Consiliul
Județean Cluj
Dincolo de binomul colaborativ, fenomenele de grup

Contaminările şi transferurile de tropisme genetice nu pot fi sub nici o formă limitate la amiciţiile în binom. Dar relaţiile în cadrul unui grup, chiar dacă în general generate de prietenie, pot aluneca către interese intelectuale meschine – a se vedea declaraţia cinică a lui Gogol în această privinţă – şi chiar către oportunisme de joasă speță (combinate cu o doză de hazard).
Un adevăr uman general prezidează acest tip de asocieri: „Munca nu se realizează niciodată mai bine decât în echipă, fiecare eliberându-se de angoasă, de orgoliul solitudinii şi profitând de munca celorlalţi.” (Guitton, 1986, 19) Generalitatea acestui tip de afirmații, adevărate, trebuie concretizată însă prin contextualizare: brainstormingul de grup este util în fazele preliminare ale elaborării unui proiect când viziunea creatorului nu este încă stabilizată, iar autorul caută deschideri, optimizări, încarnări concrete de detalii inexistente sau superioare celor pe care le-a imaginat deja. Sinteza finală se realizează însă într-o solitudine cvasi monahală. Montaigne, Chateaubriand, Balzac, o lungă filieră de scriitori până la Soljenițîn sau Roald Dahl au resimțit această nevoie și au practicat solitudinea în fazele de sinteză ale proiectului.
Sub raport organizaţional-topografic grupurile, bazate pe afinităţi şi centre de interes comune, se pot constitui sub o multiplicitate de forme istorice: saloane, academii, redacţii, cafenele, mănăstiri, în orice loc unde hazardul face să se întâlnească creatori.
Agregat de cele mai multe ori spontan, graţie hazardului, grupul literar este o adunare de oameni care se apreciază intelectual şi eventual se simpatizează, o (semi)prietenie care presupune o osmoză genetică orală între membri: cei şase university wits care se reuneau în cârciuma Shoreditch din Londra, saloanele secolului XVII, XVIII, XIX și XX din Franţa, de la salonul marchizei de Rambouillet la cel al Annei de Noailles sau Edith Wharton, restaurantele şi cafenelele în genul Maison d’Or, sau Dorée care se găsea la unghiul dintre boulevard des Italiens şi rue Laffite (demolat astăzi), naturaliştii reuniţi în jurul aceleiaşi mese la Café de la Paix, grupul dada de la Zürich, suprarealiştii aglutinaţi la Paris în jurul lui André Breton sau cei din jurul „pontifului” Apollinaire, inventatorul epitetului de „suprarealist” pentru a-l opune unui simbolism trecut de modă într-un articol din 1917 şi publicat în L’intransigeant.
La Maison d’Or se regăsea „le Tout-Boulevard” parizian al epocii: Balzac „[…] pălăvrăgind cu Musset în redingotă plisată, Hugo în pantalon gri-perlă şi vestă de astrahan, Dumas lansând moda cămășilor de batist plisate și brodate.”(Courtine, 2019) Mai târziu, o altă generaţie de personalităţi magnetice atrage la Flore tineri şi mai puţin tineri: Remy de Gourmont, Charles Maurras, André Breton, Philippe Soupault, Pierre Reverdy, Max Jacob, Blaise Cendrars, Francis Carco, Raoul Dufy, mai târziu generaţia beat de la Greenwich Village din New York unde bântuia spiritul lui Eugene O’Neill, cel al poetului Maxwell Bodenheim, alături de pictori, muzicieni, artiști de tot felul, iar încă mai târziu grupul OuLiPo (Ouvroir de Littérature Potentielle). La Paris, localurile de marcantă intelectualitate sunt istoricește legate de rafinata gastronomie franceză.
Naturile relaţiilor dintre membrii grupurilor pot fi diferite dar este cert că ele influenţează sub o diversitate de forme actele genetice. Orele petrecute în dense schimburi orale debuşau asupra unui fel de interosmoză: fiecare îi influenţa pe ceilalţi iar ceilalţi îi influenţau pe fiecare. În masuri diferite firește în raport cu carisma, vârsta şi implinirea artistică a fiecăruia. Grupul lasă o marcă, nu absolut identică, în spiritele participanților, își pune amprenta pe genezele lor ulterioare. Gogol mărturisea de altfel, nu fără un oarecare cinism, că nu contracta relaţii sociale dacă acestea îi erau utile în creaţie. Henry James era vestit pentru metoda sa de „culegător de folclor“ de cafenea sau de salon pe care o utiliza la modul sistematic în declanşarea noilor proiecte sau, şi mai straniu, „[…] nu trăia, observa viaţa de la fereastră şi prea adesea era înclinat să se mulţumească de ceea ce amicii săi îi spuneau a fi văzut, şi ei, de la fereastra lor.” (Maugham 1915, 238) În realitate, James nu căuta decât „declanșori” sau completări ale propriilor sale acumulări interioare.
