„Este inutil să ne certăm când amândoi știm că nu ne vom putea înțelege niciodată.”
Anatole France

 

 

Iugoslavia postbelică, stat federal condus autoritar de Iosip Broz Tito oferă, la o primă lectură, imaginea unei țări omogene, compuse din republici federale și provincii autonome, membră fondatoare a „Mișcării de Nealiniere” și, îndeosebi, a unui actor important și individualizat pe scena internațională. Pe măsură ce am aprofundat istoria spațiului sud-est european, stimulat și de anii petrecuți în acest areal, am perceput existența multor episoade concrete din sfera socială, politică, economică și culturală ce au constituit așa numite early warning signals ale conflictului ce a erupt aparent dintr-o dată în anii 90 ai secolului XX. Acesta din urmă s-a soldat cu implozia Iugoslaviei federale și apariția noilor state independente. Am în vedere atât mișcări civice de proporții însemnate („Primăvara croată” 1971), sociale (Kosovo 1981), politice (epurarea lui Djilas respectiv a lui Aleksandar Rankovic/1966) cât și cultural-politice. In acest din urmă caz îmi permit să nominalizez Memorandumul Academiei Sârbe de Știință și Arte (1986) document care, cel puțin prin virulența conținutului, a anunțat și acesta conflictul de peste doar câțiva ani.
Au existat și episoade cu o importanță de netăgăduit, mai ales atunci când termeni sensibili precum popor (narod), naționalitate (narodnost), cetățenie (drzavljanstvo), fraternitate și unitate (bratstvo e jedinstvo, slogan tradițional la Iugoslaviei lui Tito) au fost aduși în discuție. Un astfel de moment a fost disputa din anii 1961/1962 între doi oameni de cultură cu un profil respectabil anume Dobrica Ćosić (sârb) și Dušan Pirjevec (sloven) desfășurată pe teren cultural dar cu o considerabilă miză politică și națională. Înainte de a parcurge împreună acest episod interesant ce, sub aparența unei dispute literare, reprezintă cred o realitate abia mascată anume preeminența sentimentului etnic și național înaintea celui ideologic sau a celui de apartenență imediată înaintea celui iugoslav (Boris-Alexandre Spasov1 menționează că, la recensământul din 1961, doar 317.124 persoane s-au declarat iugoslavi adică 1,7% din total, cifra fiind din ce în ce mai mică ajungând în 1971 la 273.077 persoane adică 1,3% din total), câteva detalii biografice ale protagoniștilor sunt binevenite; nu înainte însă de a puncta faptul că șeful statului (Iosip Broz Tito) a conștientizat importanța culturii iar aceasta, evident impregnată de greutatea ideologică firească dacă ținem seama de climatul epocii, avea menirea de a întări „unitatea politic-morală a popoarelor Iugoslaviei” sau a dezvolta o cultură a acelorași popoare „națională prin formă și socialistă prin conținut.”
Dobrica Ćosić (1921-2014), născut în Serbia, a luptat alături de Tito în cel de al doilea război mondial și s-a alăturat mișcării comuniste după încheierea acestuia. În anul 1968 a fost îndepărtat din structurile de putere fiind acuzat de naționalism sârb. Consacrarea literară a venit odată cu publicarea operei sale “Daleko je Sunce” („Soarele este Departe”) în anul 1951. Dobrica Ćosić a fost de asemenea membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte respectiv președinte al Republicii Federale a Iugoslaviei în perioada 15 iunie 1992-31 mai 1993. Deși activitatea omului politic Dobrica Ćosić este una cu lumini și umbre precum destinul Iugoslaviei de final de secol XX, trebuie remarcat totuși faptul că demiterea acestuia din funcția de șef al statului s-a datorat opoziției față de Slobodan Milosevic și a regimului acestuia. Bunăoară iată cuvintele lui Dobrica Ćosić, realiste și lucide atunci când vorbim de o „a doua Iugoslavia ce s-a născut în tranșee” (prima fiind evident Regatul Sârbo-Croato-Sloven devenit în anul 1931 Regatul Iugoslaviei), de o aceeași „a doua Iugoslavia Stat-Partid” sau de cuvintele scrise în ianuarie 1991 când dezastrul era iminent dacă nu deja în desfășurare: „Supraviețuirea Iugoslaviei este posibilă doar prin transformarea radicală a structurilor politice, economice și de stat, instaurarea unei societăți deschide, pluraliste, fondate pe libertatea cetățeanului ce se bucură de drepturile definite de convenția de la Helsinki și deciziile CSCE. Da, știu: O astfel de Iugoslavia este o utopie….În istorie energiile iraționale au fost adesea mai puternice decât rațiunea.”
