Lumea civilizată aniversează în acest an împlinirea a 500 de ani de la începutul Reformei. Se cuvine să ne amintim și să o evaluăm din perspective actuale.
Două piese intelectuale rămân decisive în Reforma pe care Luther și Calvin au realizat-o: doctrina „justificării” a lui Luther și doctrina „predestinației” a lui Calvin. În ce constau ele propriu-zis?.
Justificarea (Rechtfertigung, Justification) este
actul divin prin care Dumnezeu recunoaște un păcătos ca bun în fața lui (Merrill F. Unger, The New Unger’s Bible Dictionary, Moody Press, Chicago, 1988, pp. 729-730). Premisa este că Isus (1Cor, 1, 30 și Rom.324) a preluat pe cruce păcatele noastre și că Dumnezeu este cel care ne acordă „grația (gratia, Gnade)” sa (Titus, 3:4, 5). Teza lui Luther este că justificarea este exclusiv pe bază de credință, și nu pe merite sau lucrări umane (Rom. 3:28, 30; 4:5; 5:1, Gal.2:16). Doar cel care crede în Isus (Rom.31-34) poate fi justificat.
Doctrina justificării este in nuce în cartea Despre libertatea creștinului (1520). Apostolul Pavel este luat ca bază pentru o viziune ce poate fi sintetizată în aceste propoziții: „Un adevărat creștin trăiește numai din credința sa” (Rom.1). „Așa că ne dăm seama că un creștin are destul prin credință, n-are nevoie de altă lucrare pentru a fi cucernic; iar dacă n-are nevoie de vreo altă lucrare, atunci înseamnă că este dezlegat de toate poruncile și legile; iar dacă este dezlegat, atunci este cu siguranță liber. Aceasta este libertatea creștină, singura credință, care ne îndeamnă să nu trândăvim sau să facem rău, ci ne învață că nu avem nevoie de nici un alt fel de lucrare pentru a dobândi evlavia și mântuirea, despre care vrem să spunem mai multe lucruri în cele ce urmează” (Martin Luther, Scrieri, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2003, vol.1, traducere Petru Forna, p.159-160). Credința în Isus este o nesfârșită bogăție și aduce întreaga mântuire (p.157). Cine are credință are toate lucrurile (p.159), căci credința induce schimbări în realitate, iar Dumnezeu te ajută dacă ești credincios.

Justificarea prin credință a făcut ca Luther să fie socotit de adepții imediați profet al evangheliilor originare. Pietismul i-a scos în față meritul de a fi restabilit pioșenia (Frömmigkeit). Romanticii din Sturm und Drang au văzut în Luther un geniu al limbii (Sprachgenie), clasicismul german un deschizător al epocii moderne. Nazismul i-a adus în față laturi precum „germanul etern”, „antisemitul model”. Mai aproape de epoca noastră, Karl Barth l-a socotit reprezentant al theologia crucis. Astăzi iese în relief cel mai bine, drept prag istoric, dincolo de cele cinci secole de Reformă, contribuția învățăturii lui Luther la geneza societății moderne.
Doctrina predestinării (Providence, Predestination) este expusă de Jean Calvin în Institutio Christiana Religionis. Ea pleacă de la premisa după care Dumnezeu nu este doar creatorul lumii, ci și diriguitorul ei continuu și izbăvitorul nostru. „Alegerea (election)” este gestul prin care Dumnezeu, pentru gloria sa, stabilește că unii oamenii sunt destinați vieții veșnice, alții morții perpetue (Jean Calvin, Învățătura religiei creștine, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2003, traducere Elena Jorj și Daniel Tomuleț, vol.I p.345-347). Credința în Hristos este condiție a „salvării” iar obținerea salvării este o chestiune de „grație (Grace)”. Semnul ei este reușita în lucrările întreprinse spre gloria lui Dumnezeu.
Calvin a plecat tot de la Apostolul Pavel, în mod exact de la afirmația că „în Hristos Dumnezeu ne-a ales pe noi (credincioșii) să salvăm lumea” (Efesieni, 1, 4). Dumnezeu este suveran, iar omul este singur în fața Sa și are de luat decizii. În vreme ce comilitonul său al studiilor la Sorbona, Ignatiu de Loyola, întemeia ordinul iezuiților cu deviza „sentire in Ecclesia”, Calvin formula deviza „onoare lui Dumnezeu”.
