoltă în domeniul limbilor principiile generale ale Declarației universale a drepturilor umane, fiind trasată în 1999, la Barcelona cu prevederi specifice ce au fost adoptate în mai multe state, printre care: universalismul trebuie să se bazeze pe o concepție de diversitate lingvistică şi culturală care să se impună atât asupra omogenizării, cât şi asupra izolării ca „factor de excludere. (4)  În România, exemple de politici lingvistice au fost: Reforma ortografică din 1932 şi acțiunile de cultivare a limbii ale lingviştilor interbelici renumiți, legătura dintre acestea şi dinamica limbii române fiind evidentă. După 1989, s-a încercat aplicarea Legii nr. 500/ 2004, numită şi Legea Pruteanu, după numele unui scriitor şi politician, George Pruteanu, privind folosirea limbii române în locuri, relații şi instituții publice. Criticii Legii Pruteanu, care nu s-a aplicat niciodată, au văzut în ea, printre altele, de exemplu, neînțelegerea raportului dintre normă şi uz lingvistic, autorul legii neştiind că pe lângă aspectele ei clare, „norma” literară prezintă în multe din momentele de existență a unei limbi, şi aspecte controversate, nu toată comunitatea de specialişti admițând acelaşi număr de norme cu aceleaşi conținuturi, pentru o perioadă dată. (5)
Dinamica unei limbi este dată de mai mulți factori precum: inovația şi creația lingvistică, schimbarea limbii în timp şi creativitatea, despre care vorbea lingvistul Eugen Coşeriu, aceasta, alături de alteritate, reprezentând cele două principii universale, opuse dar şi coexistente, primul privind limba ca activitate creatoare a indivizilor, iar al doilea o priveşte destinată şi altora, deci îndreptată spre convorbitori. (6)  Dinamica limbii a fost analizată din două puncte de vedere coşeriene: în diacronie şi în sincronie, însă în studierea dinamicii unei limbi este esențială distincția între uz şi normă, cunoscându-se faptul că uzul este mult mai dinamic – mobil şi variat – decât norma, care se schimbă lent în timp şi admite mai puține variante. (7)  Perioada de după 1989, se caracterizează, în opinia lingvistului Mioara Avram, printr-o dinamică a uzului ieşită din comun, pe fondul unei libertăți vecine cu anarhia, şi prin tendințe de contestare şi modificare a normei (8), dar şi printr-o degradare a limbii române în spațiul public, aş adăuga. În cadrul perioadei actuale se constată o scădere a dinamicii, în pofida faptului că imediat după 1989, cel puțin în materie de vocabular, aproape orice pagină de ziar arunca pe piața mass-media, şi nu numai, cuvinte noi împrumutate sau formații interne (9). Au apărut chiar cuvinte la modă ale tranziției (10), pe care acum ni le amintim cu oarecare nostalgie, deşi au fost considerate alterări sau chiar degradări ale limbii române, printre acestea, numărându-se, alături de anglicisme, derivate şi compuse noi ca: brucanizare, cederizare, cotrocenizare, dughenizare, fesenizare, pedeserizare, cu verbele aferente, a brucaniza, a cotroceniza, a dugheniza etc. (formate din substantive plus sufixul lexical –iza, sau chiar din nume de persoane, Brucan, la care s-a adăugat sufixul lexical -iza), buticar, chioşcar, răspândac, zvoner, scenarită, mineriadă, golaniadă, criptocomunist şi multe altele. În timp ce o parte a presei folosea un limbaj cât de cât cultivat, ziare, fițuici şi foi ultranaționaliste ori de scandal (tabloide) scurmau de zor prin rezidurile limbii de mahala, promovând violența verbală, xenofobia nudă şi vulgaritatea în forme intolerabile (11), dintre publicațiile care întrebuințau un limbaj de o violență incredibilă detaşându-se revista România Mare, condusă de fostul versificator ceauşist Corneliu Vadim Tudor, totul ducând la degradarea limbii române în spațiul public. Şi în literatura română post-1989 s-a observat aceeaşi deteriorare a folosirii limbii române, dar aceasta necesită scrierea unui alt microeseu.
Deşi gramatica este mai rezistentă la asaltul inovațiilor decât vocabularul, revin şi ne cotropesc în ultimii ani, câteva structuri pervertite care amenință să se impună: lipsa prepoziției pe la acuzativul pronumelui relativ care (Strategia care am făcut-o, Partidul care l-am creat), ori suprimarea negației înaintea construcției restrictive cu decât (Am decât o casă), mulți politicieni şi afacerişti postdecembrişti emițând astfel de expresii, ori generalizarea prepoziției în la contexte improprii (Merg în clubul Bamboo) şi altele. (12) În limba română vorbită continuă să facă victime nărăvaşul ca şi, inclusiv în curtea politicienilor (ca şi senator, ca şi parlamentar), iar despre dezacorduri cu articolul genitival al, a, ai, ale nu se poate spune decât că sunt omniprezente.(13)  Există apoi aşa-numitele alterări fonetice, lexicale şi morfologice ale cuvintelor consacrate ca particularități regionale, aflate departe de normele limbii române literare, ca de exemplu: ghițăl (corect: vițel), copchil (copil), blidon (bidon), ghivetă (chiuvetă), s-o dus (s-a dus), şuşá (şosea) ş.a. (14)  Starea limbii române din zilele noastre este, după cum poate observa oricine, deplorabilă, chiar devastatoare, fiind descrisă în termeni dintre cei mai negativi cu putință, inclusiv în importantul Comunicat al Uniunii Scriitorilor din 2018. Totuşi, etichetele de genul stricare/ urâțire sunt nemotivate şi tânguirile aferente exagerate, crede Mioara Avram care crede că avem de-a face cu o perioadă marcată de… dinamică – aşa cum au fost şi alte perioade în istoria limbii române moderne – iar, dinamica înseamnă viață intensă şi creativitate. (15)  Chiar dacă are şi manifestări indezirabile, ca anglo-americanismele, ori înmulțirea cuvintelor de argou, a celor provenite din limba țigănească (a ciordi, a mangli, biştari, lovele), folosirea înjurăturilor, sau a neo-limbajului de lemn al politicienilor români post-decembrişti, dinamica limbii, ca fenomen natural obiectiv (16), nu poate fi strânsă în lanțurile unor reglementări legislativ-administrative cum s-a încercat cu faimoasa Lege Pruteanu. În condițiile globalizării pe diverse planuri, care duce la unificare, omogenizare şi chiar uniformizare a limbii, culturii, ar prezenta interes să se compare dinamica limbii române actuale, inclusiv degradarea ei, cu aceea a altor limbi europene, în special cu aceea a limbilor est-europene (maghiara, bulgara ori sârba), din țări cu aceleaşi procese social-politice de tranziție de la comunism la capitalism. (17)  Pe de altă parte, o limbă se îmbogățeşte şi se întăreşte prin numeroasele fapte extralingvistice pe care i se întâmplă să le exprime, contacte cu alte civilizații şi limbi, exigențe de comunicare a noului, conflicte şi reînnoiri ale corpului social ce o foloseşte şi, am adăuga, prin dinamica ei internă şi politici lingvistice coerente şi neimpuse de factorul politic. (18)

