Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Elogiu scrisului de mână

Elogiu scrisului de mână

 

 

„urăsc doctrinele și detest abstracțiunile”
(Sorin Lavric)

 

 

În urmă cu câțiva ani citeam cu mare plăcere volumul de debut al lui Sorin Lavric, Cartea de Crăciun (Humanitas, 2017) și scriam într-un eseu din păcate nepublicat că gestul autorului echivalează cu o subtilă încercare, aproape magică, de a îmblânzi Cartea și trecerea (un debut este în ultimă instanță o semnificativă trecere) în universul acesteia, sub semnul sărbătorii. Am citit de asemenea, cu „plăcerea textului”, cele Zece eseuri (Humanitas, 2010) care trădau în mod indiscutabil autentica vocație a scriitorului.
În Defazarea sufletească și alte eseuri (Ideea Europeană, 2020) o Notă lămuritoare conține câteva opinii asupra textului, absolut semnificative pentru scrisul lui Sorin Lavric. Filosoful are în vedere un text „care se definește prin dispoziția pe care a avut-o scriitorul”, mai exact prin „emoția inițială care te-a împins să-l pui pe hârtie”. Vorbind de „emoția de la început”, mult mai importantă decât „tehnica scrisului”, adică acea „îndemânare lexicală grație căreia poți așeza cuvintele după reguli prozodice”, Sorin Lavric are în atenție un text ce transcrie cât se poate de fidel un moment „revelator”, de început sau de plecare, ca o semnificativă reacție în fața realității, când ființa, prin emoție, proiectează deja o perspectivă asupra lumii și are conștiința propriei individualități. De aceea, pentru Sorin Lavric o precizare este absolut necesară: „Eseurile de aici au sens numai dacă emoția din care s-au născut persistă în ele”. Doar în măsura în care sunt „purtătoare de condiție afectivă” eseurile pot intra în deplină rezonanță cu cititorul: „scrisul care nu provoacă ecouri recurente în mintea cititorului e inutil”. Ideea este accentuată în Unghiul mort: „Scopul unui text este transmiterea unei emoții. La început a fost emoția generatoare a textului”, subliniază Sorin Lavric, restul nu reprezintă decât „verigi secundare, adesea oțioase, ale unui lanț de elemente ce au o singură țintă: emoția”. Mai mult, și afirmația poate surprinde, „sentimentul ce răzbate din litera unui text e criteriul unic al împlinirii lui”. Pentru Sorin Lavric, textul presupune prezența unui cititor, care stabilește o relație esențială cu autorul prin aceeași imagine, care nu este imaginea artistică, ci o prezență sensibilă din moment ce a fost modelată de emoție: „dacă voi reuși să-l fac să vadă cu ochii minții o imagine asemănătoare celei pe care o am eu când scriu aceste cuvinte, atunci îmi voi atinge scopul: îl voi face să înțeleagă ce vreau să spun. Și chiar asta va fi demonstrația”. Nu doar demonstrația, ci și arta pe care o presupune textul: „În plus, valoarea unui text se măsoară după arta cu care autorul, legând cuvintele, îl poate face pe cititor să aibă o reprezentare clară asupra temei despre care vorbește”. Sorin Lavric revine la imagine: „neputința sugerării unei imagini îl împinge pe autor în lotul deplorabil al mânuitorilor de mărgele abstracte”. Vorbind despre text, Sorin Lavric pledează în ultimă instanță pentru eseu, ca perspectivă emotivă (să nu spun subiectivă) asupra realității: „Un text ireproșabil de o exactitate indubitabilă poate avea același efect ca un bon fiscal ce constată vânzarea unui set de farfurii. O banală consemnare telegrafică a unei întâmplări anodine. În schimb, un text plin de greșeli, mustind de imprudențe ideologice și plesnind de gafe psihologice poate fi răscolitor” (s.n.). În egală măsură textul presupune o „căldură stranie”, o „radiație calorică” ce-i permit să depășească vizibilitatea literei lui. Firește, eseul la care mă refer conține alte consemnări referitoare la condiția textului, dar esențială mi se pare ideea „colaborării” cititorului cu textul în primul rând. Dacă valoarea unui text „se măsoară după gradul de sugestie pe care îl poate exercita”, esențial este că „orice text ia naștere sub ochii cititorului”. Această complicitate trimite la ceea ce Sorin Lavric consideră semnele unui „text bun”, în primul rând „complicitatea instantanee cu cititorul”, apoi cuplarea dintre „intuițiile cititorului și aluziile autorului”, al treilea semn fiind „reverberația în amintire”, amplificarea textului prin fantezia cititorului.