Dušan Pirjevec (1921-1977), istoric literar și filosof sloven, a luptat de asemenea în forțele de rezistență ale lui Tito în cea de a doua conflagrație mondială a secolului XX. A devenit în 1940 membru al Partidului Comunist. Încă de timpuriu Dušan Pirjevec a avut luări de poziție interesante. De exemplu, în anii 40 a fost parte a așa numitului „Conflict al Stângii Literare.” Este vorba de polemica între scriitorul croat Miroslav Krleza respectiv ideologul regimului lui Tito și principalul său adjunct slovenul Edvard Kardelj. Poate puțin surprinzător Dušan Pirjevec a fost de partea lui Miroslav Krleza și a ideii sale potrivit căreia „libertatea cultural-artistică este esențială și nu intră în opoziție cu marxism-leninismul.” Dušan Pirjevec a avut o relație complicată cu puterea politică iugoslavă, fiind exclus din Partid de două ori (1948 respectiv 1964). A fost profesor la Facultatea de Arte a Universității din Ljubljana (printre altele, unul din discipolii săi a fost Dimitrij Rupel, ministru de externe al Sloveniei independente), membru al Academiei Slovene de Științe și Arte (Institutul de Literatură), editor al revistelor slovene „Perspektive” respectiv „Nova Revija.”
Polemica între cei doi, desfășurată în anii 1961/1962, a pornit de la subiectul cooperării culturale dintre Republicile federative al Iugoslaviei. Climatul general de destindere al anilor 60, ruptura politic-ideologică anterioară Tito/Stalin (1948), „Mișcarea de Nealiniere” (Iugoslavia lui Tito fiind fondatoare, alături de Indonezia lui Sukarno, Egiptul lui Nasser, India lui Nehru și Ghana lui Nkrumah) simbolizată de conferințele de la Bandung (1995) și Belgrad (1961), autogestiunea ca principiu de funcționare economică (Samoupravljanje) ce s-a opus centralismului obtuz de tip sovietic, toate cele enumerate au contribuit la confruntările din cercurile intelectuale, mai exact la pozițiile divergente ale acestora în privința problematicii naționale din Iugoslavia. Polemica Dobrica Ćosić/Dušan Pirjevec a însemnat, după cum vom vedea, divergența profundă între naționalism respectiv federalism, poate chiar, fie și în surdină, punerea sub semnul întrebării a Iugoslaviei ca proiect istoric.2 Un aspect interesant relevat de același autor (Agustin Cosovschi) este faptul că atât Dobrica Ćosić cât și Dušan Pirjevec au fost excluși din rândurile Partidului Comunist din Iugoslavia (Komunisticka Partija Jugoslavije, devenit din 1952 Liga Comuniștilor din Iugoslavia/Savez Komunista Jugoslavije3). În paralel (primele decenii postbelice) s-au făcut eforturi pe linia fortificării coeziunii intra muros prin accentuarea federalismului, promovarea socialismului ideologic propriu iugoslav respectiv a unității și fraternității popoarelor iugoslave în detrimentul aspectelor naționale și în fine crearea premiselor unei culturi să-i spunem unificatoare. Astfel trebuie înțeles Acordul de la Novi Sad (1954) de unificare lingvistică (identitatea limbii sârbe, croate și muntenegrene) respectiv apariția unor entități culturale federative cum ar fi “Asociația Scriitorilor Iugoslavi.” Referindu-se, în anul 1962, la iminenta adoptare a unei noi Constituții (1963), omul politic Edvard Kardelj (sloven) a menționat limpede că „Federația Republicilor Iugoslave nu este un cadru pentru crearea unei noi națiuni iugoslave…este o comunitate de națiuni libere, independente și egale a popoarelor muncitoare unificate prin interese comune și aspirații progresiste politice, culturale și social-economice.” Acesta este, în câteva cuvinte, contextul unui climat mult mai respirabil decât în urmă cu doar un deceniu și în care (ianuarie 1961) apare un interviu acordat de Dobrica Ćosić jurnalului croat „Telegram.” Subiectul a fost cel al relațiilor culturale între republicile iugoslave. Dialogul între jurnalist și intervievat a fost următorul:
— „Este încă în prezent o problemă faptul că noi suntem prea pasivi în contactele noastre inter-republicane?
