(6). Poeți naționali de valoare și poeți naționali modești

 

Dacă pentru tematica anumitor poezii pe care le semnează, atât Goga, cât și Eminescu sunt considerați „poeți naționali”, se observă repede că între cei doi poeți diferențele calitative sunt considerabile, pentru că Goga nu se ridică la valoarea literară estetică a lui Eminescu.
Din această diferență calitativă dintre cei doi poeți naționali se vede mai clar că titlul de „poet național” se acordă atât poeților de valoare, reprezentativi sau importanți pentru cultura română, cât și poeților mai puțin importanți din punct de vedere literar. Deci titlul de „poet național” nu se acordă în mod strict pentru valoarea literară a poeziei, ci pentru valorile naționale, pentru tematica națională pozitivă pe care atât poezia de valoare, cât și poezia de valoare medie le exprimă.

 

(7). Poetul național Eminescu în raport cu poetul de valoare Eminescu

 

O altă problemă este și aceasta: de ce avem noi pretenția ca Eminescu să poarte neapărat titlul de Poet Național, deci să fie identificat sub acest titlu, când poezia lui vehiculează și alte valori decât cele naționale? Poate că Eminescu este mai important ca poet de dragoste, decât ca poet național… Firește, Eminescu este etichetat ca Poet Național, pentru că noi dorim ca prin acest titlu să indicăm faptul expres că poezia lui, de fapt numai o parte din ea, exprimă și apără anumite valori, pe care noi le socotim „valori naționale pozitive”.
Dar de ce trebuie să îi dăm lui Eminescu, pe care deja îl recunoaștem ca fiind un poet important, semnificativ sau „de valoare” (în secțiunea lirică a poeziei sale), și titlul de Poet Național? Este mai important titlul de Poet Național decât calitatea de poet de valoare? Amplifică titlul de Poet Național statura valorică a lui Eminescu? Câștigă Eminescu vreun spor de valoare literar-artistică dacă poezia sa exprimă valori naționale? Am văzut deja că și un poet modest poate fi declarat Poet Național, iar asta înseamnă că titlul de Poet Național nu confirmă în mod necesar valoarea unui poet. Există poeți naționali de valoare și există poeți naționali modești, după cum am mai spus.

 

(8). Eminescu: „Poezii urâte nu devin frumoase prin aceea că-s naționale”

 

Deși Eminescu apreciază noțiunea de „poet național”, atâta vreme cât, într-un citat anterior, el enumeră câteva dintre valorile naționale și, totodată, exprimă și apără într-o parte dintre poeziile și articolele sale de ziar tocmai aceste valori, el privește totuși cu prudență modul în care funcționează categoria naționalului, afirmând: „Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i național; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i național; ceea ce-i urît nu devine frumos prin aceea că-i național; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i național” (articolul „Naționalii și cosmopoliții”, Ms. 2257, ff. 232 – 236, 1871).

