Consiliul
Județean Cluj
Elemente de doctrină pithagoreică
Scopul doctrinei lui Pithagora era acela de a-i lumina pe oameni, de a-i purifica de viciile lor, de a-i izbăvi de greşelile lor, de a-i conduce la virtute, la adevăr şi, după ce i-a făcut să treacă prin toate gradele înţelegerii şi inteligenţei, de a-i face asemenea zeilor, nemuritori.
Fabre d’Olivet
Esenţa oricărei tradiţii iniţiatice lasă să se întrevadă că, în interiorul acesteia, se realizează un transfer de influenţă spirituală asupra celui ce a fost ales spre a parcurge devenirea întru Fiinţă; prin natura sa intrinsecă, acel transfer va declanşa trezirea individului în raport cu sacrul, cunoaşterea de Sine, precum şi conştientizarea ordinii universale şi a realităţii non-duale; i se imprimă alesului, de asemenea, un raţionament calificat întru decodificarea simbolisticii şi a miturilor şi i se conferă un instrumentar consacrat1, menit să-i faciliteze accesul în stări de conştiinţă superioare. În cadrul acestui proces, prin iniţieri succesive, îi sunt revelate aspirantului cunoştinţe, raţionamente şi tehnici tradiţionale care să-l apropie de trăirea experienţei transcendentale şi, în continuare, de realizarea spirituală propriu-zisă, în apogeul său. Constant şi sistematic, această înrâurire specifică va determina profunde schimbări în modul de a fi al individului, o deplină conectare a sa la comunitatea iniţiatică în care a fost acceptat ca membru pentru ca, în final, să-l apropie de acea mult dorită stare indicibilă denumită uneori unio mistica, nimic altceva decât o integrarea conștientă a trăitorului în Tot-ul absolut, definitiv şi imuabil. (Guénon, R., pp. 216-230)
Desigur, tradiţia pithagoreică nu face excepţie de la parcursul pe care tocmai l-am descris succint mai sus iar doctrina sa specifică – un ansamblu de cunoştinţe, principii şi credinţe fundamentale – va fi fost, încă de la început, un îndreptar al întregului demers. În linii generale, doctrina pithagoreică presupune trei mari şi misterioase dogme, după cum urmează: (i) credinţa într-o Entitate supremă, Unul atotcuprinzător ca expresie a unităţii şi universalităţii; (ii) credinţa în nemurirea sufletului uman care, la moartea individului, se desprinde de trup şi se contopeşte în Sufletul lumii; (iii) credinţa într-o ordinea divină dincolo de care se întrevede suprema voinţă divină şi planul celest. Aspirantul pithagoreic era încurajat să-şi reprezinte ordinea universală cu ajutorul geometriei şi aritmosofiei şi, astfel, s-a evidenţiat o particularitate distinctă a doctrinei, aceasta regăsindu-se în toate manifestările iniţiatice ulterioare decurgând din pithagorism, cu deosebire, în companionaj şi francmasonerie. Prin faptul că aceste două instrumente – geometria şi aritmosofia – devin predilecte în ceea ce priveşte transmiterea către aspirant a unui întreg univers ideatic destinat a-i schimba perspectiva asupra realităţii, conduita în raport cu aproapele şi, în genere, cursul vieţii sale, doctrina pithagoreică are capacitatea de a transmite fiorul sacrului şi al kosmos-ului şi, împreună cu acesta, o reprezentare fermă şi coerentă asupra realităţii, diferită de cea comună, dobândită de om prin cunoaşterea analitică şi speculativă.
