Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Efectul „Rashomon” și adevărul despre moartea martirului Mircea Vulcănescu

Efectul „Rashomon” și adevărul despre moartea martirului Mircea Vulcănescu

 

 

Motto: „Mircea Vulcănescu nu e om. E o mașină de exprimat poetic – și pe înțelesul oricui –, cele mai rigide și mai anoste cunoștințe din orice domeniu. E colosal. Ajungi să crezi, ascultându-l, că pașii făcuți de omenire în domeniul științei au fost drămuiți și struniți întotdeauna de Dumnezeu, în așa fel încât descoperirile să nu se poată întoarce împotriva omului” (Teodor Duțu, fost deținut politic).

 

 

Voi începe ilustrarea efectului Rashomon cu o părere care, nu se știe de ce, nu a convenit poliției gândirii de pe internet grăbită nevoie mare s-o îndepărteze. Era un comentariu la o emisiunie a lui Radu Paraschivescu având-o ca invitată pe Tatiana Niculescu, scriitoarea care a romanțat viziunea securistă asupra Sfântului Arsenie Boca, practic martirizat1 de Securitatea comunistă prin schingiuire în noiembrie 1989. Iată opinia ștearsă din umbră în repetate rânduri: „Te ocupi [tu, Radu Paraschivescu] de no Names ca Tatiana Niculescu și nu promovezi adevărata valoare, cum este această doamnă, Vasiliu-Scraba, accesată (on-line, să n-avem discuții!) de zeci de mii de cititori” (Dan Liviu Boeriu). Mai precis, de 52887 de cititori care i-au accesat eseurile pe internet de 182153 ori.
Comentariul trecut pe facebook în aprilie 2022 diferă radical de părerea zisului „dan popescu”, încrâncenat cenzor al meu pe youtube, pe facebook și-n wikipedii, ascuns după mulțime de pseudonime, printre care și MyComp sau Donarius, sau Accipiter GentilisQ2. Pitit după „dan popescu”, trecuse pe youtube următorul comentariu, după ce-mi audiase un videoclip: „Scrieți, scrieți, că vă citește doar soțul!”
Despre cele două opinii divergente, vechii romani ar fi zis „quot homines, tot sententiae”, evidențiind deosebirea firească dintre oamenii care, diferiți fiind, ajung la păreri foarte deosebite asupra aceluiași subiect, uneori chiar contradictorii. Dar, cum latina nu mai este la modă, în loc de QUOT CAPITA, TOT SENSUS, i.e. „câte capete, atâtea păreri”, wikipedia indică aici că ar fi vorba de „efectul Rashomon”.
Intitulat „Rashomon” după filmul japonez din 1950, „efectul” evidențiază covârșitoarea diferență dintre spusele martorilor unuia și aceluiași eveniment. Aduce oare ceva nou „efectul Rashomon” față de vechea și înțeleapta constatare a latinilor? Desigur, nu! Are doar avantajul noutății cu orice preț și al tentei cultural-globaliste promovată de grupul celor care au confiscat wikipedia.
Mircea Eliade, „cel mai onorat și prețuit român din secolul XX”, a scris în 1967 Trepte pentru Mircea Vulcănescu, citite la câțiva ani distanță și de sora filosofului. Renumitul savant și-a încheiat eseul pe ideea victoriei prietenului său asupra călăilor și asupra morții. Însăși moartea lui Iisus pe cruce îi asigurase lui Mircea Vulcănescu triumful asupra morții, ca și altor martiri români, uciși după gratii în „universitățile lui Teohari Georgescu”.
