Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Elegia absenței (I)

Elegia absenței (I)

În eseul la care lucrez „Anatomia și fiziologia lui A”, despre poetica anatomiei, a corpului și a abstractului în lirica lui Nichita Stănescu, inevitabil un capitol aparte îi este dedicat „Elegiei a zecea”.
Există un text având ca temă însăși Anatomia abstractă, acest oximoron constitutiv al poeziei lui Nichita Stănescu. Este cea de-a zecea dintre elegii. Poemul vorbește despre corpul cosmic și despre corpul uman ca imagine a acestuia. Și despre cunoașterea de-necunoscutului. Este un poem despre cel-de-nedenumit și despre imposibilitatea de a-l percepe din cauza pierderii „organelor sferei”. Rana insistent invocată reprezintă însăși prezența cosmică. Văd acest text ca pe un imn al apofatismului. Al căii negative pe care se situează la un moment dat orice poet. Care se lovește de o dublă interdicție, căci omului/poetului îi lipsesc a. organul perceperii Unicului indivizibil, continuu și b. limbajul în care să redea această meta-percepție. „Invizibilul organ”, respectiv „Cel fără de nume fiind” sunt sintagmele care denumesc această îndoită absență, interdicție, denumită în text și rană. De altfel, poezia întreagă a lui Nichita Stănescu este de tip apofatic, cultivă calea negativă care-l obsedează tot mai accentuat de-a lungul operei, mai ales spre ultimele volume. Jocul negațiilor care abundă în text presupune restaurarea acestui Trup al cosmosului, inaccesibil simțurilor discontinui. O hermeneutică a poemului nu poate să nu țină seama de traiectoria descendentă a cunoașterii. „Sunt bolnav. Mă doare o rană…” sună axiomatic. De aici „curge” întreaga structură demonstrativă a textului. Omul este ființa ontologic bolnavă, rănită. De o „fugă” abstractă, pentru că ea zdrobește ființa. „..rana ek-sistenței care se asumă pe sine ca existență”1 este subiectul plânsului elegiac. Aici trebuie înțeles cum se cuvinte misteriosul motto, peste care s-a trecut în genere prea ușor. Cred că el trebuie citit nu ca persoana I a lui A fi. Nu este nimic psihologic, subiectiv în conținutul poeziei, care comunică abstract și abstrus despre cunoașterea transcendentului. Ci se cuvine citit cu trimitere la celebra auto-definire „Eu sunt cel ce sunt”, Ego sum qui sum, ἐγώ εἰμι ὁ ὤν. (Exod 3.14). Pe El îl vizează poemul. Cu una dintre traducerile posibile (vezi Septuaginta vol. 1, p. 201) „Eu sunt fiindcă Eu sunt”. Văd în cei doi „sunt” cu care începe poemul (cel din motto și primul cuvânt) două cuvinte diferite. De altfel, în ediția pe care o folosesc2 este (oare din eroare tipografică? Și dacă nu?) o diferență de grafie între cele două verbe: sunt în motto și sînt în restul poemului. Primul este, în perspectiva mea, rostirea divinului. El i se adresează poetului profet. Al doilea este predicatul existențial al omului. Asupra acestei supreme tautologii poartă textul nichitian. „Ziua neînserată” s-a pierdut. Organul inexistent „cu seara mi-a dispărut simultan”. Aici se cuvine citit: mi-a dispărut odată cu seara, cu apariția serii, adică a lipsei „luminii neapropiate” – 1 Tim. 6.16”… Subiectul acestei propoziții este „invizibilul organ”. Cel în căutarea căruia se lansează poetul până la martiraj. Ambele expresii, „ziua neînserată” și „seara dispărută” trimit la pre-timpul paradisiac. A căuta să-l înțelegi pe Nichita rațional -discursiv (copernican) este pierdere de vreme, el trebuie citit extatic (ptolemeic), instantaneu. Într-un fulgerător acum. Așa cum a scris. Procesul facerii poeziei este la el parte esențială din mesaj. „Omul din cosmos” și „cosmosul din om”3 se întâlnesc în rostirile lui sibilinice. Discontinuitatea este principala caracteristică a simțurilor, pe câtă vreme El este fundamental continuu. Și mai este o trăsătură de amintit: „invizibilul organ” nu înseamnă „inexistentul” ci