Spiritul doctrinei pithagoreice reprezintă, cumva, esenţa călăuzitoare a întregului demers căci, de la originile sale şi până în vremurile moderne, această predanie iniţiatică poate fi prezentată succint ca fiind un amplu efort de explorare a înţelesurilor şi ramificaţiilor învăţăturii metafizice tradiţionale.2 În interiorul Ordinului, doctrina-i va fi fost revelată aspirantului în mod gradual şi subliminal; în calitatea sa de învăţătură iniţiatică vie, doctrina metafizică este însăşi calea şi motorul frăţiei pithagoreice. Doctrina metafizică, aşa cum rezultă aceasta din referirile antice, indică nu doar sensul pithagorismului care, succint spus, constă în realizarea de către aspirant a unei metamorfozări profunde, ci şi idealul încadrării în ordinea universală prestabilită de imperativul uniunii mistice profunde cu Zeul unic (Principiul). În linii generale, devenirea despre care vorbim mai sus reprezintă parcursul conştient şi pe deplin asumat de către aspirant, în care se urmăreşte o deplină conformitate cu exigenţele unei realităţi superioare, diferită de realitatea iluzorie, percepută prin cele cinci simţuri. (Zecheru, p. 25)
Din afara Ordinului, tot acest proces subtil este greu de sesizat şi de zugrăvit în cuvinte pentru că, în esenţă, el reprezintă o modalitate ocultă prin care omul aflat pe Calea îndumnezeirii are acces, din ce în ce mai semnificativ, la sacru şi la înţelepciunea transcendentală. Pithagorismul doctrinal poate fi prezentat, totodată, ca fiind un demers unitar ce se extinde din central său către trei orizonturi distincte: primul dintre acestea, etic şi cu nuanţe ascetice, cel de-al doilea, teologic şi, în fine, cel de-al treilea, profund lucrativ în plan social şi guvernat de un puternic spirit de comuniune fraternă. Tocmai de aceea, doctrina pithagoreică nu poate fi doar o simplă constituţie scrisă şi formală, chiar dacă, o asemenea abordare s-a coagulat, la un moment dat, într-un corpus exterior, finit şi limitat. Ca trăire vie şi autentică, doctrina pithagoreică a rămas în istorie ca fiind acel fecund şi puternic izvor în care toate decizii şi acţiunile aspiranţilor îşi găseau justificarea şi motivarea lor profundă. (Zecheru, p. 27)
Dacă, prin absurd, s-ar pune problema să reducem întreaga metafizică pithagoreică la trei cuvinte-cheie, acestea ar putea fi: (i) Numărul, (ii) Lumea ca expresie a sufletului universal şi (iii) Armonia ce se regăseşte în întreaga realitate – creaţia Demiurgului care contemplând Spiritul a impus o ordine divină în tot ceea ce este. Aceste cuvinte-cheie, ridicate uneori la rang de concept, au generat o influenţă covârşitoare asupra gândirii şi acţiunii socio-umane ulterioare şi au conturat, în timp, uriaşul ansamblu de contribuţii asupra cugetării filozofice europene din evul mediu şi până în prezent. (Chaignet, p. 348)
Primul termen – Numărul – are puterea de a concentra în el toată cosmologia pithagoreică; prin Număr era explicată esenţa fiinţelor sensibile, a corpurilor materiale dar şi natura divină a gândirii umane care, iată, are puterea de a reflecta ordinea celestă cu ajutorul geometriei şi aritmosofiei. Numărul se manifestă activ în tot ceea ce reprezintă mişcare, transformare sau vibraţie şi are capacitatea de a evidenţia proporţionalitatea, armomia, simetria, frumuseţea, echilibrul etc.; de aceea, pithagoreicii considerau Numărul ca fiind condiţia şi cauza universală a întregii existenţe. Unul suprem – Tatăl numerelor – era, în concepţia pithagoreicilor, Principiul, factorul generator suprem, Entitatea absolută – Unul este Dumnezeu! (Chaignet, pp. 11-74)
Cel de-al doilea termen presupune o clarificare prealabilă cu privire la centrul Unului suprem care, în reprezentarea pithagoreicilor, era Focul ca sursă primordială a luminii şi căldurii, a existenţei şi a vieţii, deopotrivă, … principiul oricărei unităţi şi armonii, forţa diriguitoare şi suverană a lumii, carena însufleţită a navei, baza marii corăbii a universului…, turnul de veghe al lui Jupiter. (Chaignet, p. 75 şi p. 77) Philolaos ne spune că, pe atunci, Lumea era văzută ca o Entitatea universală ce se prezenta ca fiind într-o continuă transformare derulată ciclic în jurul unui ax central – imobil şi imuabil – suflu de Foc ce pătrunde şi învăluie întreaga natură, menţinând totul în unitate şi imprimând mişcare din eterna sa nemişcare. Pithagoreicii admit existenţa unui Suflet al lumii care pulsează (creşte şi descreşte, aspiră şi respiră) neîncetat şi în care se regăsesc toate celelalte suflete individuale. În acest cadru, cel iniţiat va înţelege că sufletul său finit este nemuritor doar în măsura în care el reuşeşte, în viaţă fiind, să se integreze în Conştiinţa absolută; tocmai de aceea, fiinţa umană se deosebeşte radical de toate celelalte forme de viaţă, anume prin această capacitate unică de a reflecta nu doar ceea ce este schimbător şi efemer, ci şi infinitul sau veşnicia, în egală măsură.
