Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, 2019
Premiul III, secțiunea Roman

 

 

Am început să merg la școală din nou. În fiecare dimineață plecam cu Alice și tot împreună ne întorceam acasă. Toată lumea știa povestea noastră dar nimeni nu îndrăznea să zică vreun cuvânt, se crease în jurul nostru un cerc de protecție care le interzicea să spună ceva. Cred oricum că Alice i-ar fi sfâșiat dacă s-ar fi atins vreunul de mine, fie colegi de clasă, fie colegi de-ai ei de cancelarie, m-ar fi apărat ca o leoaică, fără să-i pese dacă ar fi fost stigmatizată sau catalogată în vreun fel. Colegii de clasă nu-mi adresau niciunul nici măcar un cuvânt, eram ca și cum nu aș fi fost. Toți se îndepărtaseră de mine, chiar și cei mai buni amici, de parcă aș fi suferit de cine știe ce boală contagioasă. Nu pot spune că sufeream pentru că aveam suficient de recuperat încât în pauze și la ore eram atent la orice se spunea sau se preda, nu la reacțiile lor de respingere. Important era că profesorii, majoritatea, mă ajutau să reduc din decalajul care se crease între colegi și mine, fără să mă ironizeze sau să mă facă să mă simt vinovat de ceva. Eu îmi vedeam de studiu, Alice de cursuri, ne completam perfect, acasă lucrurile erau firești, studiam împreună, citeam împrăștiați pe unde apucam, ne iubeam cu grijă mai ales din partea ei care nu voia să mă surmeneze, eu mai șturlubatic, dar conștient de limitări.
Examenul de bacalaureat se apropia și apoi admiterea la facultate; simțeam că lucrurile se vor schimba, Alice se pregătea pentru admiterea la doctorat, lucra de zor și cu mine și cu ea, era mereu în mișcare. Alteori mă lua cu ea la tot felul de lansări de carte, de avanpremiere, la teatru și cinematograf, la spectacole și în proiecte cu abordări mai ales culturale. Am fost la atâtea concerte și întâlniri, la cenacluri cum nu aveam să mai merg niciodată de atunci încolo.
I-am stat alături la lansările ei de carte, trei volume de poezii care au fost primite cu bucurie și plăcere și chiar cu răutăți pe care însă nu le-a luat în calcul. Cărțile mi-au fost dedicate mie, toate. M-am simțit eternizat, mai ales că pe prima pagină a celor trei cărți trona numele meu cu mulțumirile și cu iubirea autoarei care se lăsase dezgolită de orice inhibiții, cu riscul de a fi pusă la zid, cum spusese ea la un moment dat. Nu s-a întâmplat asta, cine a cunoscut-o, a înțeles și a înțeles-o și iubit-o fără să o arate cu degetul sau să o denigreze. Cele câteva voci ce au ținut în mod special să arunce cu noroi au fost repede uitate și ea a rămas la fel de atipică, dar și timidă, caldă și adevărată, fără să dea socoteală cuiva pentru ce face sau simte.
Am învățat de la ea că trebuie să fiu eu, cel adevărat, să nu mă tem de mine în primul rând și să nu-mi inhib emoțiile, să mă las dus de nevoia de a iubi și de a trăi frumos și simplu.
Am călătorit împreună și peste graniță, de data asta cu mașina, împreună cu alți doi scriitori. Am plecat pentru câteva zile în Ungaria, la Budapesta. Alice fusese invitată de nu știu ce organizație sau societate literară și cu ocazia asta m-a luat și pe mine să fim împreună; nu ne puteam despărți, eram legați unul de celălalt parcă eram siamezi. După evenimentul lansării unor cărți printre care și un volum de-al ei de poezie, ne-am plimbat în partea veche a Budapestei, unde erau monumentele și clădirile istorice și unde am luat contact cu o lume și o civilizație total diferite de ceea ce văzusem eu în țară.