organul-care-nu-se-poate-vedea-pe-sine-însuși. Negativitatea apofatică ne trimite informații din acel poem numit Necuvintele. În multele încercări de a defini acest concept poetic esențial nichitian, am uitat să observăm că, în textul care încheie volumul cu acest titlu, nu este deloc vorba despre cuvinte, ci despre organe anatomice și despre gestul fundamental de a apuca cu mâna și de a auzi sevele ascunse ale lumii. Nimic despre cuvânt, cel puțin la primul nivel al lecturii. Pentru că simțurile sunt ele însele cuvinte, altfel de cuvinte, necuvinte. „Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. Semantica precede cuvântul”4. Iar teologia apofatică este o teologie a numelor. Adică a felului în care poate fi numit Nenumitul 5. Avem de-a face cu o poezie a transmutației. Citez dintr-un studiu de fenomenologie teologică6 „…nu vederea, ci atingerea este cel mai filozofic dintre simțuri, deoarece atingerea este anterioară, mai generală și mai legată de ta pragmata decât vederea./…/ cuprindem forma lucrurilor care există și astfel le cunoaștem, prin atingere ajungem la diferențierea formelor, care este o condiție necesară a cunoașterii. A cunoaște înseamnă a atinge”. Comentează Manoussakis: „însă nu orice fel de atingere ar putea să exemplifice cunoașterea, ci numai apucarea. Sufletul se întinde către lucruri, ca o mână pregătită să le pipăie și să le apuce”. Iar Heidegger mersese chiar mai departe, în cursul său despre Parmenide7: „mâna a apărut doar din cuvânt și prin cuvânt. Omul nu «are» mâini, ci mâna este cea care ține esența omului, deoarece cuvântul, ca domeniu esențial al mâinii, este temeiul esențial al omului”. Și, pentru că această atingere cerească trebuia numită cumva, Nichita a inventat necuvintele, care nu sunt ne-cuvinte, anti-cuvinte sau non-cuvinte. Sunt gesturi ontologice. Elegia pe care o citim aici este una despre nenumit. Pentru că „Numele nu are nume în nici o limbă”8.
Revin, după acest ocol în teritoriul necuvintelor, la Elegia a zecea. Ocolul a fost necesar pentru a sublinia că prefixul negativ ne- nu este un simplu manierism, un joc modernist de inventică lexicală, pastișat mai apoi de destui. El ne poartă direct în inima adevăratei cunoașteri poetice. Care nu poate fi discursivă, căci ceea ce trebuie cunoscut nu are nume, „cel fără nume fiind”. „Negația, departe de a deschide către vid, degajează și subliniază o siluetă, așa cum sculptorul eliberează din materia brută și vizibilă ceea ce face invizibil nevăzutul care trebuie văzut – forma însăși – ca piatra să nu mai ascundă ceea ce conține «negăm toate ca să cunoaștem în mod descoperit acea necunoștință care e acoperită de toate cele cunoscute în cele existente»”9. Acesta este spațiul conceptual în care ne întâlnim cu sensul poeziei lui Nichita. Poezie care ne atrage atenția asupra unei diferențieri pe care fenomenologii au analizat-o, cea între „a fi un corp” și „a avea un corp”. Sau, altfel formulat „eu sunt un corp” și „eu am un corp”. Corpul este darul suprem. Iar rugăciunea poetului (elegia aceasta are structura clară a unei rugăciuni) este pentru corporalizarea universului. Se caută simțul unui organ „care nu există”, aflat „între”. Între ochi și timpan, între deget și limbă, între văz și auz, între gust și miros. Fiind „între”, nu este nimic din toate acestea și este mult mai mult decât toate împreună. Este suavul organ ale sferei. Nu voi glosa inutil asupra simbolismului monadic al perfecțiunii sferice. Prima Elegie era în întregime dedicată acestui El, in-nomabil și indescriptibil. „Din el nu străbate-n afară/nimic, de aceea nu are chip /și nici formă. Ar semăna întrucâtva/cu sfera,/care are cel mai mult trup/învelit în cea mai strâmtă piele/cu putință. Dar el nu are nici măcar/atâta piele cât sfera”. Distanța dintre organele trupești, numită și liniște sau pauză, este exact spațiul gol, rana, golul, fisura în care, în