Așadar, caracterul național al unor fapte și lucruri negative, precum neadevărul, injustul, urâtul, răul, nu le oferă acestora calitate pozitivă doar pentru că ele sunt naționale. De aici înțelegem că într-o societate fals democrată, deci într-o „democratură”, valorile naționale ale societății sunt de fapt valori naționale negative – neadevărul, injustul, urâtul, răul. Puterea politică pseudodemocrată produce și susține prin legi tocmai astfel de valori naționale negative.
De cealaltă parte, la nivelul câtorva conștiințe, există alte valori naționale – valorile naționale pozitive, democrate, umane –, care se manifestă împotriva valorilor naționale false ale puterii politice abuzive și oprimante.
În ceea ce îl privește pe Eminescu, acesta a luptat, prin scrierile sale, tocmai pentru schimbarea valorilor naționale negative cu valorile naționale pozitive opuse. Societatea era plină de neadevăruri și minciuni politice, de fapte de corupție, de nedreptate sau injustiție, în general, de fapte imorale și de manifestările naționale ale răului de toate soiurile, iar Eminescu se lupta, ca individ clarvăzător și revoltat, pentru schimbarea lor, deci pentru adevăr, pentru faptele și deciziile juste ale tribunalelor și ale politicului, pentru frumos în toate domeniile, pentru binele social al tuturor.
Aproape toată istoria noastră este istoria unui popor asuprit, fie de către popoarele migratoare – slavi, tătari, otomani –, de către regimurile politice fanariote, austro-ungare, de tratatele dezavantajoase cu țările puternice „prietene”… Dar istoria noastră este și câmpul unei lupte continue și îndârjite pentru independență, integritate teritorială, libertate, democrație etc., care sunt valorile naționale autentice, iar noi, care cântărim toate aceste lucruri, nu putem face confuzie între obiectivele „naționale” ale puterii politice corupte, ne-democratice, și obiectivele naționale ale poporului care era înrobit și pe care îl apărau, de exemplu, clasa intelectuală și toate forțele progresiste. Și, în felul său, Eminescu. Altfel spus, puterea non-democrată sau cea totalitară are un set de valori naționale negative, iar intelectualii și cei de jos au un alt set de valori naționale – pozitive, umane, democrate. Există, așadar, două sensuri social-politice ale conceptului național – unul pozitiv, iar altul negativ.
Dar să urmărim ce spune Eminescu, în imediata continuare a citatului de mai sus, cu privire expresă la poezie: „Poezii urâte (Drăgescu, Bota, Grădișteanu, Macedonski, Costiescu, Adrian ș.a.) nu devin frumoase prin aceea că-s naționale. Avem atîtea modele nobile în poeții mai vechi și mai ales în neîntrecuta poezie poporală, încât suficiența cu care sînt privite asemenea anomalii literare te împlu de o spaimă lesne de justificat” (ibid., f. 233).

Caracterul național în sine nu poate să dea valoare, așadar să facă frumoase poeziile urâte. Poeziile urâte ale poeților contemporani cu Eminescu sau poeziile urâte ale poeților comuniști de mai târziu, care mimau naționalismul, valorile sociale și etice democrate, nu puteau fi făcute frumoase prin faptul că erau considerate naționale, deci prin faptul că exprimau teme și valori naționale „umane”, „pozitive”. Cu tot avântul său național comunist, cu toată, popularitatea Cenaclului „Flacăra”, absolut penibil și manipulant prin recitalurile fals naționale păunesciene, poeziile patriotarde ale lui Adrian Păunescu nu i-au convins decât pe politruci, pe cei care deja cântau în corul cocoșaților de serviciu. În rest, tinerii, care își duceau viața în închisoarea lor politică, se bucurau de clipele de muzică ale cenaclului, muzică pe care nu puteau să o asculte în altă parte. Adică, în schimbul muzicii, ei trebuiau să înghită lozincile patriotarde și hapurile politice.
Pentru „împlinirile” poetice „naționale” mai pot mărturisi și plachetele poeților cincizeciști și șaizeciști, dar și Omagiile dedicate anual „conducătorului iubit” și „socialismului multilateral dezvoltat”, în care semnau toate spinările îndoite sub steagurile și idealurile roșii.
De pildă, în volumul Eroul (Ed. Eminescu, 302 p.), tipărit cu câteva luni înainte de Revoluția din 1989, semnează Ion Brad, Ion Doru Bălan, Dan Rotaru, Ion Popa Argeșanu, Florența Albu, Mihai Beniuc, Ion Potopin, Arthur Porumboiu, Traian Iancu, Ioan Alexandru, Radu Cârneci, Petru Anghel, Paul Balahur, Niculae Stoian, Victor Tulbure, Violeta Zamfirescu, Aurel Rău, Al. Jebeleanu, Ilarie Hinoveanu etc. Poezia patriotardă a acestor poeți de serviciu nu avea nicio vibrație poetică, pentru că era artificială și lozincardă. De aceea, poezia patriotardă, poezia de serviciu, fals naționalistă, nu se poate confunda cu poezia națională autentică.
Orice valoare sau subiect național aparent pozitiv ar exprima un text, acesta nu devine o poezie, deci un text cu valoare literară, decât atunci când valorile naționale care constituie fondul ideatic al acelui text sunt autentice și tratate prin arta poetică, prin estetica universală a poeziei. Or, de unde atâta artă poetică la silitorii făcători de rime, care turnau aceleași lozinci în aceeași formă?

 

(9). Valorile literare naționale și valorile literare universale

 

Din cele de mai sus, am înțeles cu privire la conceptul de „național” că acesta are două sensuri social-politice: (1) un sens social autentic, manifestat în poezia și ziaristica lui Eminescu și a altor intelectuali, firește, însumând un set de valori umane, democratice, culturale, juridice și politice pozitive, ale binelui, și (2) un sens social falsificat, configurat de pseudovalori sociale, politice, etice, juridice etc., care aparțin sistemelor de putere ale societăților non-democratice sau pseudo-democratice.
Dar alături de aceste două sensuri, există și un al treilea sens al conceptului de „național”: cel cultural și, mai departe, literar. Iată, de exemplu, o evaluare a lui Șerban Cioculescu, din care rezultă acest nou sens al noțiunii de „național”: „Lirica lui Eminescu e un exemplu (…) de covârșitoare însemnătate națională, dar de minimă semnificație universală, întrucât nu adaugă climatului romantic european nici un peisaj sufletesc inedit. (…). A-i afirma universalitatea, fără a-l integra cu o notă nouă de simțire în cadrul romantismului, e o simplă proiectare bovarică, de natură veleitară” (Articolul „Universalism literar”, revista Lumea, nr. 3, 7 oct. 1945).

Evaluarea făcută de Cioculescu este desigur falsă. Eminescu nu trebuie să fie neapărat poet romantic, pentru ca în acest fel să fie considerat un poet universal, deci de valoare universală, așa cum susține criticul, știindu-se că romantismul nu are capacitatea să garanteze valoarea universală a poeților. Tocmai de aceea în lume există sute de poeți romantici minori.
Dar în citatul lui Șerban Cioculescu mă interesează altceva decât evaluarea eșuată a poetului: mă interesează partea teoretică, iar nu aplicarea teoriei la cazul Eminescu.
Astfel, constat că în judecata lui Cioculescu este vorba despre „covârșitoarea însemnătate națională” și despre „minima semnificație universală” a poeziei lirice eminesciene, iar de aici înțeleg că Cioculescu se referă la un alt tip de valori care fac caracterul național și, respectiv, caracterul universal al poeziei: el se referă la valorile naționale literare și la valorile literare universale ale poeziei.
Așadar, conform lui Cioculescu, poezia lirică eminesciană este constituită atât din principii literare naționale modeste, care lasă totuși impresia unei valori maxime a poeziei lui Eminescu, cât și din minime principii literare universale, care demonstrează că poezia lui Eminescu nu are, de fapt, valoare, la nivelul poeziei universale.
În fond, din citatul lui Cioculescu înțelegem că principiile (valorile) „literare” universale sunt, teoretic și practic, superioare față de valorile „literare” naționale, deci criticul afirmă, cu privire la poezia lirică, în general, că lirica ce exprimă principii poetice estetice universale este superioară față de poezia lirică națională, fapt incontestabil. De aceea, scopul unui poet național este acela de a deveni poet universal, internațional, deci de a dobândi și exprima principii poetice estetice universale, care dau valoare și autenticitate poeziei sale.
În cazul lui Eminescu, Șerban Cioculescu consideră că valoarea literară națională a poeziei lui Eminescu este maximă, în timp ce valoarea literară universală a poeziei sale este minimă, deci pentru criticul Cioculescu, Eminescu este, în contextul poeziei universale, un poet modest, nesemnificativ.
Conform lui Cioculescu, pentru ca Eminescu să fie un poet de valoare literară universală, el trebuie să fie un poet romantic, pentru că romantismul este considerat de către critic un curent poetic universal. Șansa lui Eminescu de a fi un poet de valoare universală este aceea ,,de a se integra cu o notă nouă de simțire în cadrul romantismului”, spune Cioculescu.
Dar problema este că romantismul este universal doar în plan orizontal, prin extinderea sa internațională în lumea civilizată europeană, iar nu prin estetica lui, pentru că poezia romantică este compusă din sute de poeți minori și doar din câțiva poeți de valoare. Iar acești câțiva poeți posedă valoare nu pentru că poezia lor s-a îmbibat de principiile poetice ale curentului romantic, ci pentru că ea exprimă principiile poetice estetice ale poeziei universale… Sunt Eminescu, Baudelaire, Victor Hugo, Rimbaud poeți romantici înainte de a fi poeți universali? Este Trakl un poet expresionist, înainte de a fi un poet de valoare universală? Dacă acești poeți ar fi în mod strict romantici sau expresioniști, atunci ei ar fi poeți modești.
Ceea ce se constituie ca artă poetică, concept poetic sau model poetic pentru poeți, în general, nu sunt curentele literare, a căror estetică este pasageră, fluidă, azi în vogă și mâine negată și înlocuită de pseudo-estetica altor curente poetice pasagere, ci este conceptul universal de poezie, arta poetică estetică universală sau estetica genului poetic, care însumează principiile poetice estetice universale ale poeziei. De la Epopeea lui Ghilgameș, prin poezia biblică, epigramele mortuare grecești, catrenele lui Omar Khayyam și o mică parte din muntele de poezie modern-modernistă-postmodernă de azi sau de ieri, poezia de valoare este neîntreruptă în ființa și conceptul ei.
Într-un sens accentuat estetic, nu există atât curente poetice naționale sau internaționale, generații poetice sau estetici individuale ale unui poet sau altuia, cât există poezie și conceptul sau arta poetică estetic universală care a produs această poezie. Și, desigur, există poeți care reușesc să fie autentici, pentru că ei au capacitatea de a individualiza poezia, de a originaliza conceptul de poezie, arta poetică estetică universală sau genul poetic estetic. Marii poeți se disting și se recunosc prin faptul că ei configurează într-un mod propriu, individual, original, autentic, același unic concept de poezie. De aceea, în istoria ei, poezia este, pe de o parte, continuă, viabilă și aproximativ eternă conceptual, iar pe de altă parte, este diferită, de la Epopeea lui Ghilgameș și până astăzi. Și dacă nu există doi poeți asemănători, ei sunt totuși mari poeți prin principiile poetice estetice universale comune ale poeziei lor.
Așa încât un poet va putea să fie socotit „de valoare” sau „autentic” atunci când va exprima (într-un fel artistic propriu, original) conceptul sau estetica artei poetice universale, estetica genului poetic, iar nu estetica literară națională, estetica curentelor literare de moment, deci trecătoare, precum romantismul, esteticele generaționiste sau estetica strict individuală a unui poet sau altuia. A inventa în afara poeziei, deci a artei poetice estetice universale înseamnă a inventa în gol.
De aceea, nu îi pot cere lui Eminescu să fie un poet strict romantic, așa cum îi cere Cioculescu, pentru că Eminescu nu își poate împlini și universaliza poezia cu principiile poetice romantice. Eminescu este deja un poet universal, prin secțiunea de poezie lirică („modernă”) a poeziei pe care o concepe. A romantiza poezia lui Eminescu înseamnă a o diminua estetic, deci a o minimaliza. De altfel, chiar Eminescu a renunțat la componenta romantică a poeziei sale, pe care nu o confundăm însă cu poezia sa lirică de valoare. Eminescu a declarat ruptura de estetica romantică în mai multe fragmente teoretice, după cum am văzut deja într-un eseu anterior.

 

 

(Textul face parte din volumul Arta poeziei lui Mihai Eminescu și poezia contemporană, aflat în lucru.)