În fine, cel de-al treilea termen îl reprezintă Armonia omniprezentă în univers ce poate fi relevată şi demonstrată raţional de către iniţiat prin intermediul instrumentarului matematic; astfel, în referirile ce ne-au parvenit de la istoricii antici devine extrem de vizibil un anumit tip de raţionament analogic, bazat pe credinţa adepţilor, potrivit căreia în natură ar exista o unică şi veşnic repetabilă proporţionalitate pe care Demiurgul a introdus-o voit în Creaţia sa. Şi pentru că proporţia divină era considerată ca provenind din afara lumii noastre, informațiile despre aceasta erau transmise doar în secret şi numai după prestarea unui jurământ solemn de tăcere.
În linii generale, acest text este destinat a prezenta mai detaliat procesul intern specific de formare şi perfecţionare iniţiatică derulat în cadrul confreriei pithagoreice. De aceea, au fost selectate şapte aspecte, considerate a fi reprezentative, spre a ilustra scopurile urmărite în cadrul procesului pe care cel ales urma să-l parcurgă întru elevarea şi amplificarea conştiinţei sale, precum şi a mijloacelor utilizate curent în vederea îndrumării pe calea iniţiatică. Cele şapte aspecte sunt: (i) ansamblul semnelor exterioare; (ii) cadrul ritualic; (iii) agapa fraternă; (iv) disciplina tăcerii şi a secretului; (v) purificările urmate de probe; (vi) spiritul de întrajutorare; (vii) gâdirea holistică.
Veşmântul pithagoreic, de un alb imaculat, se distingea prin sobrietatea şi simbolistica sa fiind parcă anume proiectat pentru a aminti adepţilor – fiii Luminii – că sunt oameni liberi şi egali între ei indiferent de treapta spirituală la care au avut acces, potrivit ritualului. Culoarea albă reprezenta, aşadar, Lumina, o judecată dreaptă şi puritatea morală la care toţi se angajaseră solemn, prin ritual şi jurământ, la intrarea în Ordin. Astfel uniformizaţi prin ţinuta ritualică, aspiranţii de diverse profesii şi ranguri sociale şi proveniţi din culturi diferite consimţeau la o împreună-trăire a unui sentiment de fraternitate şi se considerau organic interconectaţi în preocuparea lor comună privind devenirea spirituală şi slujirea Zeului unic.3 (Mallinger, pp. 129-131; Pithagora, p. 56)
Cadrul ritualic al procesiunilor pithagoreice era dominat de un formalism rigid şi de o disciplină unanim acceptată pentru ca astfel să se transmită participanţilor respectul pentru pacea şi armonia lucrărilor. În deschiderea şedinţei de lucru era rostită o rugă solemnă către Zeu prin care se invoca binecuvântarea acestuia, după care urma un ritual menit să sublinieze trecerea de la starea profană la cea sacrală. Se derulau apoi, după un anumit tipic, dezbaterile propriu-zise care erau dirijate ferm de către un maestru ce acorda sau retrăgea dreptul la cuvânt; nimeni nu putea vorbi fără autorizarea celui împuternicit să conducă lucrările. (Mallinger, pp. 131-132)
Agapa pithagoreică (banchetul) reprezenta, în acele vremuri, un act fratern de mare intensitate având menirea de a întări comuniunea sufletească a adepţilor prin ritual consacrat şi o anumită gradualitate privind derularea propriu-zisă a evenimentului. Agapa era condusă de cel mai în vârstă dintre participanţi care, de regulă, după citirea unui text introductiv, intervenea cu interpretările sale pentru a clarifica sensul prelegerii şi îndatoririle ce reveneau adepţilor în viaţa de zi cu zi. Deseori, în astfel de împrejurări, erau invocate numele fraţilor decedaţi, faptele prin care aceştia s-au remarcat şi învăţămintele ce rezultau. (Mallinger p. 136; Jack, p. 49)
Din perspectivă iniţiatică, purificările urmate în mod firesc de probele4 specifice constituiau acele instrumente consacrate prin care i se sugerau adeptului metodele cunoaşterii5 de Sine şi abordările calificate în ceea ce priveşte luarea în stăpânire a propriei fiinţe. Purificarea prin Foc6, de pildă, semnifica faptul că aspirantul a înţeles definitiv că spiritul este preponderent în relaţia cu materia; la rândul său, purificarea prin Apa indica eliberarea de sub apăsarea emoţiilor negative, sufletul uman având ca sorginte Apa primordială – Mama tuturor lucrurilor şi simţirilor. Desigur, existau şi alte forme de purificare,7 fiecare dintre acestea având un scop precis şi un ritual distinct. (Mallinger, pp. 117-122; Pithagora, p. 56)