Elegia a doua, era repede băgat un zeu. Rugăciunea care este a zecea elegie cere un ochi-timpan, o papilă-mirositoare, un organ „ne-nveșmântat în nervi”, în prea trecătorul și rudimentarul timpan sau retină. Ce este rana (revin pentru că revine)? Rana este un zid. Ceva care desparte. O discontinuitate. O Ruptură. „Ziduri ale tăcerii” care despart simțurile sunt acele „pauze”, distanțe dintre vedere, miros și gust. Le putem spune cum vrem, vibrații, lungimi de undă diferite. „Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat”. „Căci zidul, ca limită și graniță, nu doar separă ceea ce se află de-o parte și de alta, ci, prin chiar actul separării, aduce în proximitate ceea ce a divizat”10. „călcată-n copite de cai fugind” face ecou cu „m-au călcat aerian abstractele animale”. Repetarea epitetului abstract în toată acea secvență cinematografică de pictură rupestră, Lascaux, Altamira, vrea să ne sugereze un platonism cu clară delimitare între tărâmuri? Ceva mai târziu, în volumele din urmă ale poetului, despărțirea aceasta atât de clară între două planuri se va topi într-un limbaj propriu, abia vestit aici. „Totuși, a pătrunde dincolo de acest zid de foc presupune moartea rațiunii și a limbajului predicativ (două dintre principiile cele mai prețuite ale logicii, non-contradicția și identitatea, trebuie să fie încălcate) – presupune ca limbajul să se abandoneze cu totul pe sine dincoace de zid./…/ Ce fel de limbaj poți vorbi din acest punct, dacă mai poți vorbi în vreun fel? Care este diferența între un limbaj predicativ și unul al slavei? Ca în cazul oricărui prag, distincția între ceea ce este înăuntru și ceea ce este în afară se estompează. În primul rând, deosebirea epistemologică între simțuri și minte, sau între sensibil și inteligibil, este anulată/…/În al doilea rând, distincția dintre subiect și obiect este subminată./…/” comentează Manoussakis pe Nicolaus Cusanus. Un comentariu care ar trebui citit cu atenție de către cei care pun creațiile ultime ale lui Nichita Stănescu exclusiv pe seama vodcii. Și nu înțeleg că avem de-a face cu alt limbaj, o împingere la limită a limbajului intenționând să comunice ne-nomabilul. Iar Jean-Luc Marion, în clasica sa fenomenologie asupra distanței arată: „Distanța se referă la un non-referent a cărui neîndoielnică rezistență presupune retragerea, adică, mai comun spus, absența./…/ Miza distanței se află în primul rând în interdicția de a cere pentru Dumnezeu un tratament ontic. Doar cu această condiție lucrurile dumnezeiești vor putea fi înțelese în chip dumnezeiesc”11.
Sunt două timpuri implicate în enunțuri: „Vine vederea, mai întâi, apoi pauză/nu există ochi pentru ce vine”. Prezentul al doilea al verbului vine este, de fapt, un viitor. Un prezent continuu, în realitate un non-timp. Folosit pentru a numi apofatic ceea ce va veni („vine focul” vestea în alt poem despre prefacerea în cuvinte). În prima dintre elegii definea astfel acest prezent: „Nu are nici măcar prezent,/deși e greu de închipuit/cum anume nu-l are”. Acesta este „timpul” perceperii de-neperceputului. În acest (ne)timp se desfășoară creșterea trupului cosmic. „Trupul ramură fără frunze,/trupul cerbos/rărindu-se-n spațiul liber/după legile numai de os,/neapărate mi-a lăsat/suave organele sferii…”. Imaginea aceasta de un dinamism excepțional este una fractalică, în dezvoltarea, „umplerea” fără rest a spațiului. Pare o tendință naturală a corpului (prin prelungirea lui inefabilă în simțuri, firește) de a ocupa întreg spațiul. Marcat însă de rigiditatea „osului” (trupul cerbos trimite la coarne, epitom al unui graf și fiind un schelet extern, lăsând „organele sferii” gingașe, neapărate în interiorul universului). Atrag atenția asupra epitetului „neapărate”. Pentru că trupul este limită și adăpost. Imagine de o vechime ancestrală. Descoperită aici cu o prospețime de mare poet.
