L-am descoperit târziu pe Horea Porumb, mai ales datorită cărților sale de călătorie, în fermecătoare însemnări de globetrotter, dar și ca autor al unei cărți speciale, Clujul meu în oglinda timpului (2017). În toate aceste apariții, prozatorul clujean te cucerește prin farmecul cu care povestește întâmplări senzaționale sau aparent banale. Un interviu realizat de Daniela Sitar-Tăut (în revista Nord Literar) îmi releva un autor cu o strălucită carieră de savant. Doctor în biofizică, cu diplome obținute în Anglia, cercetător științific la un institut oncologic din Franța, cadru didactic universitar la Paris, scriitorul acesta mă cucerea prin modul său neconvențional de gândire, prin profunzimea reflecției și prin refuzul constant al convențiilor ce ni se impun în vremurile din urmă.
Îl redescopăr recent ca autor a două romane, amândouă apărute la prestigioasa editură Neuma. Primul, intitulat Diminețile erau reci și noi ne grăbeam (2024), e prevăzut cu o edificatoare prefață semnată de istoricul Ioan-Aurel Pop. Cel de-al doilea, În depărtare albastrul devine violet (2024), se bucură de o introducere a polivalentului scriitor și traducător Horia Gârbea.
Pe lângă titlurile poetice ale acestor cărți, romanele lui Horea Porumb au trăsături ce le transformă în veritabile scrieri „siameze”, autorul adoptând cu o formulă după care volumele ar putea fi clasificate, cu seducătoarea expresie a lui Nicolae Manolescu, în romane „corintice”, reflectând un anume postmodernism, în care vocile naratorului sunt multiple, într-un cor ce nu anulează prezumția unui autor omniscient, similar romanului clasic, balzacian.
Motorul dicțiunii epice este, în amândouă volumele, memoria. Tehnica narativă este similară în ambele romane, cu unitate stilistică, aerul de confesiune, coerență interioară, culoare și ritmuri asemănătoare. De altfel particularitatea acestor două romane este relația de echilibru sensibil dintre memorie și imaginație, cu zone de biografism pe care cunoscuții prozatorului le pot detecta cu ușurință. Scena ambelor romane este Transilvania și istoria ei tragică, cu personaje tipice acestei provincii românești. Defilează prin fața cititorilor primari, notari, dascăli, țărani, cuprinși de vârtejul nemilos al istoriei. Prozatorul evocă un Ardeal cu un amestec de populații ce trăiesc în bună vecinătate, dar care nu va fi scutit de catastrofe inimaginabile în vremuri normale. În Diminețile erau reci și noi ne grăbeam tulbură și acum secvențe precum cele în care bestialitatea războiului anulează buna conviețuire a comunității de până atunci: „Într-o comună din apropiere, dincolo de Someș, niște necunoscuți au zăvorât în casă pe preotul greco-catolic bătând în cuie scânduri peste ușă și ferestre și i-au dat foc”. Tragedii precum cele de la Moisei, Treznea, Ip se vor consemna în multe locuri din Transilvania cedată și nu vor fi egalate nici de dramele ce se vor consemna după actul „Eliberării Patriei de sub jugul fascist” și intrarea țării sub ocupația trupelor sovietice și instaurarea comunismului.
Aceste pagini cu un accentuat suflu tragic nu exclud altele dominate de un savuros umor ardelenesc, ca, de pildă, în capitolul „Aleg liceul”. Scena pe care se desfășoară întâmplările romanului se va extinde căci personajele migrează la București, pătrund în interioarele unor case boierești în care „domni-proveniți-din-tovarăși” se intersectează cu personaje ilustre precum C. I. Parhon („un carierist fin și cultivat”), Camil Petrescu, Tudor Arghezi, filosoful Mihai Ralea, istoricul Andrei Oțetea sau Mihail Sadoveanu, personaj ce-și salută oaspeții așezat pe „un jilț impunător”. Romanul se încheie cu un capitol având un titlu, simbolic, „Cercul de foc”, prozatorul urmărindu-și eroul, pe Ghiulică, doctorul veterinar, pe coclaurii satelor transilvane, semn că istoria revine în circularitatea ei (de corsi e ricorsi), readucând binele și răul în albiile nesecate ale timpului istoric.
Cel de-al doilea roman, În depărtare albastrul devine violet (2024), are o structură narativă similară primului, tehnica scrierii lui fiind, după cum spune autorul însuși în Introducerea sa, una caleidoscopică, proza adunând laolaltă „frânturi de viață, file de poveste, fragmente epice culese în lume sau inventate, ce surprind crâmpeie de existență ale unui personaj feminin imaginar”. E un veritabil roman mozaic, o istorie alcătuită din piese împrăștiate și distincte, precum mozaicurile realizate din bucăți diverse de faianță, scoici și pietre semiprețioase, din narațiuni ce pot fi citite, la o adică, și separat. În buna tradiție a romanului postmodern, fluxul narativ topește împreună texte ce sunt veritabile poeme, cu altele ce sugerează reportajul, eseul sau cercetarea sociologică. Personajul feminin, un alter ego al prozatorului globetrotter, pornit din inima munților Apuseni, străbate întreaga lume, traversează mai multe epoci istorice. Trei dintre strămoșii viitoarei doctorițe traversează Oceanul, ca să câștige bani „în lumea unde se pare că se poate orice”. Învins de nostalgia după locurile natale, revenit în proaspăt instauratul „regim de democrație populară”, Moșul constată că și aici e posibil orice. Unul din fiii lui, devenit avocat, e luat direct de pe câmp și condamnat la moarte, apoi pedeapsa îi e comutată și e trimis în Siberia de unde va fi înapoiat familiei sale în sicriu. Un al doilea fiu al Moșului, devenit economist la Industria Sârmei din Câmpia Turzii, va răspunde imprudent la telefon și „l-au găsit fără viață și pe el”. Un nepot al Moșului va avea aceeași soartă tragică. Dramele lor vor fi urmate de răsturnările vieții eroinei, hotărâtă să-și depene viața „fără a adopta un ton elegiac”. Povestitoarea privește evenimentele istorice la care e martoră sau participantă directă cu o superioară detașare, cu ironie și umor. Subliniind talentul prozatorului, experimentatul Horia Gârbea constată cu justețe că „Scriitorul și personajul său nu coboară în abisuri de conștiință și nu se confruntă cu lovituri spectaculoase ale destinului. Dar caută și, la sfârșit, găsesc un sens al existenței”.
Cele două romane publicate recent de Horea Porumb consacră definitiv un prozator de mare originalitate.