 

 

Note
1 Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 16-17.
2 Umberto Eco, op. cit., p. 263.
3 Cf. „Strategia Lisabona” în EuroAvocatura.ro, 7 oct. 2009, online.
4 Claudia Ghişoiu, „Sociolingvistică în era globalizării”, în Geopolitica, Universitatea din Bucureşti-Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, nr. 1(5)/ 2005, p. 121.
5 Dan-Horia Mazilu, O pseudosoluție pentru o pseudoproblemă, în rev. „Observator Cultural”, Bucureşti, nr. 140, Oct. 2002, p. 3.
6 Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Rusăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de ştiințe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, p. 180.
7 Mioara Avram, Considerații asupra dinamicii limbii şi asupra studierii ei în româna actuală, Editura Universității din Bucureşti, 2003, p. 2.
8 Mioara Avram, op. cit., p. 3.
9 Ibidem, p. 3.
10 Oana Chelaru-Murăruş, „Limba română de azi: fals decalog”, în Dilema veche, Nr. 108, 16 febr. 2006, online.
11 Oana Chelaru-Murăruş, op. cit., 2006, online.
12 Ibidem.
13 Cf. “O temă recurentă: cultivarea limbii române”, în rev. Tribuna învățământului, accesat în 19 aug. 2019, online.
14 Ibidem.
15 Mioara Avram, op. cit., p. 5.
16 Ibidem, p. 5.
17 Mioara Avram, op. cit., p. 5; Claudia Ghişoiu, op. cit., p. 111.
18 Umberto Eco, op. cit., p. 266.