Robert Șerban
Puțin sub linie
București, Editura Cartea Românească, 2015

Născut la 4 octombrie 1970 în Turnu Severin, Robert Șerban este un răsfățat al publicului și al premiilor literare, trendsetter al poeților timișoreni (la fel ca, dintre predecesori și maeștri asumați, Șerban Foarță sau, dintre continuatori, Tudor Crețu), nu în ultimul rînd moderatorul și artizanul popularelor emi­siuni culturale „A cincea roată” și, mai nou, „Piper pe limbă”, de la TVR Timișoara. Versul lui direct, colocvial cucerește prin efectul de spontaneitate, prin contrapunctul unor metafore eclatante și e, permanent, vitaminizat cu umor și ironie de calitate. Încă de la debutul cu Firește că exagerez (1994), Robert Șerban devine proprietarul unei „rețete” care îmblînzește, deopotrivă, inima criticii și a publicului special, afectuos, necruțător, imprevizibil, eretic al poeziei.
Noul său volum, Puțin sub linie, apărut în 2015, devine prilejul de a testa și – dacă mai este posibil – ameliora această rețetă, aplicînd-o unui roman noir de familie. Derutant poate pentru fanii mai vechi, poetul subsumează toate acele calități deja enumerate unui discurs hipnotic, îndurerat și apăsător, aproape religios, cu atît mai mușcător cu cît sintaxa rămîne aceeași: democratică, minimală. Operează, deci, un reglaj fin al termoviziunii: dacă „în urmă cu cîtva timp, ducea pînă în pînzele albe poetica suprafeței […] acum, în acest nou și neașteptat Puțin sub linie, reinventează o poetică a stării lucrurilor, a singurei-frici-care-contează, a texturilor realității care se află imediat sub suprafață, a cuvintelor mici care te trec podul.” – glosează, extrem de precis, pe coperta a patra a cărții, Simona Sora.
Eroul poemelor (elegiilor) lui Robert Șerban este departe de profetismul, de visceralitatea histrionică sau de orgasmul (mimat) religios al unor congeneri și al douămiiștilor pe care – încă din anii ’90 – îi anunță și prefațează. Nimic emfatic la acest poet. nicio stridență în versurile care atacă – dar nu măcelăresc! – teme esențiale, „universale”: aici divorțul, crepusculul, melancolia ireversibilului. La microfon nu ajunge niciodată egoul dictatorial, ci bărbatul delicat de 40 și, omul comun iar nu banalizat, care-și permite (printre cei de pe urmă), în vortexul abia omologat al mileniului, luxul vederii clare și al inimii vii, zdrențuite.
Ce construiește meticulos din „lucruri mărunte”, în Puțin sub linie, Robert Șerban este un emoționant coral conjugal/ familial – aproape neverosimil prin plasarea în contemporaneitatea asta nano și tehno, ultralubrifiată informațional, dezumanizată pe nesimțite: „uneori mi-ar plăcea să știu dinainte/ cum vor sta lucrurile/ cele mărunte/[…]/ pe ele trebuie să le aștepți cu mîna ridicată/ dar nu ca un milog/ nu ca un cerșetor/ ci ca unul îngropat de viu/ care nu-și poate lua locul în propria viață/ decît scormonind/ scormonind” (Cum stau lucrurile). Privilegiind – manifest – „cuvintele mici”, singurele de care are nevoie, Robert Șerban realizează splendide narațiuni intime, desfoliate ca foile de ceapă și permanent irigate de (cum altfel s-o numesc?) compasiune, autoironie și umor. Iată o „scenă” din adolescență, redată/ turnată cu arta unui mare poet: „ca să se îndrăgostească de mine/ i-am spus unei fete că am două inimi/ m-a privit uluită și s-a dat încet înapoi/ nu crezi?/ pune mîna/ aici și aici/ vezi/ bate și în stînga/ și în dreapta/ sînt două// îmi amintesc cum/ de mirare/ buzele fetei s-au depărtat una de alta/ și gura i s-a deschis/ cîteva clipe am ezitat/ apoi am sărutat-o// cînd și-a mai revenit/ a îngînat:/ cum poți trăi așa?/ bine foarte bine/ fiindcă inima din dreapta e mai mică/ decît cea din stînga/ însă doar foarte puțin” (Aici și aici).