Putem vorbi de grupuri în contact, marea majoritate, dar există şi grupuri constituite la distanţă. Heinrich von Kleist (1964), figură majoră a clasicismului german, întreţine o corespondență susținută cu o serie de sfătuitori: Goethe, August Rühle von Lilienstern, Ernst von Pfuel, Friedrich de la Motte-Fouqué în ce priveşte piesele de teatru pe care le are în şantier. Influenţa prietenilor este atât de marcantă încât, relatează von Kleist (Kleist>Marie von Kleist, sfârşit de toamnă 1807), comentând geneza piesei Penthesilea: „Este o piesă scrisă de la un capăt la celălalt pentru sufletul războinic al lui Pfuel. Când mi-am părăsit camera cu pipa în mână pentru a intra în cea a lui şi a-i anunţa: acum ea este moartă, două lacrimi mari au căzut din ochii săi. Cunoaşteţi minele lui à l’antique: când citeşte ultimele scene, se vede moartea pe faţa sa. Asta mi l-a făcut atât de drag şi atât de uman!” (Kleist 1964)
Lui Heinrich von Collin din Viena, von Kleist îi confiază manuscrisul Mica Cahtherine de Heilbronn pentru a o scurta şi a o adapta teatrului şi, lucru uimitor, fără ca el însuşi s-o mai revadă după aceea. Uimitor şi revelator pentru calitatea protagoniştilor implicaţi, încrederea care domnea între ei şi calitatea relaţiei însăși. Astăzi aşa ceva ar fi inimaginabil.
Între istoricii şi sociologii literari care au atins chestiunea, nimeni nu şi-a pus la modul sistematic şi aprofundat problema funcţionării grupurilor de artişti şi creatori, dincolo de consemnarea seacă a existenţei lor şi o cantitate impresionantă de anecdotică brută. Dar despre felul lor de a se închega sub raport uman, felul în care funcţionau genetic motivele care le asigurau durabilitatea, nu avem cunoştinţe. Câteodată implicarea colaboratorilor este atât de profundă – cazul lui Auguste Maquet pe lângă Dumas – încât se ridică la nivelul autorului principal. Ei poartă greul conceperii scheletului de ansamblu. În rest, mâna finală, pe care o asigura Dumas, este, în opinia noastră, o chestiune subalternă de îndemânare expresivă. Este mult mai ușor să ameliorezi o construcţie gata și bine făcută decât s-o imaginezi şi să-i realizezi liniile principale, esenţialul. Am recitit o parte dintre romanele semnate de Dumas după încetarea colaborării cu Maquet: sunt prolixe, plicticoase, năpădite de o peltea dialogală interminabilă, fără prospețimea narativă şi diversitatea surprinzătoare a episoadelor care se succed în cascadă și țin cititorul cu suflul tăiat. Lui Maquet i s-a atribuit o imagine de şoarece de bibliotecă, de individ limitat, fără imaginaţie. Este ea oare adevărată? Fapt este că marile romane semnate Dumas – observaţie tulburătoare – aparţin fără excepție perioadei de colaborare cu Maquet. Observația interpelează. Există doi Dumas în opera lui Dumas: cel din perioada colaborării cu Maquet care este genial, situat la zenitul virtuozităţii narative, şi cel de după această colaborare care este un Dumas mediocru, banal şi plicticos. Eugène Sue sau Théophile Gautier, contemporanii şi competitorii săi în spaţiul romanului istoric, îl surclasează. Or faptul suscită o serioasă problemă de paternitate şi de proprietate intelectuală. Cu atât mai mult cu cât, prin natura sa de individ atipic şi antiparadigmatic, creatorul ar trebui să fie în principiu mai degrabă un insuportabil orgolios solitar. În momentul, însă, în care acceptă o situaţie de gregaritate, înseamnă că există o motivaţie mai puternică decât solitudinea lui structurală: dorinţa de perfecţiune, de plenitudine artistică, de rapiditate, notorietate şi venituri în cazul lui Dumas, mai mult decât cea de autenticitate. Nu evoca Keats hotărârea de a nu scrie niciodată pentru plăcerea de a scrie, sau de a compune un poem ci „numai când va deborda puţinul savoar şi de experienţă pe care mulţi ani de reflecţie mi-ar fi permis să achiziţionez. Dacă nu voi rămâne amuţit.” (Keats>Haydon 19 mar. 1819)
Înaltă atitudine goetheană. Or, această motivaţie este, de cele mai multe ori, de ordin genetic şi relevă de orologiul interior. Cum tipologia şi dinamica internă a grupurilor este relativ diversă, fiecare tip de grup are rădăcini motivaţionale diferite, evoluţii diferite, ni se pare judicios să le trecem în revistă pe criteriul subtipurilor.