— Așa va fi atâta timp cât Republicile există. Și atâta timp cât vorbim despre cooperarea între acestea.”
Acest schimb de cuvinte (mai ales afirmația lui Dobrica Ćosić) a provocat un răspuns virulent din partea lui Dušan Pirjevec, într-un articol din jurnalul „Nasa Sodobnost”, cu titlul „Oprostite, kako ste rekli?” („Scuzați-mă, ce ați spus?”): „Trebuie să investigăm revendicarea lui Cosic potrivit căreia această problemă va persista atâta timp cât există Republicile, ceea ce înseamnă că relațiile inter-republicane vor fi pasive atâta timp cât Republicile există…din acest punct nu este greu să deprinzi concluzia că simpla existență a Republicilor este cauza pasivității relațiilor inter-republicane…nu este deci greu să concepem această idee întortocheată că totul va fi rezolvat, inclusiv pasivitatea inter-republicană atunci când Republicile își vor înceta existența….acestea sunt inviolabile așa cum inviolabilă este voința națională ce le-a creat, așa cum este inviolabil sângele vărsat pentru ca acestea să existe.”
Dušan Pirjevec a contrat fără echivoc remarca lui Dobrica Ćosić (“cel mai important obiectiv al cooperării culturale în Iugoslavia este lupta împotriva vampirilor naționaliști din fiecare Republică”): „Dacă vorbim despre vampiri atunci ar trebui să vorbim despre toți, nu numai despre o parte a acestora. De aceea ar trebui să spunem câteva cuvinte despre vampirii integralismului și unitarismului ce nu știu ce înseamnă o republică și ce este o națiune….ceea ce nu este drept, ceea ce ne rănește pe toți și-l irită pe Cosic nu este doar consecința vampirilor sloveni, croați sau sârbi ci ceea ce crește în umbra aripilor vampirului cu două capete pe care Cosic nici măcar nu-l menționează…Să nu comitem nicio eroare: Suntem pentru eliminarea fiecărui vampir în parte, nu numai a câtorva dintre aceștia. A tuturor și pentru totdeauna.”
În decembrie 1961 Dobrica Ćosić a răspuns, în ziarul belgrădean „Delo”, printr-un articol intitulat „Asupra naționalismului contemporan și non-contemporan.” Dobrica Ćosić, șocat de modul în care cuvintele sale au fost interpretate, menționează că „Jugoslovenstvo nu este o nouă națiune ci un proces social ce aduce împreună popoarele iugoslave pe calea socialismului Fraternitatea națiunilor și popoarelor este unul din cele mai mari idealuri comuniste. Cel care în zilele noastre nu vede că sensul istoric și social al creației culturale rezidă în apropierea socialistă a tuturor națiunilor iugoslave este un naționalist.”