Un fost „profesor” al acestor universități, ajuns la Paris, a povestit exilaților români despre încarcerarea la temperaturi de îngheț prin care i-a fost pedepsită lui Mircea Vulcănescu îndrăznela de a-i învăța la Aiud româneşte pe gardienii maghiari: „A doua zi dimineață, Mircea Vulcănescu devenise un sloi de gheață, după o noapte petrecută pe un ger de –20 de grade. Aşa l-au aflat şeful temnicerilor de altă limbă, şi tovarăşii săi, a doua zi dimineața. Țurțure de gheață, cu ochii deschişi, mort cu ochii vii. Se făcu ziuă, dădu soarele. Din țuțurele cu ochii vii, s-a toropit atunci o lacrimă; apoi alta, alta, prelingându-se şi împreunându-se în sânul mumei-fire cu cele ale osândiților de limbă românească, în acea dimineață de iarnă, când aceştia şi-au luat rămas bun de la răposatul Mircea Vulcănescu, închinându-se, şoptind: Să-i fie țărâna uşoară şi Dumnezeu să-i ierte pe călăi – căci numai de la El poate veni iertarea… De la cea mai frumoasă inteligență românească pe care norocul m-a învrednicit s-o cunosc.”3
Din fragmentul citat reiese o părere diferită de cea cunoscută din mass-media oficială, după care filosoful ar fi murit în temniță sacrificându-și viața ca să salveze un tânăr. Petre Pandrea fusese revoltat la culme de asasinarea după gratii a lui Mircea Vulcănescu, ținut „dezbrăcat la piele, în Celula Neagră, în plină iarnă” (p. 229).
Cum ani de zile am citit eseistică filosofică în Sala Fondului Secret al Bibliotecii Academiei, ajunsesem să știu numele și lecturile cititorilor din sala de la etaj. Fiindcă materialele consultate erau uneori lăsate pe a doua zi cu fișa cititorului care le solicitase. Așa i-am reperat pe Handoca și Ornea, necitind cărțile și revistele vremii din care să le aflu numele. Aceștia, într-una din însoritele zile ale toamnei anului 1989 își povesteau strigând în curtea Bibliotecii, unde mă plimbam într-o mică pauză, cum a murit Mircea Vulcănescu pe cimentul ud al celulei de la Jilava ca să salveze de la moarte un tânăr.
Pe imaginea corpolentului filozof, care a salvat cu propriul trup un deținut tânăr, avea să tricoteze câțiva ani mai târziu și corpolentul Andrei Pleșu, într-un interviu difuzat și răs-difuzat4. Imagine cu totul falsă, căci după gratii Vulcănescu ajunsese foarte repede piele și os, sculptorul Aurel Obreja comparându-l cu „un schelet de biserică arsă”.
În secolul XXI a ajuns să fie cunoscută și părerea lui Ion Halmaghi, născut în America și repatriat acolo după ce scăpase cu viață din „universitățile lui Teohari Georgescu”. Mărturia lui diferă radical de cea a „țipuitorilor” din curtea Bibliotecii Academiei, „oficializată” ulterior. Ion Halmaghi, fost student al lui Mircea Eliade ajuns ca atâția alți nevinovați în temniță, a povestit că în celula de pedeapsă de la „universitatea Jilava” – cu fecale, urină si apă pe jos – nu fusese băgat doar Mircea Vulcănescu și tânărul căruia i-ar fi salvat viața culcându-se pe cimentul umed, ci mai mulți tineri „studenți” care-l audiaseră pe filosof. După ce fuseseră cu sălbăticie bătuți, au fost cu toții pedepsiți să stea zile și nopți în picioare în frigul înlemnitor al „Negrei”, deoarece profesorul Vulcănescu a încălcat regulamentul ținându-le prelegeri. Fostul deținut Halmaghi a confirmat adevărul propunerii lui Mircea Vulcănescu de a se întinde pe jos, nemaiputându-se ține pe picioare. Dar, spre deosebire de varianta „oficială”, el a mai relatat că tinerii din celulă n-au fost de acord și că ei l-au susținut fizic să depășească încercarea care-l adusese la limitele puterii de rezistență pe filosoful care ținuse deținuților de la Aiud o conferință despre sinucidere5.
