Cred că orice manager/producător teatral visează să aibă un teatru precum Teatrul Național „Csokonai” din Debrecen (Ungaria), ca spații de joc, de repetiții, dotări tehnice sau echipă artistică (internațională). Așa mi-am spus revenind la Debrecen după cinci ani și găsind sala mare (veche) a teatrului renovată, descoperind splendida sală „forum” (care ocupă o întreagă aripă a unui mall!) și vizitând numeroasele săli de repetiții, de balet, de conferințe etc. „Csokonai” Nemzeti Színház este o adevărată uzină, cu vreo 300 de angajați și trei companii, de dramă, de operă și de balet/dans contemporan.
Am mers la Debrecen la invitația directorului artistic al teatrului, regizorul Szabó K. István, vechi prieten, pentru a vedea două din noile producții locale: Troienele și Demonii (acesta cu premiera chiar în perioada sejurului meu, la final de aprilie). Remarc, înainte de a comenta spectacolele, excelent articulatul program artistic pe care-l are Szabó K., cu o ambițioasă și bine argumentată miză pe colaborări și festivaluri internaționale. Îi urez, colegial, mult succes.
De altfel, Demonii este o probă a acestei cooperări internaționale, cu o parte a echipei de creație provenind din Macedonia de Nord și România.
Romanul lui Dostoievski a fost dramatizat de Sasho Dimoski și regizat de Dejan Projkovski (aflat la prima sa montare în Ungaria).
Amplul excurs narativ a fost decupat scenic de Dimoski cu o ingenioasă conservare a axelor acțiunii și a polilor de semnificație originari. S-a păstrat acel bavardaj exaltat al personajelor, acel cinism existențial, misticismul, aspectul ritualic, nemila omului față de om care fac parte și din stilistica dostoievskiană. Dimensiunea ideologică a fost excelent exploatată de Projkovski în montarea sa, amplificându-se pe parcursul acțiunii și debușând violent la final, în mod limpede blamabilă, dar fără ca regizorul să fie tezist în demonstrația scenică. Spectacolul are peste două ore, cu o pauză, dar are o cursivitate dramaturgică ce a captat atenția publicului. Totuși, prima parte mi s-a părut ceva mai lentă în evoluție și mai „cuminte” decât a doua, unde ritmul se accelerează, frenezia ia locul inițialului „menuet social” și au loc și acele climaxuri semantice pe care le conține povestea.
Regizorul Dejan Projkovski a lucrat cu o echipă actoricească numeroasă, în care toți protagoniștii au jucat precis, puternic, alert, constanți în tempoul interpretării, impresionanți în scenele de grup, ample, pe care Projkovski le-a coordonat impecabil, așa cum a configurat cu virtuozitate și fler contrapunctele semantice. Spectacolul are o alonjă gândită ca decolarea unui avion, cu „rulaj” și „lansare”, astfel că elementele aluvionare (niște mici lentori, câteva patetisme etc.) pot fi trecute cu vederea în evaluarea de ansamblu.
Pe lângă excelenții actori de la „Csokonai”, regizorul a lucrat și cu un scenograf formidabil, o creatoare de costume rafinată, un muzician ingenios și un coregraf cu har. Valentin Svetozarev a construit un decor masiv, etajat, reprezentând corpuri de clădiri, în ferestrele cărora apar din când în când eroii poveștii. Așezate pe turnanta scenei, o parte din aceste structuri se rotesc, făcând trecerile dintre scene sau accentuând anumite contrapuncte semantice. Ce caracterizează conceptul scenografic este un fel de arhitectonică sfărâmată, fracturată, cu adevărat spectaculoasă. Nu mai puțin, costumele create de Florina Belinda Vasilatos sunt extrem de elegante și cu mult bun-gust (cele clasice), dar și fanteziste și ingenioase (cele „originale”, precum uniformele sau anumite redingote, veste, în configurație pepit, de exemplu), „identificând” discret protagoniștii. Muzica lui Goran Trajkoski a fost ritmată, gravă, belicoasă, tensională, catalizând temperatura scenelor de grup, excelent coordonate coregrafic de Nagy Norbert, în spiritul intenției regizorale.