Disciplina tăcerii şi a secretului era cultivată cu o deosebită şi justificată grijă, în cadrul Ordinului; se urmărea, prin aceasta, forjarea caracterului, un mai semnificativ control pe care aspirantul să-l exercite asupra fiinţei sale şi, nu în ultimul rând, o compartimentare şi dozare a mesajului specific fiecărui grad. Iamblichos precizează că pithagoreicii păstrau o muţenie desăvârşită privind dogma şi învăţăturile pe care le primeau. Comunicarea secretului iniţiatic (aporrêta) era marcată de o puternică amprentă personală a se efectua numai în variantă sa orală fiind, cel mai adesea, o şoaptă a maestrului în urechea ucenicului. Pentru toate acestea, despre aspectele doctrinale se putea vorbi doar aluziv şi cu concentrare pe explicarea miturilor, ritualurilor şi simbolisticii. (Mallinger pp. 94-102)
Cultivarea spiritului de întrajutorare venea după ce aspirantul exersaseră îndeajuns tăcerea şi ascultarea în paralel cu despătimirea (eradicarea viciilor prin cultivarea virtuţilor), şi astfel, următoarea etapă era dedicată în întregime, trăirii la propriu a comuniunii fraterne, a camaraderiei şi a elevării spirituală. Trăirea la propriu a comuniunii fraterne favorizează eficacitatea în procesul muncii, al învăţării şi al perfecţionării spirituale; asocierea aspirantului cu ceilalţi fraţi aflaţi, ca şi el, pe calea cunoaşterii de Sine devine nu doar necesară şi obligatorie, ci şi liber consimţită. Pentru toate acestea, întovărăşirea întru lucrare reclamă, prin ea însăşi, o întrajutorare susţinută şi o puternică solidaritate fraternă. (Zecheru, p. 185)
Preponderenţa gândirii holistice este impusă pithagoreicilor de credinţa că aspirantul recepţionează Înţelepciunea cu întreaga sa fiinţă; această dogmă tradiţională guverna lucrarea în acele timpuri căci se considera, pe bună dreptate, că Lumina lăuntrică nu apare ca un effect al inteligenţei umane, ci ca un răspuns al întregului organismul care conlucrează la acea trăire transcendentală. Pe de altă parte, raţiunea umană este văzută ca un reflex al raţiunii divine; în această logică doar Binele există cu adevărat iar Răul nu poate fi, defel, opera Zeului, el nefiind decât o prezenţă relativă şi efemeră căci, în plan social, Răul se naşte din acţiunea exclusivă şi voluntară a omului ignorant şi malefic.
În final, doar pentru a ne reaminti anumite aspecte ale doctrinei iniţiatice şi pentru a rememora venerabila înţelepciune lăsată omenirii de către pithagoreici, am selectat câteva adnotări referitoare la cartea de căpătâi a Ordinului, cea care ne-a parvenit sub titulatura Imnurile sacre8 şi care, potrivit legendei, ar fi fost dictată de către însuşi Pithagora, la începuturi, când a pus bazele fraternităţii de la Crotona. În secolul al V-lea e.n., Hierocles din Alexandria9 lasă posterităţii o carte care cuprinde comentarii punctuale deosebit de sugenstive cu referire la cele şaptezeci şi unu de versuri ce alcătuiesc lucrarea de referinţă şi menţionează că aceasta poate fi împărţită pe trei mari secţiuni. Astfel, prima parte10 ar putea fi intitulată Filozofia practică, cea de-a doua parte11 poate fi numită Filozofia contemplativă şi, în fine, cea de-a treia12 ar putea fi denumită Filozofia iniţiatică. Cele trei secţiuni delimitează, cumva, treptele iniţiatice ale Ordinului şi dau o imagine privind conţinutul de acţiuni pe care aspirantul trebuia să le parcurgă la propriu pentru a fi trecut la gradul următor. (Pithagora, p. 58)
Foarte cunoscută şi apreciată în antichitatea târzie, cartea lui Hierocles intitulată Comentariile despre Imnurile sacre ale pithagoreicilor a rămas, până în zilele noastre, o referinţă de prim rang în materie; folosind un limbaj simplu şi echilibrat autorul dezvoltă o argumentaţie laborioasă şi convingătoare asupra doctrinei pithagoreice pentru ca prin aceasta să se atenueze, cât de cât, conciziunea anume imprimată Imnurile de către cei care le-au pus în pagină şi, astfel, să nu se piardă bogăţia de sensuri şi înţelesuri atribuite în timp prin interpretări succesive şi ritualuri consacrate. Explicaţiile furnizate de către Hierocles sunt încă vii şi, de aceea, ele au puterea să adâncească înţelegerea noastră asupra unui fenomen iniţiatic unic.