În memoriile lui Petre Pandrea aflăm povestită întâmplarea de la Jilava într-un mod asemănător: „Au fost dezbrăcați și lăsați în izmene pe vreme de iarnă, la Neagra, să moară. Crimă cu premeditare… asasinat de deținuți politic necondamnați la moarte. Nu s-au dat însă bătuți. Nu s-au culcat pe ciment ca să capete pleurezie. S-au frecat reciproc pe spinări și pe piept. Mișcare nu se putea face. Au ieșit învinețiți. După câteva zile, Mircea Vulcănescu căpătase febră. Avea pleurezie. A fost internat în Spitalul de la Văcărești. I s-au scos 800 de grame de puroi din plămâni. Organismul rezistent s-a refăcut. Când am intrat eu, bolnav de hepatită infecțioasă…, Mircea Vulcănescu pleca cu duba la Aiud, refăcut” (Călugărul alb, p.233).
La colocviul „Mircea Vulcănescu” de la Tecuci, observasem în 2011 și nepotrivirea de dată. Căci întâmplarea de la Jilava fusese în 1951, iar Mircea Vulcănescu a trecut în lumea celor drepți la Aiud în 28 octombrie 1952 (https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ).
Torturat la un moment dat în aceeași serie cu „profesorul” Mircea Vulcănescu, un fost „student” al „Universității Aiud” își amintea următoarea scenă : „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în dreapta și-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil… Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația”.6.
De la studenții „Universității Aiud” știm azi că Vulcănescu remarcase cum guvernanții României subjugate de sovietici disprețuiau valorile culturale românești, făcând să se lățească pseudo-cultura, cum fac și azi urmașii lor de după 1990 grupați în jurul lui Brucan, spre a rămâne la putere. Într-un articol publicat de revista Grupului de Dialog Social fondat de Silviu Brucan, Pavel Câmpeanu, român de origine evreiască, scria că în secția ideologică a CC al PCR nu a pătruns până în mijlocul anilor optzeci nici un etnic român (Revista 22, Nr.9/ 2001). Or, chiar acestei secții ideologice i-a aparținut „comandamentul efectiv al aparatului de teroare și diversiune, ea fiind „departamentul cel mai apropiat de Kremlin al conducerii PCR” (cf. Ion Varlam, Pseudo-Romania, București, Ed. Vog).
Observând, ca și Ion Varlam, că pârghiile puterii au rămas în aceleași mâini în care fuseseră și în „Statul concentrațional comunist” (cf. Mircea Eliade), poetul Mircea Ciobanu a compus după 1990 următoarele versuri, când fostul secretar al lui Ioșca Chișinewski, Paul Cornea, ajunsese sfătuitorul lui Mihai Șora, ministrul educației ce a permis îndepărtarea elevilor români de către colegii lor maghiari din școli ce deveniseră maghiare sub ocupația hortystă (sept. 1940 și nov. 1944): „Cine sînt ei/dacă numele mic le-a fost scris/numai cu partea lui de ocară/în cartea orașului?// Iată-i cu mâna pe bici/Cu poruncile-n gură,/iată-i stăpâni peste marea cătușă.// N-au arat,/sămânță în brazdă/n-au aruncat,/cântecul lor cel mai lung ridica/în slava batjocurii/ numele plugului.//Iată-i cu mâna pe bici,/cu poruncile-n gură;/iată-i stăpâni peste/marea cătușă”7. De unde să bănuiască Mircea Ciobanu că însuși proletcultistul Paul Cornea va conduce un doctorat despre opera sa, dându-și impostura în petec odată cu alcătuirea prefeței la acea lucrare8.
În opinia lui Ion Varlam, Teohari Georgescu și Alexandru Nikolski erau numele conspirative ale celor doi agenți sovietici care au condus după 6 Martie 1945 Ministerul de interne și Siguranța9.