La o lectură atentă, primele două axiome: „sunt bolnav” nu sunt identice, fiecare se referă la altceva. Nu întâmplător a doua este decupată de un dar adversativ. Sunt bolnav de o rană… exprimă rana ontologică a nașterii care înseamnă (s)cădere din perfecțiune. A doua apariție a sintagmei exprimă nostalgia după prezența „organului” de apercepție al lui Alef, abstractul, absolutul. Între cele două se desface evantaiul simțurilor, separate, distanțate, discontinui. Poem despre cel-de-nedenumit și despre imposibilitatea de a-l percepe din cauza pierderii „organelor sferei”, a zecea plângere este o încordare teribilă de a rupe limbajul de chingile „cerboase” ale logicii binare a non-contradicției, pentru a-l prelungi într-o lume a Sensului continuu. Rana este însăși prezența cosmică în trupul muritor. Mai bine zis, golul acestei prezențe. Pentru a-și adeveri Învierea, Iisus le arată ucenicilor rănile. Ele sunt Adeverirea absolutului, adeverirea Întrupării autentice, nu cine știe ce teorie filozofică sau teologică sofisticată. De aceea elegia nichitiană este construită în jurul ideii de rană. „Iată-mă îmbolnăvit de o rană/închipuită între Steaua Polară/și steaua Canopus și steaua Arcturus/și Casiopeea din cerul de seară. /Mor de-o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pentru răni/cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze /la vămi.” Rana de moarte. Calcaneul lui Ahile. Dar și al șarpelui ispititor. Annick de Souzenelle spune că rana picioarelor, în speță a călcâiului, este rana originară a omenirii12. „Iată-mă….” este o exclamație mai importantă decât pare. În mod foarte coerent față de înțelesul de ansamblu al poeziei ea este separată prin virgulă de ceea ce urmează, căpătând un sens de sine stătător. Deci nu: „iată-mă îmbolnăvit”, ci „iată-mă, îmbolnăvit de-o rană închipuită…”. Este în această pauză marcată de virgulă un Fiat un strigăt de naștere, o ivire de sine, un strigăt de izbândă. O naștere undeva în centrul fără margini, între Steaua Polară și steaua Canopus și Arcturus și Casiopeea. Elegia a zecea este Scrisoarea I a lui Nichita Stănescu, o cosmogonie corporală, conform poeticii interne a poetului nostru. „Iată-mă” se repetă și el de două ori, ducându-ne spre centrul poemului. Al doilea strigăt de Adam îmbolnăvit de moarte continuă astfel „stau întins peste pietre și gem”. Imagine stranie, pregătind surprinzătorul citat eminescian pe care nimic nu-l anunță până acum din tehnica desfășurării poetice. Să vedem în întinderea pe pietre (piatra, una dintre metaforele obsedante, un cuvânt fundamental, pereche, în sensul lui Martin Buber, piatră – aripă) o recâștigare anteică a energiilor? O jeluire de Iov deposedat de tot? O piatră a ungerii? Respectând fundamentalul oximoron poetic al coincidenței contrariilor, această întindere pe pietre este similară zborului. Rana, personală („trupul meu”) este viaticum pentru trecerea vămilor. Plătite-n cuvinte, căci cu ce ar putea plăti poetul zborul spre dincolo? Razele sunt, firește, lumini. Și nu întâmplător, spune Anick de Souzenelle, Ahile este săgetat în călcâi (vulnerabilitate) de raza divină. Dar Rana este una care nu încape în trupul trecător al poetului. Este rana trupului său cosmic. Rana marcată de absența acestui „Organ pieziș, organ întins, organ ascuns în idei…”. Te împiedici de el. Îți stă de-a curmezișul, invizibil, pentru că ascuns în idei, dar care atinge cu precizie steaua polară a sensului ultim. Organul acesta este un dar, ne este lăsat în vid, în voia divină. „Sînt bolnav” nu este un lamento, ci o constatare aproape rece, urmată de o autoanaliză detaliată a cauzelor și manifestărilor.

 

 

Note
1 John Penteleimon Manoussakis, Dumnezeu după metafizică. O teologie estetică, ed. Ratio et Revelatio, traducere Cristian Vechiu, p. 197, 2018.
2 Ordinea cuvintelor, ed. Cartea românească, 1985, Prefață, cronologie și ediție îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului
3 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, p. 50 ș.u., ed. Herald, 2019; traducere Margareta Gyurcsik
4 Respirări, ed. Sport – Turism, 1982, p. 173.
5 Vezi Jean Luc Marion, Idolul și distanța, Humanitas, 2007, traducere Tinca Prunea-Bretonnet și Danila Pălășan, capitolul „Distanța celui cerut și discursul de laudă: Dionisie”.
6 S.H. Rosen, Thought and Touch: A Note on Aristotle’s De Anima, Phronesis (1961) 132. Citat de John Panteleimon Manoussakis, op. cit. p. 176;
7 Martin Heidegger, Parmenide, ed. Humanitas, 2001, traducere Bogdan Mincă și Sorin Lavric, p.154;
8 Jean Luc-Marion, op. cit. p. 205;
9 Jean Luc-Marion op. cit. p. 213. Citatul din interiorul textului lui Marion îi aparține Sf. Dionisie Areopagitul, Teologia mistică;
10 John Penteleimon Manoussakis, op.cit. p.147;
11 Jean-Luc Marion, op. cit., p. 205.
12 op. cit. cap. VII „Picioarele”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg