Dezmoștenirea și dereglarea creierelor, de care vorbeam în numărul trecut, este însoțită ca mai orice în zilele noastre de o literatură științifico-fantastică. În viitor cipuri cu informații vor fi implantate în creier iar zilele de școală vor fi demult uitate. Așa numitele Google brain implants ar permite o învățare rapidă și ”personalizată” în funcție de interesele ficăruia. Nikolas Kairinos declară: ”Google va fi în mintea ta […]. Este ca și când ai avea un asistent cu adevărat deștept care va gândi aproape ca tine. Cu cât te va cunoaște mai bine, cu atât își va adapta metodele de predare, vocea, momentul din zi în care îți va vorbi – totul pentru a optimiza învățarea” (https://www.thesun.co.uk/tech/8710836/google-brain-implants-could-mean-end-of-school-as-anyone-will-be-able-to-learn-anything-instantly/). Ceea ce rămâne de stabilit este cum un subiect implantat devine subiect, cum își va alege lucrurile pe care vrea să le cunoască și când dorințele copilărești vor deveni interese de lungă durată? O altă întrebare spinoasă este legată de cum va comunica el cu semenii lui? Pare că sistemul de implante inteligente nu schimbă cu mult situația acutală, în care toată informația este pe rețea, dar puțină se transformă în cunoaștere internalizată. Atâta doar că rețeaua va fi multată în creier. Fără a știi cum se va modifica raportul informație-cunoaștere. Dacă e să continuăm scenariul sf, am imagina un dialog demn de teatrul absurdului între doi ”implantați”, asemănător cu citirea în epoca hiperlinkurilor. La fiecare propoziție spusă de unul dintre interlocutori (care comunică doar prin prisma intereselor sale) ascultătorul va căuta linkul potrivit pentru a se informa și a putea continua discuția. Practic, ar fi un dialog între două motoare de căutare. Ar fi interesant de urmărit ce s-ar întâmpla cu ironia, sarcasmul și altele asemănătoare. Cum vor râde, cum vor plânge și cum vor muri creierele-link? Și mai ales, cum se vor construi ficțiunile colective care au asigurat amara supremație lui homo sapiens? Istoricul Yuval Noah Harari subliniază că ”…ficțiunea ne-a permis nu doar să imaginăm lucruri, ci să facem asta în mod colectiv. Putem să creăm mituri comune precum povestirea biblică a creației, miturile Timpului Visului ale aborigenilor australieni și miturile naționaliste ale statelor moderne. Astfel de mituri conferă sapien-ilor capacitatea fără precedent de a coopera în mod flexibil în mare număr. Furnicile și albinele pot și ele să colaboreze într-un număr uriaș, însă fac asta într-un mod foarte rigid și doar dacă există între ele o rețea strânsă de înrudire. Lupii și cimpanzeii cooperează într-o manieră mult mai suplă decât furnicile, dar poate face asta doar cu un număr mic de aliați pe care îi cunosc bine. Sapiens pot colabora în moduri extrem de flexibile cu un număr nelimitat de străini. Acesta este motivul pentru care Sapiens conduc lumea, în timp ce furnicile mănâncă resturile noastre, iar cimpanzeii sunt închiși în grădini zoologice și laboratoare de cercetare”. Vor mai avea nevoie creirele-implant de ficțiuni? Vor fi ele altceva decât clikebaite-uri pentru a rula în gol o rețea?
Până atunci însă, este clar că noile sisteme de învățământ nu avansează prea bine renunțînd la transmitere. Chiar declarațiile actualului Ministru al Educației în privința dezastruoaselor rezultate la testele PISA sunt, în sine, o probă de analfabetism funcțional în care teoria și practica s-au despărțit în mod schizofrenic: „Nu trebuie neapărat să ne îngrijorăm de această evaluare a testelor PISA, e o evalare internațională. Accentul la aceste evaluări internaționale nu cade neapărat pe ce ştiu elevii, ci pe aplicarea cunoştințelor în situații concrete de viață”. Cu alte cuvinte, accentul cade pe aplicarea a ceea ce nu știi. Asta îmi aduce aminte de câteva dintre modurile de plasare ale produselor de câtre cele câteva strategii de bază în publicitate, care se joacă cu ordinea Learn, Like, Do. În cazul unor produse precum celularele, este clar că e vorba de seria Do, Like, Learn. Produsul învățământ își dorește să urmeze aceeași ordine, dar se pare că oricât de ”comodificat” ar fi, nu reușește să treacă de un anemic Do.
Sistemul nu pare să fie mai sănătos nici peste hotare. În SUA, 13,5% dintre elevii de 15 ani pot distinge între fapt și opinie, iar în U.K, doar 11,5%. Testele urmăresc dacă ”Cititorii pot stabili distincții între conținut și scop, între fapt și opinie, așa cum sunt aplicate enunțurilor complexe sau abstracte. Dacă aceștia pot evalua neutralitatea sau părtinirea pe baza unor indicii explicite sau implicite referitoare atât la conținutul, cât și/sau la sursa informației” (https://qz.com/1759474/only-9-percent-of-15-year-olds-can-distinguish-between-fact-and-opinion/?utm_source=facebook&utm_medium=qz-organic&fbclid=IwAR2GYdHA-FDT8wl1DmrIhgJKRs2WS7mmbhEafWD2—Wki9x5hbK7o5YBDTQ). Dacă abandonăm biologicul în seama unui logic pur tehnologic, este clar că societatea noastră va pune din ce în ce mai mult accent pe ”viteză, în loc de precizie, a împărtăși în loc de a citi, a comenta în loc de a înțelege” (Kalev Leetaru, A Reminder That ‚Fake News’ Is An Information Literacy Problem – Not A Technology Problem, Forbes, Jul 7, 2019). După cum observă Leetaru, nu există o soluție tehnologică la o problemă precum cea a a fake news-urilor. Nu e vorba de a crea algoritmi care să selecționeze informația, ci de a învăța indivizii să discearnă. Pentru apologeții tehnicii totul pare construit după dihotomia lui Descartes, și ar ajunge ca din orice să extragi mecanismul, iar mai apoi să îi asociezi un instrument polițienesc de control, uitând că, așa cum avertiza Kevin Kelly, sistemele complexe sunt sisteme care suprapun ”mecanicul” și ”viul”. Industria atenției chiar dacă nu este interesată de o astfel de complexitate nu poate stopa continua întrepătrundere între individul limitat și informația nelimitată pe care i-o livrează. A duce doar cât poți aproape echivalează cu a rămâne mărginit în secolul XXI. Mărginirea și principiul non-contradicției sunt ”defectele” oricărui sistem care se autoorganizează. Comunicarea generalizată nu ține cont de cele două. Rămâne de văzut în ce măsură un viitor hibrid biotehnologic va fi capabil să crească fără ele și dacă a exersa judecata va pierde în favoarea lui a multiplica ceea ce rămâne de judecat.