Pentru păcălit prostimea, mafia care a confiscat Wikipedia a inventat un pedegree românesc pentru Burăh Tescovici (cf. Radu Teodoru, România ca o pradă, Ed. Lucman, 2005, p.292), aka Teohari Georgescu10, știut fiind că securitatea anti-românească se specializase pe falsificări. Închisorile comuniste au fost desemnate ca „universitățile lui Teohari Georgesu” de către Petre Pandrea, în libertate apărătorul preotului Ion Iovan de la Vladimirești, prima mânăstire desființată, și după gratii, la rândul său, conferențiar în „Universitatea Aiudului”.
De la fostul deținut politic Demostene Andronescu aflăm că respectiva „Universitate” ar fi avut, ca să zicem așa, și un „rector”, pe profesorul doctor în fizică atomică George Manu. Susținută în 1933, teza de doctorat îi fusese îndrumată de Marie Curie, care-i propusese să rămână să lucreze împreună11. Om de vastă cultură științifică și umanistă, profesorul George Manu a preferat cariera universitară din țară. În martie 1948 a fost închis de agenții sovieticilor pentru volumul din 1947, În spatele Cortinei de fier. România sub ocupație sovietică, semnat cu pseudonimul Testis Dacicus, volum de negăsit, deși retipărit la București în 2004 de Ed. Kullusys și în 2011 de Ed. „Mica Valahie”. La farsa de proces cu verdictul înainte stabilit de ocupanți, savantul atomist a zis: „Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reușit” (Gh. Manu). Fusese un „rector” unanim admirat și prețuit, între anii 1954 și 1961 – anul uciderii sale după gratii12.
Mircea Eliade13 scrisese într-o revistă de la Paris că „pentru om, libertatea nu poate fi actualizată decât împotriva momentului istoric, împotriva timpului care te silește să faci cutare sau cutare lucru” (rev. Luceafărul, Paris, 2 mai 1949).
Un inginer închis la Aiud își amintea că, după niște prelegeri de filozofie medievală, Mircea Vulcănescu subliniase următoarea idee: „drumul către Dumnezeu și pacea Sa trece prin sufletul omului, nu prin cuget, prin mintea sa”14.
Filosoful ajuns profesor în „universitățile lui Teohari Georgescu” n-ar fi putut niciodată să facă acea confuzie dintre căldura inimii și lumina inteligenței, care apare într-un citat din călugărul Andrei Scrima, fragment scos la vedere prin lipsa de discernământ a unui universitar ieșean și a unei universitare bucureștene15. Iată citatul care putea fi lăsat ascuns în arhivă, să nu ajungă să fie mediatizat printr-o carte, apoi preluat și postat pe facebook: „Există o anumită maturitate a gândirii în care spiritul devine atât de subtil, atât de pătrunzător, atât de deschis oricărei realități, încât ține locul, ca să spunem astfel, inimii. Cunoașterea suplinește atunci afecțiunea: îi înțelegi atât de bine pe oameni, încât îi tratezi cu tot atâta tact și inteligență ca și cum i-ai iubi” (postare la #Andrei Scrima din 24 aprilie 2021).
Ca și „profesorul” Mircea Vulcănescu, „rectorul” Universității Aiud, adică marele fizician descendent din familia Cantacuzinilor, a fost o adevărată enciclopedie în toate domeniile și un erou al moralei creștine, rezistând diabolicelor schingiuiri pentru salvarea sufletului în lumea de dincolo.
Într-una din epistolele primite din țară de Mircea Eliade, sora lui Mircea Vulcănescu îi scrisese în 1978 următoarele: „Când m-am întors, ca și fiul meu cel mare și fiica cea mică a fratelui meu, precum și alți câțiva membri ai familiei mele, de pe meleagurile unde a murit fratele meu, abia atunci am aflat că el pierise cu un an în urmă (…). Nimic nu m-a putut consola (…) până în ziua în care mi-au parvenit „Treptele” pe care le-ați scris pentru fratele meu. Efectul a fost miraculos și fulgerător (…). L-am citit adânc impresionată de nenumărate ori, am ațipit apoi câteva minute, îndată după amiază, când am auzit pe Mircea șoptindu-mi în germană cum a fost la judecata sufletului său: Cum se rugase blând de mântuire („Erloese mich!”) și cum toate greșelile i-au fost șterse, au dispărut ca de la sine, la dreapta lor cântărire („Alles loest sich von selbst vor der gespanten Gericht”). „Nu știu de ce mi-a vorbit nemțește” – a mai adăugat ea. „Poate unde citeam, în acea perioadă, foarte mult pe Rilke16, pe care el și Dan Botta l-au tradus așa de frumos”17.
Când, înainte de a pleca la Londra ca atașat cultural, a scris un text despre Nae Ionescu (1890 -1940), Mircea Eliade citase din spusele Profesorului după care „moartea e o trecere a omului într-o altă condiție cosmică și o desăvârșire, căci înseamnă o apropiere de Dumnezeu”18.
Economistul Mircea Vulcănescu – datorită căruia Țara își mărise rezerva de aur a Băncii Naționale ca urmare a negocierii plății exporturilor de petrol către Germania (M. Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Crater, 2000, p.170) – a fost arestat în 1946 și închis zece zile la Arsenal, între 18 și 28 mai 1946.
Fiindu-i plătit în aur petrolul, România terminase războiul cu „cea mai mare rezervă de aur din cursul istoriei sale, peste 230 de tone de aur” consemnase A. Apahideanu, acea rudă cu Mircea Cancicov care a revendicat vila „Cancicov” din Bacău.
Tezaurul Băncii Naționale, de cca 40 de vagoane de lingouri de aur, a fost însușit de ocupantul stalinist care l-a condamnat pe Mircea Vulcănescu, rearestat în ziua de 30 august 1946, la 8 ani de temniță grea, pentru „aservirea României”.
Prin flagranta ei nedreptate, condamnarea din 10 octombrie 1946, pentru „aservire” economică Germaniei și „dezastrul” României, i-a pricinuit filosofului și economistului de geniu declanșarea unui icter mecanic.19. Succesivele amânări ale recursului au fost fructificate de torționarii securisto-comuniști pentru noi anchete prin schingiuiri inimaginabile care l-au îmbolnăvit de tuberculoză. Dintr-un volum cu amintiri din detenție s-a putut afla că în 1947 filosoful era deja suferind de TBC, în urma unor „mari constrângeri” spre a-l forța să semneze descrieri de fapte pe care nu le făcuse20. Despre tuberculoza căpătată în 1947 scrie și soția filosofului. Pe 19 decembrie 1947 ea notează în jurnalul propriu următoarele „îmi spune că el și-a dat injecțiile, medicamentele și alimentele unor deținuți ca să le scape viața” (Mărgărita Ioana Vulcănescu).
La rejudecarea procesului, în ziua de 20 dec. 1947, procurorul ceruse achitarea. Pentru că însuși ministrul de justiție, Lucrețiu Pătrășcanu, fusese de părere că Vulcănescu nu trebuie condamnat. Dar Pătrășcanu a fost măturat de la putere de colonelul sovietic Ana Pauker, născută Rabinshon, fiind înlocuit prin Avram Bunaciu, de origine evreiască. Pe 6 februarie 1948 Mircea Vulcănescu a fost condamnat cu aceeași sentință injustă din 1946, deși, între cele două închisori, cea de la Arsenal și cea de la Aiud, la solicitarea Ministerului economiei, el ajutase să fie redactate „amendamentele românești la clauzele economice ale Tratatului de pace de la Paris” (Ultimul cuvânt, Ed. Crater, 2000, p.95), încă valabile pe 15 ianuarie 1948 când Mircea Vulcănescu a ținut discursul său de apărare împotriva unor acuzații strigătoare la cer prin nedreptatea lor. Negându-i-se practic dreptul la contestație, care a fost amânată sine die, a fost închis din nou la Aiud. Cu două zile înainte de pronunțarea sentinței finale, pe 4 februarie 1948 se semnase Pactul Molotov – Ana Pauker de aservire economică a României. De atunci Mircea Vulcănescu, martirizat în „universitățile lui Teohari Georgescu”, a rămas să fie etichetat drept „criminal de război”. În schimb Ana Pauker21, implicată împreună cu Nikolski în orchestrarea Experimentului Pitești și scăpată de pedeapsă datorită prieteniei ei cu Molotov22, împodobește în continuare Ministerul de Externe cu portretul ei.