Omnipotența lui Dumnezeu este vigilentă, eficientă și activă (p.305) și rezultă din bunătatea lui Dumnezeu (p.305) și grija pentru oameni. Nimic în evenimentele individuale nu este la întâmplare (p.308); nimic nu se petrece în lume fără providența lui Dumnezeu (p.310). Dumnezeu își construiește și pune în aplicare planul (p.316) pentru poporul său, dar de aici nu rezultă că trebuie să stăm pasivi. „Predestinarea” nu este același lucru cu „soarta” antică. „Aceasta înseamnă că noi nu suntem nici pe departe împiedicați de hotărârile veșnice ale lui Dumnezeu să ne purtăm de grijă sau să ne punem în ordine toate lucrurile, dar întotdeauna cu supunere față de voința sa. Motivul este evident, căci Cel care a stabilit limitele vieții noastre ne-a încredințat în același timp și grija față de ea. El ne-a oferit mijloacele și remediile necesare pentru a o păstra; de asemenea, ne-a făcut capabili să prevedem pericolele și, ca nu cumva ele să ne ia prin surprindere, ne-a pus la dispoziție remediile și precauțiile necesare. Acum este limpede care este sarcina noastră”. (p.321-322). Certitudinea „predestinării” pune în inimi o încredere în Dumnezeu plină de bucurie (p.330) și ne determină la „asceză”, care nu este altceva decât chibzuința rațională de a face ceea ce este condiție a obținerii „grației”.
Cele două doctrine au fost mereu reluate, iar cei mai mari teologi ai protestantismului – Schleiermacher, Ritschl, Troeltsch, Adolf von Harnack, Karl Barth, Rudolf Bultmann, Moltmann, Pannenberg – au pus-o în valoare din unghiuri variate (vezi mai întâi Hugh Ross Mackintosh, Types of Modern Theology. Schleiermacher to Barth, Nisbet and Co. Ltd., London, 1937). Este o istorie întreagă în jurul lor. S-a sesizat devreme pericolul ca libertatea creștină a lui Luther să fie redusă la o libertate lăuntrică, fără a chestiona împrejurările exterioare, iar cel care nu are succes în munca sa să fie socotit „neales” de Dumnezeu, la Calvin. Pe lângă împrejurarea că, în timp, au apărut un individualism egoist ce se revendică din Luther și o „gândire secularizată a profitului”, ce se revendică din Calvin, care, ambele, pierdeau de fapt legătura cu religia.
Să lărgim, însă. cadrul discuției, pentru o mai precisă înțelegere principială. Este cunoscut (vezi Eduard Lohse, Paulus. Eine Biographie, , C.H. Beck, Munchen, 2003), că apostolul Pavel a adus în discuție „milostivirea (Barmherzigkeit)” lui Dumnezeu, care ne-a fost mijlocită de Isus Hristos, și a spus că numai în „credință (Glaube)” primim acest „dar (Gabe)” și putem să ne înfățișăm curați lui Dumnezeu. Epistola către Romani este locul acestei viziuni sau cel puțin așa a înțeles Luther epistola lui Pavel. Inițiatorul Reformei a mărturisit că s-a simțit nou născut și în fața porților Paradisului cu această idee a lui Pavel. El s-a distanțat imediat de concepția curentă, după care Dumnezeu este doar Stăpânul, care dă lumii direcție și emite cerințe față de oameni, în favoarea concepției după care „milostenia” lui Dumnezeu este un izvor și temei al vieții, singurul care ne permite să stăm în fața lui. Reforma a fost declanșată de fapt de ideea teologică după care mesajul lui Dumnezeu este „grația (Gnade)“ de care vorbește Pavel, care a și adus-o în centrul Evangheliei. Nu lucrări cuvioase și exerciții sau recunoașteri lumești, ci orientarea în viața creștină conform „dreptății (Gerechtigkeit)“ izvorâtă din viața lui Hristos duce la „grație (Gnade)“. „Credința (Glaube)“ devine cheia vieții și „justificarea“ creștinului în fața lui Dumnezeu.