Răspunsul lui Dušan Pirjevec nu s-a lăsat așteptat, acesta fiind publicat într-un articol din aceeași publicație („Nasa Sodobnost”): „Națiunea nu este o categorie capitalistă sau burgheză și ea nu încetează să existe în momentul în care capitalismul și burghezia sunt lichidate, istoric vorbind….nu este greu de înțeles că naționalitatea reprezintă un element constitutiv fundamental al omului, într-o anumită măsură fundamentul existenței sale….a distruge națiunea înseamnă a distruge omul, a-i pune în pericol existența… obiectivul nostru este o societate liberă a oamenilor liberi… drumul spre integrare este o luptă împotriva limitărilor și violenței, pentru adevărata libertate și completa egalitate a tuturor componentelor.”
Replica lui Dobrica Ćosić, în articolul din februarie 1962 intitulat „Națiune, integrare, socialism”, constituie nu numai o pledoarie pentru o integrare în cheie unificatoare ci și un avertisment: „Ne împovărăm și ne limităm judecata dacă credem că ideea de cultură sau cultura în sine înseamnă doar cultura națională….Pentru multe Republici granițele republicane nu reprezintă granițele naționale. Soluția nu este proiectarea națională și a culturii naționale ci o mai mare integrare….a te opune integrării iugoslave, apropierii și unificării națiunilor și popoarelor în acord cu interesele socialiste și viitorul acestora, pe o bază democratică, egală și coerentă, înseamnă a te opune socialismului, a te opune eliberării omului și nașterii lumii socialiste.” Personal cred că afirmația subliniată de mai sus reprezintă o mărturie a faptului că resentimentele trecutului și aspirațiile teritoriale pe bază etnică nu au dispărut în perioada Iugoslaviei postbelice ci au fost doar mascate sau obturate de personalitatea fondatoare a lui Iosip Broz Tito și de pendularea foarte abilă între perioade de control politic centralizat (de exemplu, la Split în anul 1962 Tito a pledat pentru o mai mare centralizare) respectiv autonomie și liberalizare. Iar aici am în vedere îndiguirea naționalismului (a se vedea epurarea lui Aleksandar Rankovic în 1966, urmată de cea a lui Dobrica Ćosić în 1968 etc) și acordarea unei autonomii destul de extinse Republicilor Federative și Provinciilor Autonome (Kosovo și Voivodina) prin prevederile Constituției din 1974.
Un punct de vedere interesant este cel al autorului Nick Miller.4 Acesta nuanțează o primă interpretare ce pare la îndemână, cel puțin așa am resimțit personal la o primă lectură, anume cea a unei tendințe naționaliste dominante a lui Dobrica Ćosić. Acesta din urmă a crezut la acel moment (1961/1962) într-o transformare profundă a societății și nu într-o eliminare a propriei identități naționale. Autorul citează afirmațiile lui Dobrica Ćosić rostite în 1958: „Iugoslavismul este un concept social și nu național. Iugoslavismul este o societate și nu o națiune, nu neagă nici independența națională și în niciun fel libertatea națională.” De altfel, mai târziu, referindu-se la aceeași temă (naționalismul), Dobrica Ćosić îi va transmite lui Dušan Pirjevec „să elimine naționalismul între confrații săi înainte de a-l căuta la ceilalți.” În concluzie, pentru Dobrica Ćosić identitatea socialistă este mai importantă decât cea națională în timp ce pentru Dušan Pirjevec socialismul iugoslav este imposibil fără prezervarea și afirmarea propriei naționalități. Polemica Dobrica Ćosić/Dušan Pirjevec a fost „prima dispută publică privind problematica națională în Iugoslavia postbelică.”
Polemica între cei doi protagoniști nu a fost una singulară după cum foarte corect observă autoarea Marie-Janin Calic în volumul „A History of Iugoslavia”.5 Au mai fost asemenea episoade, unul relevant fijnd cel ce a opus pe Velimir Terzic, istoric sârb și director al „Institutului de Istorie Militară” din Belgrad lui Franjo Tudjman (viitor președinte al Croației independente) numit în 1961 președinte al „Institutului Mișcării Muncitorești din Croația” din Zagreb. Subiectele au fost foarte sensibile și legate de contribuția croaților la prăbușirea primei Iugoslavii (trimiterea la „Statul Croat Independent” condus de Ante Pavelic fiind cred evidentă) sau la numărul sârbilor uciși în lagărul de la Jasenovac (în timpul celui de al doilea război mondial). Poziția lui Franjo Tudjman a fost una categorică, aceea de „a nu stigmatiza poporul croat și de a nu culpabiliza Croația.”
În final cred că relevarea polemicii sau disputei aparent purtate pe teren cultural-literar între Dobrica Ćosić și Dušan Pirjevec este utilă în a înțelege resorturile crizei profunde din Iugoslavia ultimelor două decenii ale secolului XX. Semnalele timpurii (early warning messages) au fost multiple iar decesul lui Iosip Broz Tito (4 mai 1980) a însemnat de fapt începutul concret al crizei iugoslave. A fost mai mult decât previzibil că istoria atât de frământată a acestui spațiu, marcată de traume și resentimente, nu avea cum să fie reînțeleasă în alți parametri în doar câțiva zeci de ani. Diferențele au fost marcante de-a lungul unor evoluții istorice diverse în spații geografice și geopolitice tot atât de diverse. Inclusiv la anii senectuții și cu înțelepciunea pe care probabil doar această vârstă o aduce, Dobrica Ćosić6 a afirmat că prima Iugoslavia (Regatul sârbo-croato-sloven) “din punct de vedere politic, psihologic și moral a fost o unificare a învingătorilor și învinșilor din război, a eliberatorilor și a celor eliberați. Dar în istorie eliberatorii nu au fost niciodată doar eliberatori.” Iar a doua Iugoslavia (după cum am menționat mai sus, „s-a născut în tranșee”) a fost marcată de „război civil fratricid” și” teroare revoluționară” ce a provocat victime, suferințe și traume ce nu au putut fi uitate cu ușurință. Iar disputele de tipul Dobrica Ćosić/Dušan Pirjevec, chiar dacă desfășurate într-un cu totul alt registru, poartă cu ele acest stigmat al unei istorii comune și tragice. Și astfel închei acest articol prin cuvintele lui Tito însuși, rostite în anul 1964, ca un sumbru avertisment pentru ceea ce se va întâmpla în Iugoslavia la final de secol XX: „Dacă nu dorim să ne confruntăm cu probleme serioase pe drumul nostru, trebuie să avem în permanență ochii larg deschiși când examinăm problemele ce încă există, cele ale relațiilor interetnice.” Privind la scara istoriei, nimic mai adevărat.

 

 

Note

 

1 Boris Alexandre-Spasov, “Comprendre le conflit yougoslave, Essai” ed. Arcalis, 2017
2https://www.researchgate.net/publication/329686689_Between_the_Nation_and_Socialism_in_Yugoslavia
_The_Debate_between_Dobrica_Cosic_and_Dusan_Pirjevec_in_the_1960s
3 CARMICHAEL, CATHIE. “Introduction: The Yugoslav Communist Legacy.” Europe-Asia Studies, vol. 62, no. 7, 2010, pp. 1045–50. JSTOR, http://www.jstor.org/stable/20787613. Accessed 8 Jul. 2022
4 Miller, Nick. The Nonconformists: Culture, Politics, and Nationalism in a Serbian Intellectual Circle, 1944-1991. 1 ed. Central European University Press, 2007. Project MUSE muse.jhu.edu/book/40433
5 http://library.oapen.org/handle/20.500.12657/24993 6 Dobritsa Tchossitch, «L’effondrement de la Yougoslavie, Positions d’un resistant», ed.  L’Age d’Homme , 1994