Dedicat asemenea multor colegi din generația 2000 deopotrivă poeziei și prozei, Tudor Crețu a publicat, în 2023, un roman special. Tipografic, Maluri etalează designul elegant caracteristic volumelor editate la Vellant (aici și acum, în colecția Traverse, coordonată de Dan Pleșa). Copertele panoramează acvaticul ca proza din linia Sadoveanu, dar între „maluri” vălurește și ademenește lichidul textual; apa/natura exercită o seducție în romanul lui Tudor Crețu cu nimic superioară celei a oralității – și bănățenismele sună aici fabulos, în continuarea eposurilor instaurate de Sorin Titel, Daniel Vighi sau Viorel Marineasa, dacă mă gîndesc doar la cîțiva dintre prozatorii Banatului. În fața textului, avertismentul – întîlnit, la noi, rar spre deloc – autorului: „Exprimarea dialectală, peltică sau agramată a unora dintre personaje a fost marcată ca atare, «stîlcirile» în cauză fiind trecute în cursive, literele lipsă – sărite, «mîncate» – în(tre) paranteze. Cacofoniile, ligamentele etc. sunt asumate în virtutea «expresivității involuntare» care le definește ca elemente ale exprimării cotidiene” (p.6) Cîteva din ingredientele gastronomiei narative sînt divulgate aici – unii cititori ar putea face alergie la cacofoniile-arahidă. Dar agramatismul, cacofonia – să ne amintim – făceau delicioasă lectura Ulise-ului joycean.
„-La Medhelp, da. Morar, să nu uit, s-o consultat și c-un endocrinolog. Prisac parcă, că-s vecini de cabinet. O dat din umeri și el.” (p.148)
Mărcile oralității nu lipsesc din text, permanent & impertinent ne bucură auzul șarjele dialogurilor artiste, orchestrate savant (ca în poemele, nu doar ocazionale, ale lui Șerban Foarță).
Naratorul ne semnalează, ca un prof de română cu ADHD, în italice, cacofoniile comise, voit și scandalos, în vorbirea lui Edi Cristea și, inocent, (de un comic) involuntar, în replicile personajelor care îl secondează/celebrează/adulează/urăsc/(pretind că-l) tratează: medici, șamani, escroci, preoți, țărani, copii, prieteni din copilărie, scriitori, colegi de muncă sau foste iubite.
Romanul lui Tudor Crețu celebrează, rafinat, oralitatea și organicul, chiar violența (naturii):
„-Să vezi în noiembrie,-ncolo,-n ianuarie: ca-ntr-o țeavă, strînse pumnul, goală, de pușcă șuieră vîntu, urlă, știi cum. Duminica dacă mai deschid oblonu.” (p.82)
„Dulăul se ivi dintre leandri,â șise gudură pe lîngă el. Poarta grădinii era prinsă cu sîrmă. Se pișă sub cais. Își scoase rîla pe sub cracul șortului. Prostata era sîcîitoare, jetul subțire, arămiu.” (pp.82-83)
Edi Cristea, personaj reluat din seria romanescă Casete martor – ca să intrăm în jocul autorului – este scriitor și manager al casei de cultură dintr-un mare oraș; duce o existență de mizantrop; împărțită între job, hobbiuri și fetișuri erotice. Este, asemenea mai tuturor celibatarilor, dezordonat. Păstrează, însă, acea privire (auto)ironică întoarsă spre sine, ori spre frumusețea și stranietatea lucrurilor – și sînt fraze întregi, splendide, poematice, în curgerea acestui text nărăvaș. Citate, perfect alese, din scriitori preferați, ca poetul Mircea Bîrsilă sau clasicul rus Turgheniev („Umbra ușoară a unui tei tînăr îi aluneca pe față încet.” – p.150).
După pierderea părinților, încep problemele lui Eduard Cristea. Și ele apar comic, ca într-unul din romanele tricksterului Philip Roth: de cîte ori marele nostru intelectual are o erecție, un organ, un os îl doare fulgerător. Astfel încît urmează, logic, descinderea în universul medicilor, specialiștilor și escrocilor de tot soiul, unde află Edi, ba că nu are nimic, nimic din ce poate fi tratat medical, ba că ar putea fi o problemă endocrină, sau ceva care iese la iveală făcîndu-ți spermograma & spermocultura; unul din vindecătorii mileniului 3 îi spune expert că amigdalele-i sînt de vină, chiar dacă Edi Cristea și le scosese de mult, aura lor e încă acolo, dăinuie – i se comunică mieros; un „Maestru” îi destăinuie altui pacient ceva ce i se potrivește și lui Edi: „Vi-s îmbîcsite, să știți, chakrele. Ca gurile de chiuvetă s-or înfundat. Deci postu-i, în condițiile astea, obligatoriu. Cu anafură numa ar trebui să vă hrăniți. Ca porumbeii, cu cîteva firimituri pe zi.” (pp.182-183)
Omul velin – cum frumos se intitulează ultimul capitol – cade victimă propriilor fantasme și, după dependența de medici (specialiști) care nu-i rezolvă durerea instantanee, se lasă, în cele din urmă, fatal, pe mînă vracilor, șamanilor și preoților: e blestemat, capătă și nu mai scapă de gîndul ăsta, i-a făcut farmece o fostă iubită cel mai probabil. Atras de marele oraș și de satul copilăriei, Edi Cristea navetează acum și printre escrocii municipali, vitali, digitalizați și preoțimea exorcistă de Bodrogu Vechi; ajunge la mătușa Arginta, fabuloasa mătușă Arginta, care etalează adevărate cunoștințe de voodoo valah – evident, nici ele folositoare patimii sale erotice.
„Ciur ți-i aura, uită-te și tu!” (p.178) îi zice domnul Dan, specialist în biorezonanță, la fel de folositor la casa omului ca blestemele Argintei, cvasiargheziene: „Să arzi! Și aprinse cu un chibrit lung ramura. Fum să te faci. Să te-ntorci printre draci! Să-ți ardă, ca lemnu ăsta, cornu! Descîntu dă la mine, leacu de la Domnu!” (p.273)
E o comedie a limbajului, a erorilor gramaticale, anatemelor și imprecațiilor, e un spectacol al cuvintelor asociate estet sau dereglate/stîlcite ca-n vorbirea reală. E o satiră cu analfabeți și sfertodocți, cu intelectuali puri și poetaștri și iubite și femei de celuloză, o, în fine, istorie care îl prinde în turbion pe omul slăbit de fantasme & orgasme. Încît tu, cititor amator de șotii, nu milă vei simți pentru (anti)eroul romanului lui Tudor Crețu, ci, pervers, o irepresibilă bucurie de a exista, de a împărți viața – digitală, velină – cu vorbitorii înzestrați, visători sau scandalizați din Maluri, cu dracii și demonii care-l asediază – ca altădată pe Horacio Oliveira din Șotron-ul lui Julio Cortázar – pe Edi din toate părțile, lăsîndu-l, în secvența finală, gol și rănit, ca ieșit dintr-o strivită găoace și pornit într-o nouă questă cu insectele însetate de sînge, patrulînd, amenințătoare ca avioanele Suhoi, malurile, malurile rîului copilăriei sub care Rebegitu prindea mrenele cu mîna ș.a.m.d.