Un sugestiv text cu valoare programatică pentru demersul lui Sorin Lavric rămâne Scrisul de mână. Find „cu precădere scriitor de mână”, autorul desfășoară un adevărat ceremonial al scrisului. Dar scrisul de mână înseamnă mult mai mult. El trădează personalitatea și ritmurile interioare ale autorului, acea emoție ca atitudine în fața lumii. Toate piedicile puse în calea scrisului (calitatea hârtiei și a stiloului, lumina etc.) „sunt cele pe seama cărora se naște ritualul. Scrisul de mână e ritual, iar cel care nu știe asta nu e scriitor. Numesc ritual acel set de gesturi ce par la prima vedere insignifiante, dar fără de care niciun rând n-ar ajunge să fie pus pe hârtie”. Și, foarte semnificativ: „Ritualul e mănunchiul de tabieturi create în timp, a căror oficiere îți dă putința de a pune ordine în starea de agitație lăuntrică în care te afli când stai la masa de scris”. Scrisul de mână, dacă mai trebuie adăugat, este, ca ritual, cel care organizează și oferă o ordine unei explicabile agitații interioare, asigurând accesul textului la condiția de creație.
Defazarea sufletească și alte eseuri este în egală măsură cartea unui fin cititor, care face subtile și convingătoare comentarii pe text (literar), și când spun aceasta am în vedere eseul Femeile lui Hogaș, în care Sorin Lavric propune o interesantă re-lectură a scriitorului intrat astăzi într-un con de umbră. Dincolo de gustul estetic al lui Hogaș, pus cu finețe la îndoială, Sorin Lavric descoperă la scriitorul moldovean „fler de ordin religios, natura fiind pentru el obiectul unei adorații mistice”. Și, în același timp, o prezență compensatoare: „Nefiind dus la biserică (de aici răutatea cu care îi judecă pe clerici), profesorul din Piatra are o veritabilă evlavie față de natură, în al cărei altar își săvârșește oficiul venerației”. Lectura foarte atentă, din acest unghi, reține detalii cărora le descoperă semnificații seducătoare. Sorin Lavric are încredere în textul care legitimează universul ficțional. De aici pornind, reține la Hogaș „trecerea vămilor”, dar nu numai: „Primul detaliu care te izbește e trecerea vămilor. Hogaș are mereu de trecut ceva, un râu, o pădure, un podeț, o culme, un prag de casă. La trecerea unui pod, vameșul îi cere să plătească «brudina», taxa pentru poduri. De fiecare dată când trece pragul unei case, profesorul din Piatra își răsplătește gazdele, dar rareori cu bani, cel mai adesea cu tutun și rachiu. Bărbații «beau tutun» și «dau de dușcă până la fund» rachiul, primit drept brudină în schimbul găzduirii”. Detaliile sunt interpretate cu finețea eseistului: „Cele două acte, departe de a fi simple gesturi hedoniste, ascund o filosofie de viață. Fumul mahorcii este sorbit în plămâni ca un elixir, iar datul de dușcă până la fund trădează o intenție exhaustivă, de inși hotărâți a merge la esențe. A înlătura aparențele căutând miezul lor spiritual înseamnă a le da de dușcă”. Pornind de la dicționarul lui Lazăr Șăineanu, în care „dușcă” este consemnat cu sensurile de „suflare” și „vânt”, sinonime pentru „suflet”, Sorin Lavric adâncește interpretarea: „A sorbi dintr-odată e un gest emblematic de avânt cognitiv: cobori la temeiuri sorbindu-le sufletul. Dezvălui esența lumii dând-o de dușcă, și nu oricum, ci mergând până în străfunduri. Orice cunoaștere făcută prin depășirea aparențelor este «dare de dușcă»”. Din perspectiva unei profunzimi a operei sunt privite și femeile din opera lui Hogaș. Ele nu „beau tutun” și nici nu „sorb rachiu”, cu alte cuvinte, trage autorul concluzia, lor le lipsește acel imbold al cunoașterii specific bărbaților, în schimb fac ochi dulci, în special scriitorului profesor tobă de carte. La femei, „imboldul cunoașterii e înlocuit cu impulsul oficiului drăgăstos”, ele sunt, într-un fel „date naibii”, în sensul etimologic al cuvântului (după același Lazăr Șăineanu, cuvântul „naiba” este rezultat prin contragere din expresia „să n’aibă parte”). Mai mult, femeile sunt asociate naturii, ele nu sunt atât persoane „ci spectre în față cărora te înfiori”, niște „elemente arhaice, forțe telurice în al căror câmp de atracție cine intră nu scapă”. Tipologia feminină alcătuită din „șapte stihii” stabilită de Sorin Lavric este de reținut. Există o mulier sacra, femeia sfântă „în care de altfel Hogaș nu crede”, o mulier ludica, dar și femeia ascunsă, mulier arcana, apoi mulier fornicata, care ademenește bărbații. Acestora li se adaugă mulier domina, mulier rixosa, arțăgoasa, și, în sfârșit, femeia sfioasă, mulier placida. Femeile unui Hogaș dotat cu „privire mistică” sunt „esențe descinse din stihia naturii, dar niște esențe la care bărbații nu știu să ajungă”.
Elogiu scrisului de mână și textului cu atributele creației, Defazarea sufletească și alte eseuri este cartea unui important eseist.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg