O serie de „căutări intermitente” în vastul univers ionescian din preajma scrierilor dramaturgice intreprinde Constantin Cubleșan în volumul Eugen Ionescu în luminile avanscenei (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021). Considerând demersul lecturii o călătorie, criticul literar clujean, în calitate de călăuză exegetică, propune o călătorie mai ales prin scrierile în limba română ale autorului Rinocerilor. Explicabil de ce i-a ortografiat numele din titlu (și din texte) în grafie românească, întrucât, se știe, înainte de a ajunge dramaturg francez, scriitorul născut la Slatina în 1909 a cunoscut o fulminantă carieră literară în spațiul cultural autohton al anilor ’30 – ’40 din secolul trecut. În ce măsură scrierile în limba română au contribuit la formarea dramaturgului de mai târziu este teza sub care Constantin Cublerșan își organizează cercetarea, nu lipsită de probitate, competență și adâncime analitică.
Firește, o ruptură totală între cele două dimensiuni/ perioade ale scrierilor ionesciene nu se poate face decât greșind flagrant. Nici fiica sa, Marie-France Ionesco, nu a negat activitatea lui de critic literar bătăios, combatant, cum denaturat s-a înțeles în 2009, la centenar, când a cerut să nu i se aducă elogii în România numai pentru împlinirea celor o sută de ani de la naștere. Mai mult chiar, Marie-France, legatara oficială, a făcut vizite în România înainte de 1989 la prietenii de suflet ai tatălui său, a întreținut legături cu personalitățile românești și a cerut interzicerea montărilor piesele lui doar în anul cu pricina, asta pentru a nu pierde statutul de „scriitor francez”, mai important ca acela de „scriitor român”, dorit de înfierbântații naționaliști. Asta da, Marie-France s-a opus ca tatăl ei să fie recuperat ca scriitor român. E rău ca un scriitor român să fie universal? Aici picăm deodată în complexele culturii românești. Trebuie să acceptăm realitatea că însuși Eminescu este închis într-o cultură minoră, fapt subliniat și de Eugen Ionescu în tiradele lui demolatoare, dar, închistați, nu vrem să acceptăm. Ei bine, după aprigile dispute, spiritele s-au mai potolit, piesele sale cunosc montări curajoase, de multe ori inspirate, fastuoase în teatrele de la noi, așa încât o nouă deschidere spre scrierile sale de tinerețe se poate face cu mai puțină patimă acum, lămurind lucrurile controversate. Nu-i vorbă, despre prima perioadă de creație a marelui scriitor român-francez/ francez-român s-au scris rafturi de cărți. Cartea lui Constantin Cubleșan este încă o contribuție valoroasă la exegeza ionesciană. „Literatura noastră – scrie Constantin Cubleșan – nu poate să nu și-l asume pe Eugen Ionescu pentru scrierile sale în limba română. Și trebuie să fie de la sine înţeles că în acestea se află rădăcinile operei de excepţie a scriitorului francez Eugène Ionesco. Pentru a-l putea pătrunde însă deplin pe importantul dramaturg al veacului al XX-lea, trebuie să se cunoască întregul său parcurs creator. Altfel, nimeni nu va înţelege de ce se referă la Caragiale și la Urmuz cu un respect oarecum filial.” Este exact ceea ce își propune să facă în acest volum neobositul critic literar clujean.
Un portret „în fărâme” al autorului vehementului NU (1934) – scrierea lui de cea mai mare rezonanță în spațiul cultural autohton – se încheagă din exegeza aplicată cărților, comentarea articolelor polemice și a notelor fățiș autobiografice, într-un stil cât se poate de apropiat de temperamentul năvalnic, nestăpânit al criticului necruțător, aflat la un moment dat „în război cu toată lumea”. Constantin Cubleșan folosește cu abilitate tehnica citatului, așa încât decupajele din scrierile ionesciene întregesc desenul și formează o imagine compozită, fixată asupra ansamblului de semnificații ce-i definesc personalitatea plurivalentă. El observă atitudinea de măscărici dezinvolt, de spadasin sclipitor al ideilor, exterioare puse în antiteză cu angoasele sale lăuntrice. Liric, delicat în Elegii pentru ființe mici, polemic și impetuos în Note și contranote, sincer obsedat de moarte în Jurnal în fărâme, colocvial în Convorbiri cu Claude Bonnefoy, autorul Rinocerilor este cu adevărat „o conștiință a epocii” care a dezbătut cu curaj și intransigență cele mai grave probleme ale timpului prin care a trecut, dar a scos la lumină și autosondarea în subconștient, transpusă cu onestitate netrucată, situându-l printre marii dubitativi ai lumii.
Considerat un cinic în stare să se joace glumind pe tema limbajului sau un „nonconformist notoriu” când scandalizează prin parodia de proporții homerice Hugoliada (1935), (e adevărat, va fi înfierat și de francezi mai târziu), temutul critic interbelic a radiografiat cu asprime și comprehensiune producția literară a acelor ani, devenind un port-drapel al argumentațiilor logice, imbatabile, transmise ulterior personajelor sale din teatru. Ludicul revărsat abundent în cronici de carte se va decanta și încărca de semnificații adânci în scrierile dramatice. Teatrul era „în el”, după cum mărturisește într-un interviu, chiar dacă a cunoscut o lungă perioadă de gestație până să vadă lumina scenei. Dovadă că prima antipiesă universală, La Cantatrice Chauve, este o variantă la Englezește fără profesor, text scris inițial în limba română, atunci când și-a dat seama de mecanismele absurde ale vorbirii învățând limba engleză dintr-un manual și a reacționat ironic, fantezist, genial. Viziunea sa pare un nonsens precum descoperirile făcute de soții Martin din Cântăreața cheală? Nicidecum! Ce ciudat! Ce coincidență bizară! exclamă personajele piesei regăsindu-se comic soț și soție după o lungă conviețuire. Așa se întâmplă că Eugen Ionescu, cantonat regional în scrisul românesc, se întâlnește cu și se suprapune total, temperamental, tematic și ideatic, peste Eugène Ionesco universal, într-o armonizare complementară ce nu pare câtuși de puțin ciudată sau bizară.