În esenţă, Imnurile sacre alcătuiesc un splendid concentrat de învăţătură pithagoreică; lucrarea pare a fi o operă colectivă născută ca o expresie a voinţei Ordinului de a produce un instrument codificat care, chiar dacă se va bucura de o circulaţie mai largă, nu poate fi totuşi pe deplin înţeles şi apreciat decât atunci când este prezentat, în profunzimile sale, de către un cunoscător al doctrinei. Putem spune că ele (Imnurile…, n.n.) sunt cea mai frumoasă podoabă a nobleţei omului, că nu sunt doar cuvintele de neuitat ale unui singur om, ci că întruchipează doctrina întregului corp al pithagoreicilor şi, aşa cum ele însele o proclamă, preceptele comune ale tuturor comunităţilor lor. (Hierocles în Pithagora, p. 269)
Istoriografia a consemnat numeroase contribuţii scrise ale discipolilor lui Pithagora; toate acestea însă, fără excepţie, vor fi subliniat, prin conţinutul său, dimensiunea orală a tradiţiei iniţiatice şi, odată cu aceasta, respectul pios al acelor autori faţă de predania Maestrului din Samos şi grija lor pentru fidelitatea transmiterii sfântului tezaur de înţelepciune revelată. În comentariul său la Timaios, Proclos ne spune că particularitatea scrierilor pithagoreice rezultă din ideile înălţătoare, patosul remarcabil, aspiraţia constantă de a prezenta realitatea ca fiind dependentă de fiinţele inteligibile şi explicarea, cu ajutorul numerelor, a întregii existenţe. În plus faţă de toate acestea, Proclos a mai subliniat că literatura pithagoreică este …o expunere mistică şi simbolică ce nu exclude raţionamentul, o forţă şi o profunzime ce trădează opera unei şcoli şi nu a unui singur om şi o doctrină revelată. (Pithagora, p. 53)
Bibliografie
Chaignet, Antelme, E. – Filosofia lui Pithagora, Ed. Herald, 2012;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Guénon, R., – Iniţiere şi realizare spirituală, Ed. Herald, 2008;
Iamblichos – Viata lui Pithagora, Ed. Sinapsa, 2001;
Jacq, Christian – Francmasoneria, Ed. Lucman, 2005;
Mackey, Albert – Istoria francmasoneriei, Ed. Herald, 2017;
Mallinger, Jean –Pithagora şi misteriile antichităţii, Ed. Herald, 2009;
Pithagora – Imnurile sacre, Ed. Herald, 2006;
Porphyrios – Viaţa lui Pithagora; Viaţa lui Plotin, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
Zecheru, Vasile – Lux inens, Ed. Tribuna, 2017.
Note
1 Doctrina şi metodologia specifică privind elevarea şi perfecţionarea spirituală.
2 În accepţiunea prezentului text, conceptul de doctrina metafizică este diferit de Metafizică (ansamblu sigur şi imuabil al cunoaşterii aflat dincolo de tot ce este întâmplător şi variabil) şi de metafizica din filozofia modernă având ca obiect de studiu fiinţa şi existenţa, în genere, precum şi explicarea naturii lumii şi a universului.
3 Zeul are drept trup Lumina şi drept suflet Adevărul! – spunea Pithagora.
4 Încercările ritualice prin intermediul cărora aspirantul era pus în situaţia de a dovedi că şi-a însuşit lecţia gradului său şi că este apt să fie trecut la gradul următor.
5 Prin cunoaştere se obţine Adevărul şi Adevărul este singurul care ne poate apropia de zei! – spunea Porphirios.
6 Focul sacru (Spiritul) era considerat a fi Regele elementelor pentru că dominanta sa – mişcarea ascensională – sugera direcţia verticală şi elevarea spirituală indicând, astfel, o transcendere a planului orizontal al existenţei.
7 Lustraţii, libaţiuni, fumigaţii, intonarea de imnuri etc.
8 Cartea Imnurile sacre mai este cunoscută şi sub denumirea Versurile de aur
9 Contemporan cu Proclos, Hierocles a fost un eminent profesor de filozofie pithagoreico-platonică la Alexandria. Maestrul lui Hierocles a fost Plutarh din Athena, cel care încerca să împace filozofia lui Platon cu cea a lui Aristotel; o vreme, Plutarh a fost şi maestrul lui Proclos
10 Versurile de la 1-46 cuprinzând, îndeosebi, preceptele de ordin etic.
11 Versurile de la 46-57 curprinzând îndemnurile întru comuniune fraternă.
12 Versurile de la 57-71 cuprinzând referiri la elevarea spirituală.