 

 

Note
1 vezi Isabela Vasiliu-Scraba, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/.
2 Wikipedistul „Cezărică” a avut buna idee să introducă fișa „Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani” în Wikipedia.ro, conspectând opinii despre povestire din sursele mai la vedere, printre care și părerile acad. Eugen Simion. La încercarea de a adăuga un link cu noua mea interpretare publicată în Acolada, 12/ 2020, un „Donarius” a îndepărtat-o după trei minute, îndată ce a sesizat numele autoarei, fiindcă în 3 minute nu a putut ghici ideile cuprinse în exegeza propusă (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/). După vreo cinci ore, wikipedistul „Donarius” a motivat ștergerea și ștampilarea ca „spam”, scriind la Discuții că Isabela Vasiliu-Scraba n-ar aduce nici o noutate, „reluând interpretările existente deja în articolul din Wikipedia” (Donarius, 13 dec. 2020, 19:18). Cum în cinci ore este posibil să fi parcurs conținutul ideatic al noii mele interpretări, reproșul că au fost reluate interpretările existente s-a ivit probabil din neputința de a deosebi între noua hermeneutică bazată pe ideea unui Dumnezeu viu acționând în lume și afirmația lui Eugen Simion după care tema nuvelei ar fi Dumnezeu „ca și mort pentru lume”. De unde reiese că Wikipedia dă „ucazuri” de interpretare prin analfabeți funcționali care nu pricep nimic din ce citesc. Încrâncenarea lui Donarius împotriva scrisului meu s-a mai văzut la distanță de o lună când a venit cu noi așa-zise argumente pentru reîndepărtarea textului Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani”. Întâi l-a „identificat ca vandalism”, cf. Donarius, 23:21, 14 ian.2021, identificarea ca „spam” fiind deja invocată pe 13 dec. 2020. Apoi, fără nici o argumentare, a decretat că hermeneutica mea la nuvela O fotografie veche de 14 ani ar „promova teoria conspirației” (cf. Donarius, 23:27, 14 ian 2021). După ce-au mai trecut două zile, același Donarius pitit acum după pseudonimul „Accipiter GentilisQ” a propus spre ștergere fișa „Isabela Vasiliu-Scraba” din Wikipedia, vezi nota 5 din interpretarea mea la Dayan, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/). Citind în confiscata wikipedie așa-zisele argumente de cenzurare, se poate presupune că în zilele noastre s-a împlinit profeția Sfântului Arsenie Boca: „Cei slabi, nimicnici și fățarnici vor crede că numai ei sînt atotputernici și atoateștiutori” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeție a Sfântului Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ ).
3 vezi prefața lui Titus Bărbulescu la vol. Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 1999, p.17.
4 vezi vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, p.47.
5 vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani”, din rev. Acolada, Satu Mare, 12/ 2020
6 vezi N. Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste.
7 vezi Mircea Ciobanu, Cântec, în vol. Anul tăcerii, București, Ed, Vitruviu, 1997, p. 78.
8 vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab. Poezii încifrate de Mircea Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/.
9 vezi Ion Varlam, Pseudo-România, București, Ed. Vog, 2004, pp. 320-321.