Demonii este un spectacol opulent, monumental, dacă pot spune așa, atât ca dramatizare cât și ca realizare, extrem de relevant pentru potențialul artistic și tehnic al teatrului din Debrecen.
Celălalt spectacol văzut la „Csokonai” a fost Troienele, după Euripide, Sartre și Gyula Illyés, în regia lui Szabó K. István. O propunere originală, acută, pregnantă și asumat „politică”, făcând din antica poveste un discurs dramaturgic perfect ancorat în extrem-contemporaneitate.
Regizorul, care a făcut și dramaturgia spectacolului, a mixat registre semantice diverse, dar fără a leza organicitatea și coerența propunerii sale. Cronotopul este intenționat estompat, permițând un amestec de elemente clasice și contemporane ce devin referențiale în anumite situații.
Dacă ar fi să rezum foarte succint intriga, ar fi vorba de sacrificul femeilor și povara durerii și culpei și ispășirii victimale pe care o poartă acestea cu fiecare război. Trimiterile sunt limpezi și pot fi recunoscute de-a lungul spectacolului, fie că vorbim de zeii antici (care apar la început cu măștile specifice teatrului grec), fie că vorbim de „zeii”, adică puternicii epocilor istorice (casca hitleristă a soldatului-mesager Talthybius sau vesta de salvare maritimă a Casandrei sunt doar două din acele discrete elemente de semnificație pe care le menționam).
Troienele are o încărcătură tragică evidentă și provocatoare de empatie, ca în jelania Hecubei sau sinuciderea Casandrei; absurdul războiului e de altfel redat manifest scenic prin lozinca cinică Make war, not love. Dar Szabó K. István a edificat, admirabil prin rafinamentul concepției, un etaj semantic în plus. Peste această poveste transistorică a războiului devastator și ridicol de inutil apare semnul lui Beckett, al viețuirii absurde, lipsite de sens, care face din individul uman un fel de fantoșă superficială, fără miză existențială. Costumele sunt adesea bufonești, discursul Casandrei are un ton ghiduș-apocaliptic, sumbrul container-cargo din scenă găzduiește o încăpere snob-rozalie, în care o clonă-Marilyn flirtează etc. E foarte greu de rezumat în Troienele exact această aglomerare de semne ce contrazic aparența derulării acțiunii, dând spectacolului o profunzime de tâlcuri ce provoacă reflecția. Or, din punctul ăsta de vedere, pledoaria artistică a lui Szabó K. István se transformă, până la final, într-un manifest politic (dar nu militant, ci determinând o binevenită oglindire a noastră în realitatea din jur).
O echipă excelentă a redat scenic intenția regizorală, actrițele mai ales conturându-și personajele cu finețe a nuanței și forță a interpretării (Ráckevei Anna, Fátyol Kamilla, Szép Evelin, Hajdu Imelda, Tokai Andrea); Nagyidai Gergő a reprezentat contrapunctul viril, dominator, abuziv.
Decorul lui Antal Csaba a conturat un spațiu tenebros, un țărm de mare cu un container eșuat și stabilopozi – ducând cu gândul și el la o realitate proximă; costumele lui Kiss Beatrix au fost variate, unele neutre, clasice, feminine, altele ludice ori sobru-deșucheate (uniforme austere dar fanteziste cromatic, costume de Charlot…). Muzica lui Ovidiu Iloc a combinat sonurile hieratice, grave, cu accente acute, foarte potrivite în ansamblul scenic.
Troienele e un spectacol care m-a impresionat prin bogatul său subtext semantic, pentru că nu e doar o demonstrație artistică foarte bine articulată, argumentată și redată scenic, ci și o meditație tulburătoare despre viață, care arată într-un fel post-absurd cum omul n-a învățat mare lucru de câteva mii de ani încoace…