Budapesta mi se deschidea panoramic într-o piață albă, la înălțime: lume, agitație, fotografii, râsete, zâmbete, cald, copaci, piatră, soare, îndrăgostiți, tineri, pensionari, familii tinere cu copii, aglomerație, verde, grădini, pavaj, coadă la un izvor cu apă răcoritoare, bănci vesele, cântecul melancolic al chitarei unui student (probabil) urmărit și recompensat cu aplauze de alți tineri, înghețată, ciocolată cu fructe confiate și nuci, imensitatea urbană a Budapestei într-un aprilie și minimalismul uman în același aprilie, vechi și nou, sus și jos, înalt și mic, autobuze cu turiști, chinezi, mulți chinezi, francezi cu familii, cu cățel, cu purcel, câțiva seniori italieni dornici de fotografii care să imortalizeze clipa, și noi, patru români, restul unguri; vitrine cu suveniruri echivalate valoric în câteva mii de forinți ungurești, vânzători și vânzătoare, drăguți, amabili, cu zâmbetul larg, la purtător, flori vii, gazon fără plăcuțe (ca în România) care interzic atingerea ierbii, liber la alergat pe și prin iarbă, pe străduțe, printre ronduri de flori și arbuști, nimic interzis, totul free (cu excepția parcărilor!), câțiva nori, apoi mai mulți nori, din ce în ce mai mulți nori, furtună, vânt care împrăștia primele frunze ale toamnei și oamenii, păsări care se agitau speriate, un vapor luxos de croazieră, iarăși fotografii în fugă pe malul Dunării, un accident ușor, ambuteiaj degajat în câteva minute, implicare firească, fără dramatizări, fără victime, înțelegere, acceptare, monumente vechi, clădirea Parlamentului Ungariei, o biserică, statui, altă biserică albă și luminoasă, un pod alb la dus, un alt pod la întoarcere cu lei înaripați profilați pe un cer gri, picături grele de ploaie, plimbare prin ploaie, aiurea, fără direcție, fără sens, asta e (aproape) toată poezia unei călătorii în vest, restul a rămas proză… doar proză…
În plus în fuga nebună a mașinii, Budapesta mi s-a dezvăluit și în latura ei umană (în detaliu!), sensibilă, concentrată în imaginea ce reitera cuplul adamic al timpurilor noastre; staționând la un semafor, am văzut pe o movilă acoperită cu iarbă un el și o ea, amândoi fumau în timp ce ea îi explica prin gesturi și cuvinte ceva. Erau deasupra tuturor și nu întâmplător mi-au atras atenția. Modul în care ea vorbea, cum explica nu știu ce (nici nu avea importanță) nu era cu nimic special însă atipicul situației consta în faptul că ea era conștientă de atuuri și folosise armele seducției, era îmbrăcată într-un maiou galben cu bretele lăsând să i se vadă sânii generoși; el părea indiferent la nurii fetei deși ocheadele aruncate spuneau altceva. Fuma absent și o asculta (în aparență) atent, deși el sigur își făcea scenariul în care se și vedea făcând amor cu ea, așteptând doar momentul propice, declanșator. Era undeva în scena asta dorință amestecată cu seducție, amândoi știau ce fac, nimic nu era întâmplător. Faptul că păreau (am spus păreau!) absorbiți de discuție era doar preludiul, amândoi aveau aura îndrăgostiților care se tatonează și-și prelungesc plăcerea de a se dori și de a se apropia.
După revenirea în țară, părinții (un alt capitol sensibil!) au tot încercat să mă convingă că greșesc și că relația mea cu Alice nu va rezista, că eu sunt tânăr și că am alte aspirații, ea era deja realizată, o femeie matură care avea totul, avea un nume și nu va dori sau nu va avea obligația să fie alături de mine, să mă întrețină necondiționat, să mă ajute mereu. De fiecare dată le-am spus că nu e nevoie să-mi spună ei ce să fac, că nu am nevoie de banii și de influența lor, că ne descurcăm destul de bine și că ea nu-mi reproșează și nu-mi cere nimic, mă face să mă simt cel mai important om din viața și universul ei. Ăsta era adevărul iar mama nu voia să accepte ideea că exista o altă femeie care să mă iubească și să mă îngrijească mai mult decât ea, dar asta era realitatea, oricât de mult ar fi durut-o. Când au realizat că nu reușesc să mă determine să revin în cuibul părintesc, au lăsat-o mai moale, ne-au lăsat în pace. În plus mama, că doar ea a fost mereu șefa, a început să-mi pună pe card bani lunar, fără să-i cer eu, bani de care nu m-am atins, așa cum mă sfătuise Alice, decât atunci când începeam cursurile la facultate. Aveam suficienți bani pe care mi-i pusese ea, Alice, pe alt card de care eu știam. Ce nu știam era sursa banilor dar curând aveam să aflu.