10 „Teohari Georgescu locuiește pe aceeași stradă cu mine” – scria Petre Pandrea care locuia pe Str. Sandu Aldea. „Dar nu îndrăznește să ridice capul când mă vede. Circulă ca o stafie obeză, într-o mașină mică, ducându-l dimineața la munca de jos a unei edituri și se strecoară la ora 17 în casa oblonită, înconjurată cu garduri zăbrelite de fier” (Memoriile mandarinului valah, jurnal 1957-1958 vol. II, București, Ed. Vremea, 2012, p. 235).
11 vezi Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX, Făgăraș, 2014, p.332.
12 D. Andronescu, Reeducarea de la Aiud, București, 2009.
13 Mircea Eliade nota într-o epistolă următoarele: „Știu că după moartea mea voi fi recunoscut, oficial, și de neamul din care fac parte. Și asta mi-e destul” (16 iunie 1970). M. Eliade a fost, într-adevăr, recunoscut de universitarul Petru Ursache și de încă alți câțiva, să-i numeri pe degetele de la o mână. Oficialii culturii comuniste și post-comuniste, cu toții aflați în rândul adoratorilor lui Zigu Ornea, cel care l-a băgat pe Noica în temniță, nu l-au recunoscut pe Eliade nici post-mortem. Ei doar s-au străduit, prin mass-media oficială, „să-l cocoațe” (apud. P. Ursache) deasupra marelui Eliade pe micul său turnător, Ioan Petru Culianu (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/) . Din cele scrise de arhivistul Florin Cîntec aflăm că în nedreapta acuzare a lui Mircea Eliade, unica așa zisă „dovadă” a fost extrasă de Florin Țurcanu dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă foarte probabil în urma schingiuirilor de arestatul Radu Gyr. Amintind despre această așa-zisă „dovadă”, Florin Cîntec observa cu justețe „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cîntec, Corespondența Mircea Eliade – Radu Gyr, în rev. Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, Norcross, Georgia, SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cîntec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein Mircea Eliade Papers, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Mircea Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia, ori a celuilalt” (Florin Cîntec, ibid., p.30).
14 Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, 1999.
15 Numele ei este Dana Jalobeanu, amatoare, ca si „Donarius”/ „Accipiter GentilisQ”, să facă dispărut eseul Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani” din pagina de Facebook „Alege filosofia” (18 oct. 2022)
16 vezi Rilke, Poeme în tălmăcirea lui M. Vulcănescu, 1943-1945, Ed. Paideia, București, 1991.
17 vezi Mihaela Vulcănescu, oct. 1978, la p.94 din vol. Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 5, Criterion Publishing, 2007.
18 vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Demnitatea metafizică a narațiunii: Mircea Eliade, „La Țigănci”, fragmentar pe hârtie în rev. Acolada, Satu Mare, anul XIV, nr.11/ 156, noiembrie 2020, p.13: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-proza-mircea-eliade-la-tiganci/ .
19 Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Ed. Crater, 2000, p.11.
20 pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric, vol. I-II, București, 1997, citat și în eseul: Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu scrisă în 1941-1945 și publicată în 1992, sau, „Contra factum non valet argumentum”, din rev. Acolada, Satu Mare, 10/ 2020, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/.
21 Iată ce scria Petre Pandrea în jurnalul său din 1958: „Ana Pauker își plimbă azi hoitul pe străzile Capitalei în scuipatul general, și, răsuflând ca o balenă, înoată greu în latrina disprețului public” (Memoriile mandarinului valah, jurnal 1957-1958 vol. II, București, Ed. Vremea, 2012, p. 235; a doua arestare a lui Petre Pandrea a fost între 23 august 1958 și 1964).
22 vezi Denis Deletant, Securitatea și disidența în România, 1998, p. 59 și Denis Deletant, România sub regim comunist, București, 1997.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg