Femeia e „ușoară”, bărbatul e „cuceritor”. Pentru un comportament identic, există etichete și tratamente total diferite din partea celor din jur (bărbați și femei deopotrivă). Imaginea idilizată a femeii –care este „sufletul casei”, îi îngrijește pe toți suferinzii, se sacrifică pentru toată lumea – este creată de bărbatul fericit că nu mai trebuie să facă nimic. O femeie trebuie să plutească pe norișori roz, diafani, de perfecțiune, să nu-și arate oboseala niciodată ca să nu-i supere pe cei din jur, să rezolve toate treburile casnice, să meargă la ‘job’, să aibă grijă de copii, dar să nu-i sufoce sau să-i irite; în plus, să se îngrijească ca să arate perfect tot timpul, chiar și când doarme. Dacă nu face toate aceste lucruri, există șanse mari ca bărbatul să se îndrepte către alta – mai tânără și căreia nu-i miros hainele a ciorbă (sexul masculin, după cum știm, e ferit de neplăcerile bătrâneții, el doar devine mai distins). Cam astea sunt învățămintele seculare transmise din generație în generație și acceptate tacit de ambele sexe. Emanciparea vine cu atitudini exagerate, de multe ori, nefirești, exact ca în oricare problemă arzătoare a zilelor noastre care se vrea rezolvată, dar ajunge să fie tratată superficial. Apar des replici de genul „femeia trebuie să fie feminină, să fie delicată, dacă se poartă ca un birjar, mă port la fel”. Am asistat la foarte multe scene și situații de acest fel și nici măcar nu știu cui să dau dreptate. Înjuratul interlocutorului, cu intenția vădită de jignire, este „rău”. Dar de ce este mai rău dacă vine de la o femeie? Ne așteptăm ca femeile să vorbească în versuri, iar bărbații să dea cu barda? Dacă această imagine simplistă și simplificată se aplică fără nuanțe, atunci bărbații să plece în zori la vânat și să se întoarcă acasă seara cu un leu pe umăr. Superficialitatea cu care sunt tratate multe dintre problemele spinoase îi irită pe cei care oricum nu dădeau doi bani pe respectiva problemă, iar pe ceilalți îi lasă indiferenți. Foarte multe mișcări care au devenit virale, cum este, de exemplu, celebra #metoo, ating subiecte grave, cum ar fi violul, dar se opresc la nivelul fițelor hollywoodiene fără să rezolve nimic din brutalitățile îndreptate împotriva femeilor peste tot în lume (în 2016, 25 de milioane de oameni erau „sclavi”, 5 milioane dintre ei fiind sclavi sexuali). Până către primul război mondial, în SUA (dar nu numai acolo) mai exista obiceiul ca femeile care nu se mărită cu cine vrea tatăl, capul familiei, să fie internate în clinici de psihiatrie.
Problema vulgarității ca mod de exprimare în literatură, dar și în limbajul curent pare a fi, încă, destul de delicată, nu doar din perspectiva sexului autorului, ci și din perspectiva rostului/rolului ei. Am trăit un episod pe pielea mea. Am tradus pentru Teatrul Național din Cluj o piesă de teatru a unui scoțian, foarte bună – dramă/comedie –, presărată cu o grămadă de fuck, nu mai știu exact dacă și vreo două cunt, dar în orice caz nu vulgară, cel puțin nu în engleză. Și mă gândeam cu ce să înlocuiesc acele cuvinte, așa cum e moda la televizor și cinema unde replicile sunt presărate cu vorbe blânde, maxim un „rahat”, în locul englezeștilor mai directe. Dar apoi mi-am dat seama că înlocuirea e o prostie pentru că se pierde din spiritul personajului. Să fie fuck mai bun pentru că e străin, pentru că e mult folosit, sau pentru că nu îl înțelegem așa de clar, pe față? Traducerea este „futu-i”, care pe mulți îi sperie. Pentru că altfel sună un fuck din gura lui Hugh Grant, nu? Am tradus cu echivalentele românești necenzurate, dar nu suna rău nici pentru cei mai pudici pentru că textul în sine era foarte bun și acele cuvinte aduceau culoare personajelor. La premieră însă, surpriză! Textul meu era împănat cu expresii colorate, gen „pielea p…i” – eu mă făcusem mică în primul rând. La pauză, toată lumea mă întreba cum se spune asta în engleză și dacă m-am distrat traducând. Ce se întâmplase? Cei din echipa de producție au considerat necesar să „coloreze” textul ca să-l facă mai atrăgător. Autorul era destul de cunoscut, bărbat, străin, ploaia de înjurături era simpatică, aducea audiență, nici o problemă (alta decât cea esențială: că textul original și traducerea mea au fost schimbate mult). Îmi aduc aminte de o oarecare indignare a publicului și a criticilor de teatru, au fost și articole în presă pe tema asta, dar îngăduitoare, totuși, fără petiții și oprobiu public.
Studiile arată că înjurăturile sunt din ce în ce mai mult folosite în literatura zilelor noastre (la fel cum nuditatea din filme este deja un must – acolo știm, se pare, să facem diferența dintre artă și pornografie); studiul, în fapt, se referă la literatura americană și a analizat cu ajutorul internetului cărțile accesibile între anii 1950 și 2008 (Jean Twenge, San Diego University). Cuvintele căutate au fost shit, piss, fuck, cunt, cocksucker, motherfucker și tits – „cele șapte cuvinte pe care nu ai voie să le spui la TV” (Goerge Carlin, 1972). În ansamblu, folosirea acestor cuvine a crescut de aproape 30 de ori din anii cinzeci până la începutul anilor 2000, motherfucker fiind folosit de peste 600 de ori mai mult azi. Înjurăturile și cuvintele colorate sunt folosite pentru exprimarea unor emoții puternice, pentru a adăuga un ceva, pentru a șoca cititorul sau a sparge tabu-uri, pentru a reflecta limbajul unor personaje ș.a.m.d. O înjurătură nu deranjează dacă pare firească, dacă se simte că are un rost în text și că subliniază o idee sau un fel de a fi. Dacă nu este gratuită. Exact ca și nuditatea din filme – aduce realism, valoare, expresivitate unei scene?
Înjurăturile joacă un rol interesant și în vorbirea curentă – ele sunt folosite la furie, frustrare, dar sunt și un mod de a semnala apartenența la un grup, intimitatea (vezi grupurile de liceeni dinspre care se aude doar beeep, beeep). Un stereotip des întâlnit este acela că bărbații, în special cei needucați, înjură mai mult („înjură ca un birjar”, „umor de autobază” etc.), iar femeile sunt mai înclinate să respecte eticheta socială. Într-o carte din 1975 – Language and Woman’s Place, Robin Lakoff spunea că femeile folosesc un limbaj mai „civilizat” pentru că asta se așteaptă de la ele – să se comporte ca o lady, feminin, delicat. Alte studii arătau că și creșterea copiilor are un rol, pentru că de la mame se așteaptă să-i învețe ce e bine și ce e rău, inclusiv în ceea ce privește limbajul și, deci, înjurăturile. În anii care au urmat, cum era de așteptat, aceste studii au fost criticate sau contrazise, subliniindu-se că explicațiile trebuie să fie mult mai nuanțate. O altă teorie, fără legătură cu sexul, spunea că înjuratul este apanajul celor cu un limbaj sărăcăcios care atunci când nu știu ce să spună recurg la cuvinte urâte (aceleași). Dar studiile și cercetările lingvistice au arătat că nu este chiar așa, ba chiar dimpotrivă. Fluența înjurăturilor și a limbajului vulgar/obscen ar putea să fie asociată cu fluența limbajului în general și cu o mai mare elocvență. Cuvintele tabu sunt cele care exprimă mai direct, mai puternic, anumite stări emoționale (Is Swearing a Sign of a Limited Vocabulary?New research challenges the idea that vulgar words are a sign of failure. By Piercarlo Valdesolo on April 5, 2016).
Mona Elthahawy povestea, în 2018: după un roast împănat cu expresii și cuvinte colorate al unei actrițe de comedie din SUA, la White House Correspondent’s Dinner, jurnaliștii și politicienii deopotrivă (adepți, de altfel, ai libertății de exprimare) au sărit ca arși. Comediana a fost criticată aspru și catalogată drept vulgară și nelalocul ei. Fiind femeie, lumea se aștepta să fie „drăguță”, să facă „alt gen de glume”. Mona Elthahawy este o femeie de culoare, musulmană, și spune că alege să șocheze în discursurile sale (feministe) și în loc de „dismantle the patriarchy”, spune „fuck the patriarchy”. Radical rudeness este o expresie introdusă în 2017 de o altă activistă feministă, din Uganda, arestată pentru că l-a numit pe un oficial „pair of buttocks”. Tot ea a fost expertizată psihiatric, pentru că doar o femeie nebună ar putea vorbi așa cu un președinte. Motivul atacului era unul foarte serios, de natură sanitară, dar problema „rezolvată” a fost cea a unei femei care și-a permis să înjure. Lumea bărbaților pedepsește vulgaritatea verbală la femei pentru că acestea ies, astfel, din constrângerile politeții, drăgălășeniei, ale lui „așa trebuie”. Astfel de bătălii nu se duc niciodată de pe picior de egalitate, cel care luptă pentru drepturile sale pornește, evident, dintr-o postură nefavorabilă, astfel încât exagerările sunt nu doar inevitabile, dar și necesare. Dar în același timp periculoase pentru că le dau motive de cârcoteală celor neconvinși. „Știam noi că dacă le dăm apă la moară (femeilor, negrilor etc.) o să ajungem aici …”. În 2012, o politiciană din Michigan nu a mai fost lăsată să se adreseze colegilor ei politicieni pentru că a folosit cuvântul vagin „prea explicit”, într-o dezbatere despre avort și medicamente, violând eticheta Casei. „Cuvântul folosit de ea este atât de ofensator încât nu l-aș folosi în fața unei femei”, a comentat un coleg. Actrița Helen Mirren spunea că, dacă ar fi avut o fiică, ar fi învățat-o să spună fără teamă „fuck off” pentru că politețea și drăgălășenia nu ajută, uneori, într-o lume patriarhală. Evident că activistele feministe sunt mult mai vehemente și aici pot să apară exagerări, dar doar șocând poți să atragi atenția asupra unor probleme care stau, altfel, nerezolvate. La fel de adevărat este că, uneori, tot ceea ce rămâne este analiza nesfârșită și fără rost a odiosului cuvânt buttocks; sau fuck; sau vagin. Prin care au ieșit, cândva, toți acești bărbați indignați, că doar nu sunt zei. Sunt curioasă cum procedează cei supărați în fața Originii lumii, tabloul lui Courbet.
În 2019, o politiciană tot din SUA, de origine palestiniană, a folosit într-un discurs în Congres cuvântul „motherfucker”, citând de fapt un dialog pe care l-a avut cu fiul ei. Au curs râuri de reacții și păreri, multe critice – dezgustătoare, deplorabilă, limbaj inadecvat în congres etc. Fără a da exemple concrete din politica americană, există o serie de emisiuni, înregistrări, topuri în care politicieni care înjură sunt lăudați, prezentați cu amuzament duios sau caracterizați drept persoane care „spun ce gândesc”, „vorbesc deschis”. Exclusiv bărbați. Este evident un dublu standard. Mai mulți oameni din media sau politicieni au afirmat că o femeie din politică sau din media, deci cu vizibilitate, care înjură este de proastă calitate, trashy. Deci problema nu este folosirea înjurăturilor (unul din patru americani folosește de mai multe ori pe zi fuck), este doar a femeilor care înjură. Ea poate fi obiect sexual, dar în momentul în care face un pas în „lumea bărbaților” și spune „fuck off” devine o mare problemă. În limba engleză, dar nu numai, folosirea atât de frecventă a unui cuvânt precum fuck îi schimbă oarecum sensul, mai ales dacă este folosit întâmplător, și nu ca atac la persoană. Repetarea lui șochează mult mai puțin, în timp. Și raportul de forțe se schimbă încet, tot în timp: studii din UK arată că femeile înjură la fel de mult ca bărbații, în special generațiile tinere, milenialii; este evident că avem diferențe enorme între țări, culturi, vârste. Dar exprimarea unei emoții prin cuvinte vulgare sau exprimarea emoțiilor mai puternice (furia de exemplu) nu pot fi interzise unui sex numai pentru că se așteaptă de la el delicatețea, prin virtutea istoriei scrise de bărbați (vezi Richard Allestree, The Ladies’ Calling, 1673, o lecție de misoginism). Un bărbat furios e dur, inspiră teamă, respect, o femeie la fel de furioasă este, ca să mă exprim elegant, deficitară la capitolul viață sexuală, adică „nef….ă”.