Convingerea lui Luther, după care justificarea se obține doar prin credință, a atras reacții severe. Conciliul din Trent (1543-1565) a fixat pentru multă vreme argumentul după care nu are de a face cu creștinismul cel care crede că doar prin „credință“ se atinge iertarea păcatelor și „grația“ divină. S-a invocat că nu se poate trece peste Poruncile lui Dumnezeu și peste nevoia ca cel care crede să se manifeste în viață conform voinței divine. Plecându-se de la acest argument, Luther a fost privit în afara protestantismului mai mult critic.
Dar Reforma nu s-a oprit, desigur, la reafirmarea libertății personale, ci a pretins cu timpul ceva mai mult. Luther a discutat, cum se știe, libertatea creștinului, dar când țăranii germani s-au răsculat în numele ei, i-a criticat. În 1830, la aniversarea a 300 de ani de la Confesio Augustana din Augsburg, Hegel a respins teza Bisericii cu diferite clase. „Înțelegem însă libertatea creștină – declara prestigiosul rector de atunci al Universității din Berlin – astfel că fiecare este declarat demn să se adreseze, cu gândurile sale, rugăciunile sale și slăvirea sa, lui Dumnezeu, că fiecare își stabilește el însuși relația sa cu Dumnezeu și relația lui Dumnezeu cu el, iar Dumnezeu însuși se realizează, la rândul său, în spiritul uman. Avem de a face, astfel, nu cu o divinitate care este supusă determinărilor naturii, ci cu un Dumnezeu care este adevărul, rațiunea veșnică și conștiința acestei rațiuni, adică este spirit“ (Hegel, Berliner Schriften, p.33). Libertatea creștină este inteligibilă în orizontul cuprinzător al libertății spiritului (Freiheit des Geistes).
Astăzi situația este schimbată. Fiecare parte a luat în seamă argumentele puse în joc. Catolicii au examinat mai aplicat Epistola către romani, iar protestanții au acceptat că Luther nu s-a bazat doar pe Pavel când a fomulat doctrina justificării prin credință, ci și pe situația din timpul său, fiind nemuțumit de înțelegerea vieții creștine din partea unor contemporani. Catolicii au recunoscut că Luther a atras atenția asupra „dreptății lui Dumnezeu (Gottes Gerechtigkeit)“. Nu sunt însă probe că Pavel nu a fost înțeles și că Luther ar fi prea individualist orientat, chiar dacă nu este sigur, nici la nivelul examinărilor recente, că Luther a înțeles bine desprinderea lui Pavel de iudaism, pe care o invocă în sprijinul său și care mai trebuie abia cercetată.
În 1999 Lutherische Weltbund și Biserica Romano-Catolică au semnat la Augsburg o declarație (vezi Hermann Fischer, Protestantische Theologie im 20.Jahrhundert, W. Kohlhammer, Stuttgart, 2002, pp.272-304) în care se proclamă o „înțelegere împărtășită în comun a învățăturii justificării (ein gemeisames Verstandnis der Rechtfertigungslehre)“. În declarație se spune: a) numai din „grație (Gnade)“ și în „credință (Glaube)“ în „mântuirea (Erlösung)“ propovăduită de Hristos suntem luați în seamă de Dumnezeu și primim „sfântul spirit (Heiligen Geist)“, care ne înnoiește inimile și ne face capabili de bune lucrări; b) mesajul „justificării“ este în mijlocul mărturiilor Noului Testament despre acțiunea lui Dumnezeu prin Isus Hristos și ne spune că noi, păcătoșii, datorăm viața noastră nouă „milosteniei lui Dumnezeu“, pe care o primim în credință, dar abia urmează să o merităm (verdienen); c) teoria justificării este o parte a doctrinei creștine și stă în legătură cu „adevărurile de credință (Glaubenswahrheiten)“. Ea va orienta teoria și praxisul ce se revendică din Isus.
Fără a intra aici în detalii, putem spune că „justificarea” și „providența” sunt privite astăzi dintr-un alt punct de plecare. Nu Conciliul din Trent, patristica sau scolastica sunt reperele de evaluare, ci nevoia resimțită în creștinism de revenire la „mesajul creștin originar, cel al Evangheliei” (Hans Küng, Rechtfertigung. Die Lehre Karl Barts und eine katolische Besinnung, Piper, München, Zürich, 2004, p.X), care a rămas vie și astăzi.