Într-o dimineață mama ne-a așteptat la mașină și deși am crezut că va face scandal, mi-a dat cheile de la mașina mea și mi-a spus că pot să merg oricând vreau eu acasă să-mi iau și din haine dacă voiam. I-am spus că nu am nevoie de mașină, dar după ce a insistat i-am promis că voi trece într-una din zile. A adăugat că pot trece împreună cu Alice, uitându-se în ochii ei ca și cum ar fi așteptat o confirmare. Nu a primit-o, ne-am urcat în mașină, întârziam la școală și am pornit în trombă. Am ajuns cu întârziere, prima oră aveam sport, eu oricum eram scutit dar profesorul îmi pusese absență și nu a vrut să mi-o motiveze sub pretextul că depășisem cu mult sfertul academic… Alice avea oră la nu știu ce clasă de a noua, se dusese directorul și îi suplinise ora, făcându-i o observație de bun simț care însă a deranjat-o vizibil.
Toată ziua a fost de mare rahat, am încercat să facem abstracție, nu am reușit. Am plecat împreună cu intenția de a ajunge acasă, dar Alice a deviat de la drumul nostru obișnuit și pentru că era prea frumos și cald a hotărât să mergem să mâncăm undeva doar noi doi în afara orașului, în liniște.

După un drum care a durat vreo trei sferturi de ceas, am ajuns într-o pădure și pe o cărăruie pietruită care nu permitea decât deplasarea pe o singură bandă, am mers așa vreo zece minute și la capătul drumului îngustat, în fața ochilor ni s-a deschis o priveliște de vis; mi s-a părut că trecusem pe alt tărâm. Într-un luminiș era o cabană rustică de mărime medie, retrasă, sub umbra unor nuci imenși, trei nuci… Ne-am oprit într-o parcare acoperită. Nu eram decât noi, probabil că era în timpul săptămânii, am gândit eu, și lumea nu se înghesuia să vină și pentru că era foarte retrasă și nu știau prea mulți de ea; avea un nume predestinat: Lovers. Nu era un nume prea potrivit, așa mi s-a părut, pentru o cabană ar fi trebuit ceva mai comun și care să vizeze locul, eu i-aș fi zis „La trei nuci” dar mă rog… patronul (am aflat că erau doi, unul local, celălalt din București) era mai modern, mai comercial și nu ținuse la ceva anume când construise spațiul deși Lovers mă trimitea cu gândul la iubirea care probabil se înfiripase undeva, cândva între cei doi patroni (poate erau un el și o ea, cine știe?!). Mi se părea că localul fusese ridicat la repezeală deși cu materiale de bună calitate, multe chiar de lux, pentru a-i face cuiva pe plac sau pentru confortul cuiva anume. Ne-am așezat în foișor, era cald și liniștitor, adia un fir de vânt care aducea tot felul de miresme dinspre pădure și zgomote fremătătoare ale vietăților de dincolo de lizieră. Ne-am așezat confortabil pe scaunele imense din nuiele împletite acoperite cu pături mițoase foarte groase și fine la atingere chiar dacă erau din lână, masa era tot din nuiele acoperită cu o față de masă albă, imaculată, peste care trona un ștergar din borangic foarte fin țesut și în mijlocul mesei un vas din pământ nears, pântecos, plin cu flori de câmp. Mi se părea că Alice era familiarizată cu spațiul ăsta, fetele care serveau și cei doi băieți au venit să o salute în mod special și în momentul acela mi-am pus câteva semne de întrebare. Deci mai venise aici, dar nu cu mine.
– De unde te știu toți? Tu ești unul dintre patroni? am întrebat și am început să râd, mai mult în glumă.