Cosmojongler din familia lui Foarță, Radu Andriescu, Bodnaru, Acosmei, Robert Șerban pătrunde – tiptil și cutremurat – în lumea aceea tragică și extrem-vulnerabilă (evocată și de ultimul Andrei Bodiu, în Firul alb): „fiul meu nu va ține minte nimic din tatăl lui de azi/ iar cel care voi fi pe mai departe/ îi voi apărea ca o umbră ce bîjbîie/ în căutarea unui trup/ care s-o creadă/ mai tînără” (Fiul meu, fiul tatălui meu) și, mai ales, „noapte de noapte/ fiică-mea strigă de cîteva ori/ tata// întotdeauna o aud/ dar nu-i răspund întotdeauna/ nu mă amestec în visele ei/ moartea n-are ce căuta acolo// o privesc prin grilajul de lemn al pătuțului/ și știu că ea aude și-n somn/ inima mea care-i cîntă/ ta-ta-ta/ ta-ta-ta/ ta-ta-ta” (O inimă). Crina și Tudor, copiii poetului, devin eroii acestui univers fragil și pe care orice stridență – etică sau retorică – l-ar spulbera ca pe globul unei păpădii. Robert Șerban e unul dintre extrem de puținii noștri poeți care pot scrie, cu farmec și naturalețe: „Stixul copilăriei există/ și e o baltă pe care bărcuțele nu plutesc niciodată” (Bărcuțe de hîrtie). Părinții, bunicii, copiii, „amicii” sînt instanțele, larii & penații, înaintea cărora se desfășoară spovedania: „sînt o balanță/ pe ale cărei talere/ nimic nu le mai leagă/ unul de celălalt” (Balanță). Ca un fel de Hemoragie: „uneori/ Tudor și Crina pleacă de la mine/ unul lîngă altul/ fără să mai privească înapoi/ fără să-mi mai facă vreun semn// simt atunci cum sîngele mi se scurge/ brusc/ prin mîna stîngă/ și prin mîna dreaptă”. Pentru că dragostea astăzi desparte, ca un „perete rece”, ceea ce odinioară aduna: „stau cu spatele lipit de peretele ce mă desparte/ de copiii mei/ răceala din el se culcușește în mine/ dar nu mă mișc/ căci copiii rîd și chiotesc fericiți dincolo// dacă aș vrea/ aș putea trece prin perete/ știu prea bine că dragostea poate și asta/ dar copiii mei s-ar speria/ și li s-ar face frică de un astfel de tată// dacă aș vrea/ i-aș putea aduce pe ei aici doar întinzînd mîna/ știu că dragostea poate și asta/ însă copiii ar crede că doar din ochii unui tată slab/ șiroiesc astfel lacrimile” (Ce se poate și ce nu).
Ce se poate și ce nu, Frații între ei, Înfometați, precauți, O vedere de sus, Atingere sînt toate poeme minunate, care abia-și arată chipul de sub umbrela imensă a durerii, a părăsirii, texte emoțio­nante și grave, scrise însă – așa cum reușește mai mereu Robert Șerban – parcă sfidînd legile gravitației. Le secondează poeme anecdotice, inteligente, catchy (de pildă, Străluminare, unde îl întîlnim pe Mad Max alias Mel Gibson). Sau textele întrevăzutei reechilibrări & eliberări: splendidul omagiu baschetbalistic, Ziua de mîine, și poemul final, O nouă viață – vast exercițiu ludic & spiritual, manual de supraviețuire al tăticului contemporan: „mă pregătesc să încep o viață nouă/ mi s-a mai întîmplat/ nu-i prima dată/ merită povestit puțin// întîi/ te umflă plînsul atît de tare/ încît/ nu glumesc/ te ridici de la pămînt zile în șir/ poate chiar săptămîni// apoi/ cînd revii pe picioarele tale/ ele nu te mai țin/ îți sînt ca tăiate din șolduri/ stai lat/ nu vezi nimic/ dar auzi cum sub tine se sapă o groapă/ nu ți se face frică/[…]/ iată/ e mai bine acum/ iei o portocală și o desfaci cu un cuțit/ ca pe o floare/ coaja i-o transformi în petale/ pe care apoi le deschizi cu degetele/ încet/ una după alta/ ai putea să n-o mănînci/ frumusețea lumii e toată acolo/ dar ți-e tare sete/ și-ți înfigi dinții în ea/ biet om care se pregătește să înceapă o viață nouă/ și/ poate/ fericită”.
Pe textura de hîrtie a cărții lui Robert Șerban viața pulsează așa cum rar am mai văzut în poezia actuală (fără a se pierde vreo clipă vitalitatea limbii vorbite și – paradoxal, reconfortant – fără a se neglija vreo secundă estetica imaginii și a ritmului). Rezultatul este o poezie sclipitoare pe care o citești cu sufletul la gură, ca pe un roman.