Luther îi are indiscutabil de partea sa pe Pavel, a cărui concepție el are meritul de a o fi valorificat, chiar mai mult decât Augustin. Între timp, oricum, s-a ajuns la un „larg consens” între catolici și protestanți în privința justificării (Wolfgang Beinert, Hrsg., Lexikon der katholischen Dogmatik, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 1987, p.435), care este durabil.
Calvin a exploatat, la rândul lui, premise existente la Pavel. Karl Barth a fost cel care a înlocuit împărțirea oamenilor în aleși și damnați cu ideea că în Isus Hristos orice om este ales și că mijlocirea alegerii se face prin Biserică. Cu această corectură, doctrina predestinării nu mai desparte bisericile (p.419) și lasă loc discuției pe alte teme.
Luther, în orice caz, și cu deosebire Calvin și o mulțime de teologi profund credincioși și pregătiți juridic, au contribuit la crearea spiritului civic al oamenilor liberi și a spiritului de întreprinzător economic ce caracterizează societatea modernă. Ele cer explicații și astăzi.
Așa cum am mai spus, două personalități au sesizat în premieră acest impact cuprinzător al Reformei protestante. Georg Jellinek (cu Die Erklärung der Menschenrechte und Bürgerrechte, 1895) a deschis ochii contemporanilor asupra iradierii seculare a Reformei – formarea instituțiilor moderne pe baza emancipării individului, pe care l-a stimulat la civism. Max Weber (cu Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, 1905) a dovedit impactul economic al Reformei. Culturile actuale conțin, în orice caz, efectele durabile ale rolului propulsor al acesteia. Un pas în spatele Reformei societatea modernă nu a mai putut face, chiar dacă și-a adăugat orientări noi.
Cel mai profilat filosof de astăzi, Jürgen Habermas, l-a numit pe John Rawls drept „cel mai important gânditor politic al secolului XX” și avea dreptate. Într-adevăr, nimeni nu a conceput, în vremuri apropiate de noi, societatea atât de cuprinzător și de adânc din perspectiva destinului omului și nu a pus la temelia societății, ca bază normativă, fie ea și ideal asumată, „justiția
(dreptatea) ca fairness”.
Nu intru aici în detalii. Ceea ce vreau să semnalez este originea explicită a acestei abordări în doctrinele Reformei. Faptul a devenit limpede odată cu publicarea tezei de licență (vezi John Rawls, Über Sünde, Glaube und Religion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2010) de la Princeton, a celebrului gânditor. Aici sunt asumate o seamă de opțiuni pe care le-am găsit la Luther și Calvin: revenirea la Biblie; recunoașterea „Măreției lui Dumnezeu”; ireductibilitatea relației cu Dumnezeu la alte relații; considerarea fiecărui om ca scop în sine; abordarea eticii plecând de la starea spiritului; regândirea „păcatului (Sünde)” ca stare mentală, înainte de a fi acțiune. Aici s-a conceput o altă joncțiune între persoană și comunitate, plecând de la convingerea că problema eticii este de fapt „instituirea comunității”. Dincoace de întemeierea comunității pe „reciprocitatea sentimentelor și gândurilor”, rezultatul general propriu al lucrării lui John Rawls constă în preluarea teoriei omnipotenței lui Dumnezeu și a doctrinei alegerii de către Dumnezeu, fără ideea predestinării în forma ei inițială. Alegerea de către Dumnezeu privește comunitatea – sunt alese de Dumnezeu comunitățile care întruchipează dreptatea (justiția) sa, iar semnele în această privință sunt multe.
Iau acest exemplu, din multele pe care le-am putea da, pentru a sprijini o idee simplă. Ideea că impactul fecund al Reformei continuă!
Cum se știe, în primii ani ai secolului al XX-lea, după Biblie, cea mai citită carte în lumea cunoscută a fost Esența creștinismului (1900), a lui Adolf von Harnack. Înainte, teologul berlinez dăduse (1890) o altă scriere monumentală (Istoria dogmei. Introducere în doctrinele creștine fundamentale, Herald, București, 2007), pe care o încheia cu afirmația: „Luther a ridicat o dată mai mult Evanghelia, a așezat-o pe postament și i-a subordonat dogma. Rămâne ca lucrarea aceasta începută de el să fie păstrată și dusă mai departe” (p.439). Acest imperativ, de a păstra și a duce mai departe nu este slăbit nici acum, la 500 de ani de la începutul Reformei! (Din volumul Andrei Marga, Sensul, în curs de apariție)