Alice m-a privit imperturbabilă și mi-a răspuns simplu:
– Nu sunt patroană, dar un sfert din afacere e investiția mea. Am contribuit cu bani mai ales pentru interioare, acolo e intervenția mea, te voi duce să-ți arăt camerele de la etaj și livingul de la parter. Îți amintești că am fost astă-iarnă la munte? Ei! bine, mi-a plăcut atât de mult stilul cabanei în care am stat atunci încât mi-am dorit să am un astfel de spațiu în care să retrăiesc mereu momentele de atunci alături de tine. Numele cabanei eu l-am dat chiar dacă nu se potrivește cu ambianța, dar am vrut să fie un simbol al iubirii mele pentru tine. Acum știi de ce te-am adus aici. Abia de o săptămână am deschis, am finalizat mai greu cu dotările și a fost mai dificil să primim aprobări pentru electricitate, canalizare, mediu și alte chestii de astea administrative. Acum e totul în regulă.
– Am deschis? Cine? Sunteți mai mulți investitori?
– Nu, suntem doar doi, eu și încă o persoană din București care a rezonat la propunerea asta a mea de afacere. Cei mai mulți bani, el i-a investit dar mi-a dat mie mână liberă să fac ce vreau și cum îmi place, în contract eu am aceleași drepturi ca și investitorul principal și beneficii pe măsură.
Am stat puțin să procesez însă am primit răspunsul:
– Tipul de la București, nu e altcineva decât Ionuț, fostul meu elev cu care ne-am întâlnit la munte și din cauza căruia ai făcut criza de gelozie. Îți mai amintești?
Cum să nu-mi fi amintit și acum cu atât mai mult! Nu mi se părea deloc în regulă această colaborare, bănuiam că sub asta stătea altceva, mult mai misterios și mult mai complicat decât îmi dăduse de înțeles Alice. Poate eram eu mai prăpăstios dar asocierea asta nu mi se părea deloc convenabilă pentru mine. Aveam încredere în Alice dar îl văzusem și pe acest Ionuț și știam ce-l leagă de femeia mea și mi se părea un pericol iminent. Tipul stătea în București, nu venea prea des în urbea noastră deci nu trebuia să mă simt amenințat. Ușor de spus, greu de acceptat. Mintea mi-o luase înainte și deja începusem scenariile. Cred că aș fi putut fi un bun scenarist și de ce nu și un regizor excepțional! Făceam haz de necaz dar nu reușeam să-mi scot din minte numele lui Ionuț. Am rămas cu senzația că sunt un intrus într-un cuibușor de nebunii și nu erau nebuniile mele. Mi se părea că Alice mă adusese doar să nu se simtă ea vinovată de ceva, nu am receptat spusele ei ca fiind o surpriză pentru mine și că totul era construit în numele iubirii ei pentru mine. Eram nerecunoscător, uitam prea repede ce făcuse ea pentru mine, eram egoist și nu puteam gândi limpede, mă simțeam evident înșelat, rănit. Poate că nu aș fi reacționat așa dacă ar fi fost vorba de oricine altcineva, dar pentru că știam povestea mi se părea mult prea evident.
Alice a observat că eram absent, că mă concentram în altă direcție, nu mă mai bucuram și nu mai rezonam la exaltarea ei care se citea în ochii ei negri. Stricasem momentul, nu mai eram capabil să simt ceva. Am mâncat pentru că îmi era foame și pentru că erau foarte gustoase preparatele, am zâmbit uneori la atingerile lui Alice, m-am lăsat sărutat și dezmierdat, m-am lăsat răsfățat dar exista ceva care nu mă lăsa să mă bucur întreg. Alice nu m-a întrebat nimic, deși știa că nu mă simt în largul meu.
Ne-am plimbat prin conac, era absolut splendid, bunul gust și autenticul respirau în toate obiectele pe care le alesese Alice și tot ea le așezase în dormitoare, în băi sau bucătărie, în living sau în terasa închisă care oricând ar fi putut să se transforme în spațiul perfect pentru o proiecție a unui film sau într-o sală de dans unde îndrăgostiții să poată să guste intimitatea pe care nu ar fi putut-o avea altundeva. Flori, copaci ornamentali, plante agățătoare îmbrăcau intim pereți sau se aplecau peste bare devenind perdele naturale cu un efect de excepție. Alice se întrecuse pe ea, nu-i știusem latura asta de expresivitate, o știam doar magicianul cuvintelor și al emoțiilor, nu al plantelor și obiectelor care transmiteau dincolo de materialitate senzația că sunt vii și sunt acolo pentru a proteja și pentru a îmbrățișa sufletele celor îndrăgostiți. Peste tot plutea parfumul de violete, aveam impresia că odată cu atingerea tuturor lucrurilor, ea le amprentase cu aroma ei amețitoare devenind extensii olfactive ale femeii mele care respira în orice colț al cabanei, în orice obiect sau plantă. Culorile calde, de pământ și toate nuanțele lor din obiectele de mobilier, albul imaculat al lenjeriilor de pat, al perdelelor și al fețelor de masă, verdele plantelor și tavanele toate albastre, care imitau cerul care crea impresia de înalt și de libertate, m-au făcut pentru o vreme să nu mă mai gândesc la alte reproșuri care încolțiseră în mine și creșteau încet… aveau să explodeze mai târziu…
Se lăsase întunericul, luminile mărunte ca niște lacrimi au umplut terasa și toți copacii s-au colorat în mii de licurici în toate culorile, câteva regine ale nopții parfumau aerul și în liniștea asta nu auzeam decât susurul unui izvor care mângâia iarba și-și lărgea la un moment dat pântecul într-un lac pe care se vedeau la lumina lunii trei bărci ce se legănau sub o salcie. Alice ar fi vrut să rămânem să dormim acolo într-unul din dormitoare dar eu m-am opus, i-am spus că nu mă simt în largul meu, poate altă dată… am mințit dar mi se părea că de undeva bărbatul ăsta, Ionuț ne urmărea și îmi doream să fiu doar eu cu femeia mea, nu să o împart cu el nici măcar la nivel imaginar. Făcusem o fixație și chiar dacă ea a insistat, am rămas de neclintit.

Am plecat după ce fetele au asigurat-o pe Alice de atenția lor și de grija față de tot ce era acolo. Una dintre ele înainte de plecare a întrebat-o dacă e necesar să parcheze mașina cea nouă mai aproape de cabană sau să o lase lângă nuci.
– Ce mașină ? am întrebat. Nu-mi era clar deloc despre ce mașină era vorba. Alice a vrut ea să răspundă dar fata, nu i-am reținut numele, de fapt nu le-am reținut niciuneia, a răspuns:
– Mașina d-nei Alice pe care am primit-o azi de dimineață de la București. A trimis-o d-l Ionuț pentru doamna, e o mașină de teren, foarte scumpă, m-am uitat eu pe internet și costă o căruță de bani, de aia am zis să o luăm mai aproape de cabană, așa o vedem. Acolo sub nuci e cam întuneric și Doamne ferește! Avem noi camere de supraveghere peste tot și doi câini care se plimbă liberi dar ca măsură suplimentară de siguranță, eu zic să o aducem în parcarea cabanei.
– Poftim?! Mașină nouă pentru tine? De ce ai nevoie de mașină nouă?! am strigat eu spre Alice. Nu am așteptat răspunsul și am pornit spre locul indicat de fata aia, cu Alice pe urmele mele. Sub nuci acoperită de o prelată era o mașină. Nervos, am smuls efectiv prelata și am descoperit o mașină de aproape jumătate de milion de euro! Am rămas încremenit! Ce bărbat făcea unei femei cadouri atât de scumpe dacă nu avea sentimente speciale pentru ea, dacă nu o iubea și astfel îi arăta asta câștigând-o pentru el?!
Alice mă privea fără să spună ceva, mie îmi venea să urlu, să lovesc și mașina, și pe ea, pe amândouă.
– Cum ai putut? Cum ai putut să mă minți atâta vreme? Crezi că sunt vreun prost, vreun puști tăntălău pe care să poți și tu și ăla să-l fraieriți? Ce crezi că sunt eu pentru tine, un divertisment, o jucărioară de care te-ai plictisit și acum vrei altceva? Ce nu ți-a ajuns? Ce vrei de fapt de la mine?
– Te rog nu te agita, nu-ți face bine. Lasă-mă să-ți explic… a încercat ea.
Nu am lăsat-o și am continuat mai nervos:
– Ce să-mi explici? Ce poți să-mi mai explici? Ceva ce e deja evident? Uită-te în ochii mei și spune-mi că nu există nimic între tine și ăla. Poți?
Alice m-a privit fix în ochi și a spus simplu:
– Nu există nimic între mine și el! Eu pe tine te iubesc și dacă nu ai încredere în mine înseamnă că tu nu mă respecți și nici nu mă iubești!
A spus cuvintele astea cu durere, dar energic, chiar nervoasă și în următoarele secunde s-a urcat la volanul noii mașini și fără să-mi mai dea vreo explicație a pornit-o și a dus-o în parcarea iluminată din fața cabanei.
M-a așteptat apoi în fața terasei și m-a întrebat scurt dacă vreau să mergem; a evitat cuvântul „acasă”. M-am îndreptat spre mașina cu care venisem și am urcat. Alice rămăsese în fața cabanei și o vedeam în oglinda retrovizoare cum o certa pe fata care vorbise mai mult decât fusese necesar declanșând furtuna. A lăsat-o cu capul în pământ, probabil plângând pentru că-și tot ștergea ochii și a venit spre mașină. A urcat, a pornit mașina și fără un cuvânt ne-am întors în oraș, acasă. Acum cuvântul „acasă” nu mai avea niciun sens. Mă durea în piept, inima simțeam că-mi iese printre oasele sternului, mi se mărește și-mi explodează. Mă enervasem peste măsură și nu-mi era bine deloc. Alice nici nu s-a uitat la mine, când am ajuns în fața blocului, a oprit mașina și mi-a spus la fel de scurt și sec:
– Te duc acasă la maică-ta. Aici nu mai ai ce căuta. Mi-ai arătat că nu ai încredere în mine și nu-ți permit și ție să mă controlezi sau să mă subapreciezi așa cum a făcut-o și celălalt. Am mai făcut o dată o greșeală și m-a costat o parte din mine, partea asta care mi-a mai rămas nu-mi permit să te mai las să mi-o consumi tu. Am pus punct. Gata!
Mi se părea că nu aud bine ce spune. Am încercat să mă împotrivesc dar era deja prea târziu, a pornit motorul și apoi în viteză a demarat ca o nebună. Am ajuns în fața casei părinților mei în câteva minute, s-a uitat disprețuitoare la mine și mi-a făcut semn să cobor. Încă nu mă dezmeticisem dar din automatism m-am dat jos și de-abia am reușit să închid portiera că a și pornit la fel de brusc. Nu am putut să mai zic nimic, nu m-a mai lăsat să spun ceva.
Am rămas pe loc uitându-mă după mașina ei și nu-mi venea să cred că se întâmpla asta. Eram împietrit, nu mă puteam mișca, fusesem lăsat ca un sac de cartofi pe trotuar. Mama auzise mașina și ieșise în curte. Când și-a dat seama că sunt eu a venit în fugă și mi-a deschis poarta, m-a luat de braț și ca pe un convalescent dezorientat m-a dus în casă. Nu m-a întrebat nimic, m-a luat de mână și m-a îndreptat spre camera mea. Am ajuns și mi s-a părut că acolo timpul stătuse în loc, nu se schimbase nimic. Eu eram străinul care încerca să înțeleagă ce-i cu el. Alice mă ucisese scurt și fără drept la replică. Eram vinovat dar nu voiam să recunosc. O acuzasem fără să mă gândesc la dovezi, nu aveam probe dar pusesem verdictul. Greșisem și acum plăteam. În mintea mea se amestecau atâtea, nu crezusem că mi se poate întâmpla asta, nu crezusem că Alice putea să fie atât de radicală. Eram îngenuncheat, eram înfrânt definitiv! Nu puteam nici măcar să o sun sau să-i trimit mesaj. Cum să mă justific eu pentru reacțiile pe care le avusesem? Ce să-i fi spus, că retrag acuzațiile? Ce fusese ea, o țintă pe care eu o vizasem de fiecare dată când avusesem frustrări?

(fragment de roman)